Culorile - Alb

Cristale - Opalul, Calcarul, Piatra lunii (adularul).

El reprezintă absenţa culorii, puritatea, sfinţenia, virginitatea, perfecţiunea, claritatea, cunoaşterea raţională, lumina, noul început sau moartea. Dar este asociat şi cu renunţarea, frica, starea de rău sau cu căsătoria. Totodată albul este culoarea, prezenţa ce sugerează sinceritatea.

Această culoare este favorita celor care au plăcerea de a observa pe cei din jur şi de a profita de orice pas greşit al acestora având întotdeauna grijă să se camufleze cât mai perfect pentru acţiuni similare dar de sens opus. Caracteristică le este şi capacitatea de disimulare fiind capabili deseori să reacţioneze exact atunci când oricine se aşteaptă mai puţin la asta şi, bineînteles, mai puternic decât se aştepta.

Atitudinea celor care plac culoarea albă este una virginală în care ei compun un puzzle plin de virtuţi legat de viaţa pe care o etalează ca reper pentru consideraţiile lor sau drept reguli impuse de aceştia. De reţinut este că deţin destul de mult bun simţ ca să nu facă pe cei analizaţi să se simtă judecaţi ci, pur şi simplu, doresc să le insufle regulile jocului care, până şi până la urma, ajung un fel de crez chiar pentru ei înşişi. Poate că din aceste motive ei par destul de încăpăţânaţi şi conservatori.

Deci, cu cât albul este o culoare mai preferată cu atât mai mult avem de a face cu indivizi care se conformează destul de necondiţionat unor principii sau reguli de viaţă (alegerea de/ între benefic sau malefic stând de cele mai multe ori la îndemâna sorţii) şi, cu cât albul este mai puţin preferat cu atât mai mult avem de a face cu personalităţi nonconformiste şi mai iubitoare de acţiune liberă şi fără restricţii/ reguli.

Albul este culoarea opusă negrului (lipsa luminii, a culorii), culoarea care "concepe" perfecţiunea unui sistem mărginit de tandemul perfect alb-negru, extremităţile gamei cromatice. De multe ori este considerată a fi culoarea absolută, cea care nu prezintă alte variaţii decât cele cuprinse între mat şi strălucitor, semnificând fie absenţa fie suma culorilor.

Acest plasament "de extremă" o face să fie considerată o culoare care este plasată atât la începutul cât şi la sfârşitul zilei diurne, al lumii manifestate şi chiar al vieţii, oferind culorii o valoare ideală, asimptotică (viaţa startează cu marea lumină, cu marele alb şi sfârşeşte cu divina lumină, cu divinul alb, cel care cuprinde tot şi toate într-un moment de tranziţie de la vizibil la invizibil, de la necunoscut de atotştiut).

Interpretările simbolistice ale acestei culori variază destul de mult în funcţie de populaţiile/ cultura care realizează "percepţia".

Cea mai recunoscută interpretare a culorii albe este curăţenia, neprihănirea, candoarea. Plecând de la interpretarea "candidus", albul este culoarea candidatului, a celui care îşi schimbă condiţia (candidaţii la funcţii publice se îmbrăcau în alb). Asemenea acestor candidaţi se poate spune că, haina albă este semnul iniţierii creştine. Chiar dacă se poate comenta în privinţa cămăşii albe a condamnaţilor la moarte este bine să amintim faptul că această îmbrăcăminte este, de fapt, însemnarea celui care se ridică deasupra tuturor lucrurilor, a celui care se va ridica la ceruri pentru a renaşte, izbândind în cruda şi nedreapta încercare.

Acest element a transformat îmbrăcămintea de culoare albă în toga iniţiatică creştină, într-un simbol al afirmării, al responsabilităţilor asumate, al puterilor câştigate şi recunoscute ("Noul creştin, născut la viaţa adevărată îmbracă nişte haine de alb strălucitor, scăpând printr-o hotărâtă şi divină statornicie de atacurile patimilor şi tânjind cu tărie spre unitate, ceea ce era dereglat în el ordonându-se, ceea ce era greşit în el înfrumuţesându-se, ajungând să răspândească întreaga lumină a unei vieţi curate şi sfinte" - Dionisie Areopagul).

Culoarea albă este şi simbolul punctelor cardinale est şi vest, locurile unde soarele apare şi dispare pentru oameni. De aceea albul este asimilat cu valorile extreme asociabile acestor puncte cardinale: extrem, misterios, speranţă, ciclicitatea naşterii şi apusului. Acest fapt îl va asocia deseori cu valoarea unei culori privilegiate, de trecere, fiind deseori asociat ritualurilor (plecând direct de la observarea naturii, în special a ciclicităţii zilei, soarelui).

Din acest motiv s-a considerat întotdeauna că morţii îi precede întotdeauna viaţa şi albul devine, din cele mai vechi timpuri, culoarea doliului (întreg Orientul păstrează această formă de doliu iar în Europa a fost păstrată cu precădere la curtea regilor Franţei).

Indienii pueblo atribuie răsăritului culoarea albă, care nu este de apartenenţă solară. Nu mai este culoarea aurorei şi a zorilor, acel moment de "vid" dintre noapte şi zi, când lumea visurilor acoperă orice realitate (fiinţa umană fiind inhibată, suspendată) ci este momentul revenirii la viaţă, la siguranţă, la drumul către devenire.

Aceste percepţii tind să fie generalizate deoarece albul zorilor alungă acel moment propice al percheziţiilor, al atacurilor prin surprindere, al marilor pierderi şi, cel puţin în vremurile de demult al execuţiilor capitale. Poate din acest motiv încă mai persistă tradiţia care cere condamnatului la moarte să fie îmbrăcat în alb, cămaşa albă fiind simbolul supunerii şi al disponibilităţii. Poate că de aici se "trage" şi tradiţia ca haina împărtăşaniei să aibă culoarea albă.

Aztecii, populaţie pentru care soarele este totul, au asociat culoarea albă cu apusul. Gândirea religioasă a acestora consideră viaţa omului şi drumul întregului pământ ca fiind condiţionat de drumul soarelui. Ori, la apus, soarele intră în "casa negurii", compatibilă cu moartea. Pentru a se asigura că soarele va răsări a doua zi se realizau sacrificii umane (războinici sau prizonieri de război) care, prin sângele vărsat şi riturile îndeplinite aduceau/ menţineau soarele în ciclul vieții.

Esenţa simbolică a culorii albe obliga ca persoanele jertfite să fie împodobite cu puf alb şi cu sandale albe. Această "însemnare" prin utilizarea culorii albe era compatibilă cu declararea stării de ieşire din această lume, ei intrând în cealaltă lume înainte de sacrificiul propriu-zis (albul este culoarea primilor paşi ai sufletului înainte de desprinderea spre înalturi a războinicilor sacrificaţi). Este bine de reţinut faptul că zeităţile aztece erau îmbrăcate aproape întotdeauna în alb.

Manifestările religioase nu puteau să nu "beneficieze" de puritatea şi însemnul culorii albe. Astfel, pentru vechii celţi, albul este culoarea clasei sacerdotale, druizii fiind îmbrăcaţi în alb, ca însemn de delimitare "de clasă" şi putere. Cu excepţia preoților, doar regele mai era cel "autorizat" să poarte culoarea albă, şi acest lucru în virtutea faptului că el era însărcinat de către divinitate în funcţia sa, fiind războinicul însărcinat să apere în primul rând religia.

De altfel, s-a realizat şi o asociere a culorii albe cu argintul, el devenind culoarea regală (regele Nuada) care, deseori, a fost asociată cu aurul - albul şi auriul sunt culorile drapelului Vaticanului, prin care se afirmă împărăţia Dumnezeului creştin pe pământ. Popoarele învecinate au realizat accepţii ale interpretării celte. Astfel, galii aveau adjectivul "vindo-s" care însemna alb şi frumos, irlandezii aveau "find" care însemna alb şi sfânt, "drong find" însemna oastea albă a îngerilor, galii aveau "gwen" care înseamnă alb şi preafericit şi exemplele ar putea continua.

Răsăritul cu lumina sa albă este momentul întoarcerii la viaţă, la activitate, dezvăluind o bolta cerească fără culori dar încărcată de potenţialul de manifestare al tuturor elementelor cunoscute, implicit al manifestărilor ciclice ale soarelui în drumul său spre apus, spre finalul zilei. Soarele, astrul gândirii, dă un plus de valoare privilegiului "folosirii" culorii albe, "valorificând" pentru aceasta ciclicitatea, armonia vieţii şi a morţii.

Fiinţa umană percepe astfel trecerea de la răsăritul naşterii, vieţii, căldurii, luminii la matitatea apusului, a morţii, care absoarbe fiinţa şi o introduce în lumea lunară, rece şi feminină, conducând spre absenţă şi vid nocturn, spre dispariţia conştiinţei şi a culorilor diurne, spre percepţii extreme (în alb mat şi negru pur - întuneric).

Printre interpretările benefice cele mai cunoscute ale culorii albe se pot aminti tradiţiile legate de veşmintele albe ale logodnicei care merge la ceremonia căsătoriei. El simbolizează puritate alături de supunere, împlinire alături de noile vieţi ce vor apare. Esenţa "primitivă" a rochiei de mireasă era asocierea între albul ceremonial şi roşul (sângele) nupţial, între albul zorilor şi roşul zeiţei (planetei) Venus, când se va vorbi despre nunta zilei. Această asociere poate fi uşor corelată cu albul câmpului operator al chirurgului unde va ţâşni sângele vital (şi prin asociere cu echipamentul de culoare albă al medicilor şi personalului medical).

Budismul asociază aureola albă şi lotusul alb pentru gestul pumnului cunoaşterii al marelui iluminator Buddha, în opoziţie cu roşul şi gestul de concentrare. Se poate spune că este o interpretare similară celei creştine legate de iniţiere, unde culoarea albă este uşor de asimilat revelaţiei şi divinului, a stării de graţie, a transfigurării care uluieşte, trezind facultatea de înţelegere şi depăşind-o în acelaşi timp devenind spre absolutul percepţiei culoarea teofaniei din care o rămăşiţă va înconjura capul tuturor celor care l-au cunoscut pe Dumnezeu (sub forma unei aureole de lumină care reprezintă suma tuturor culorilor ("Şi după şase zile a luat Iisus cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus într-un munte înalt, deosebit, pe ei singuri, şi S-a schimbat la faţă în înaintea lor. Şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul. Şi li s-a arătat Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Iisus.").

Totul devine şi mai interesant dacă amintim de faptul că Ilie este stăpânul principiului vital simbolizat de foc, iar culoarea sa este roşul. Moise, potrivit tradiţiei islamice, este asociat forului intim al fiinţei, a cărui culoare este... albul, albul ocult al luminii interioare, lumina acelui "sirr" care reprezintă secretul, misterul fundamental al gândirii sufiştilor.

Astfel, albul, devine culoarea simbol a înţelepciunii, venită din obârşii şi purtând cu sine chemarea umană către progres. În combinaţie cu roşul, culoarea fiinţei încâlcite în negurile lumii, incapabilă să-i depăşească obstacolele, se va ajunge destul de repede la arhanghelul împurpurat. Şi, de aici, la ... "Vin din vechime, sunt un înţelept a cărui esenţă este lumina. - ... - Şi eu sunt însă aruncat în Tunelul obscur. - ... - Priveşte apusul şi zorii de zi, sunt nişte clipe de hotar; de-o parte albeaţa zilei, de cealaltă întunericul nopţii, de unde şi purpuriul faptului de zi şi-al celui de seară. - ... - Sunt arhanghelul împurpurat.".

O altă "simbolistică" destul de cunoscută a culorii albe este laptele, esenţa maternă, primul impuls al vitalităţii umane. De cele mai multe ori laptele este asociat impulsurilor primare, dorinţei de viaţă, puterii divine care răsplăteşte curajul celui care porneşte o nouă viaţă şi este gata să înfrunte întreaga aventură, durere sau bucurie a vieţii.

El este şi "lichidul" cunoaşterii fiind prima percepţie a pruncului în viaţa de zi cu zi, înainte de a percepe lumina zilei sau de a conştientiza ceea ce se găseşte în jurul său (chiar şi propria mamă). Poate că, de aici, pleacă "impulsul" omului de a asimila culoarea albă cu iniţierea şi ritualurile iniţiatice?!?

În "Africa Neagră", unde ritualurile iniţiatice condiţionează întreaga structură a societăţii, albul caolinului este culoarea tinerilor circumcişi de-a lungul întregii lor izolări. Ei îşi ung faţa şi trupul cu alb pentru a arăta că, pentru moment, ei se află în afara corpului social, reintegrarea fiind compatibilă cu înlocuirea albului cu roşul împlinirii, al maturităţii. Văduvele au un ritual similar, de însemnare cu alb, pentru a "semnala" ieşirea din corpul colectiv. O interpretare a populaţiei bambara asociază albul dinţilor cu simbolul inteligenţei.

Din punct de vedere al interpretărilor nefaste, culoarea albă este culoarea cadaverică, a bolii, a vampirilor însetaţi de sânge, condiţie a vieţii diurne, este culoarea fantomelor, a tuturor spectrelor, a tuturor nălucilor, a strigoilor.

Până şi populaţiile Africii asociază această culoare cu decedatul, cu moartea. Primul om alb care a întâlnit negrii bantu a fost denumit Nango-Kon (fantoma albinoasă) şi, după o primă reacţie de fugă, aceştia au început să îi ceară veşti despre rudele şi prietenii decedaţi deoarece el nu putea veni din altă parte decât de pe tărâmul de dincolo, din ţara morţilor.

Pentru unele interpretări se ajunge la "percepţii" care poziţionează albul în categoria absolutului, el depăşind cu mult valoarea sa estetică (de culoare, de armonizare) sau, în antiteză, el este compatibil cu nonculoarea.

Şi, pentru a ajunge şi la o latură practică a expunerii noastre, albul sugerează celor din jur curăţenie, inocenţă, sobrietate, linişte în echilibru cu o tentă fină de expansivitate, uşurinţă, suavitate în echilibru cu o robusteţe manifestă, cu tente divine, atrăgând subtilul echilibru dintre puritate şi răceală, fără a uita de senzaţia de pace şi de împăcare.

Este o culoare care facilitează percepţia vizuală, concentrarea atenţiei şi deconectarea nervoasă, atrăgând o stare de confort psihic, de înviorare şi bună dispoziţie. Este culoarea preferată a persoanelor care au atins o maturitate suficientă cunoaşterii celorlalţi, fiind "declaraţia" de prezenţă a unei persoane care va şti aproape întotdeauna cum să iasă dintr-o situaţie critică şi va cunoaşte potenţialul şi calitatea persoanelor din viaţa sa (prieteni, familie, mediu social, profesional, etc.). Atributele sale principale vor fi reprezentate de diplomaţie, convingere fermă şi forţă de caracter.

Dorin, Merticaru