Culorile - Negru

Cristale - Opalul, Lignitul, Obsidianul, Cuarțul fumuriu.

Egalul sau contrariul absolut al culorii albe, culoarea neagră se poate situa la extremitățile gamei cromatice atât ca limită a culorilor calde cât și a celor reci, după cum este mat sau strălucitor, devenind sumă sau absență a celorlalte culori, ca negare sau ca sinteză a tuturor culorilor.

Se poate considera că negrul rezultă din combinarea tuturor culorilor, din absorbția lor, reprezentând totul sau nimic, devenind practic tot ceea ce poate fi întrupat într-un univers al celor știute și neștiute. Acesta este motivul pentru care el va sugera necunoscutul, ocultismul, esotericul, soarta, misterul, secretul, doliul, moartea, umbra, răul, frica, întunecarea, negativitatea, bolnăviciunea, absența compasiunii și depresia. Mai este asociat cu starea proastă sau cu sufletele rele, oamenii răi, soarta rea.

Datorita tentei de absorbție este ușor de înțeles de ce este interpretat ca fiind percepția negării culorii sau, pur și simplu, a negării, acest lucru fiind ușor de perceput printr-o tendință permanenta și evidentă (sesizarea barierelor ridicate de persoanele care "adoptă" această culoare pentru cei din jur fiind relativ ușoară) de “a nu fi atinși” în condițiile în care ei au dreptul la orice gest, protejându-și forțele și emoțiile.

Nu trebuie să se înțeleagă de aici vreo tendință de izolare. Poate doar de delimitare, similară unei declarații "de prezență". Adevărata lor concepție este că nu se poate trăi de unul singur dar este necesar sa îți iei măsuri de protecție fie pentru propria persoană fie pentru a-i proteja pe cei din jur de eventualele lor erori.

Astfel, oricine place în special negrul este o persoană cu adevărat revoltată pe soarta sa, gata de a ceda sau gata de a trece la acțiune fără a mai gândi la consecințe sau la propriul interes. Un astfel de plasament sugerează și o puternică înclinare spre a da în schimb ceva pentru a evada din situația existentă, schimb care merge până la crearea unor convingeri care nu mai țin cont de propria persoană sau de individualitățile din jur. De multe ori acest lucru naște și cedarea întru și pentru Dumnezeu, Allah, etc.

Negrul va descrie și individualitățile înclinate spre statistică și acumularea tuturor datelor posibile despre ceilalți (celelalte culori) pentru a fi permanent gata de a se folosi de aceste informații funcție de necesitățile intereselor proprii sau de grup. În acest sens este bine să se rețină în acțiunile spontane deoarece ei finalizează aproape întotdeauna ceea ce și-au propus indiferent de piedicile aparente ale startului acțiunii date sau de justețea acțiunii din punct de vedere a celor din jur (eventual sub acțiune, obiect al acțiunii). Deseori ei ajung să iubească detecția erorilor/ greșelilor celor din jur cu o tenacitate caracteristică numai “iubitorilor de negru”.

Cu cât această culoare este mai puțin plăcută cu atât mai mult crește percepția controlului asupra factorilor vieții proprii, a destinului, sugerând o activitate echilibrată sau, cel puțin, constantă. De fapt culoarea este percepută și ca o formă de protecție, de delimitare, ca un avertisment care impune respect și protejează prin însăși prezența sa.

Cu cat este mai puțin plăcut negrul cu atât avem de a face cu o persoană dezinvoltă, gata de a acționa indiferent de condiții și considerente, stăpână total pe puterile sale și care nu simte nevoia să se protejeze sau să se supună unor protocoluri inutile sau care țin în loc mersul lucrurilor.

Un determinism “ciudat” al plăcerii față de negru este cel legat de asocierea la culoarea galbenă care, dacă precede negrul în “gusturile” individuale este asociat cu schimbarea evidentă.

Simbolic, negrul este înțeles de cele mai multe ori sub aspectul său rece, negativ, fiind asociat întunecimilor primordiale, nediferențierii originale, amintind de semnificația albului neutru (a albului vid). Într-un fel de antiteză se poate aminti de faptul că albul este asociat în reprezentările lumii cu axa est - vest, a plecărilor și prefacerilor, pe când negrul este asociat cu axa nord - sud considerată a fi axa transcendenței absolute, a ploilor și viscolului.

Această interpretare poate fi întâlnită (cu particularitățile de rigoare) și la azteci, algonkini sau chinezi care "văd" nordul în culoarea neagră, mayașii atribuie aceasta culoare sudului, iar indienii pueblo consideră negrul (nadirul) a fi baza axei lumii.

De altfel, plasarea culorii negre la baza lumii sau dedesubtul acesteia este aproape general valabilă. Acest plasament exprima pasivitatea absolută, starea de moarte deplină și invariantă, general acceptată datorita suprapunerii întunericului perceput la închiderea ochilor (mai mult sau mai puțin definitivă) și teama aproape instinctivă născută de impercepție și întuneric.

Această asociere a născut echivalența negru - doliu unde, față de alb, senzația este mult mai copleșitoare, mai definitivă, fără speranță (doliul alb are în el ceva mesianic, indicând o absență temporară, o lipsa provizorie, fiind culoarea de doliu a regilor și a zeilor care sunt sortiți să renască).

Prin negru totul devine un nimic fără posibilități, un nimic mort după ce a murit soarele, o tăcere veșnică fără viitor, doliul negru fiind pierderea definitivă, prăbușirea pe vecie în neant (această percepție este deseori accentuată prin sentimentele născute de haina neagră a doliului dar și de culoarea hainelor preoțești purtate la slujbele de pomenire a morților sau din Vinerea Mare).

Un exemplu indubitabil în acest sens este Mawlawi (dervișul rotitor al Islamului) care poartă o mantie neagră ce închipuie piatra de mormânt pe care o va lepăda rămânând înveșmântat în alb atunci când începe să se învârtă pe loc, ritual prin care el simbolizează renașterea întru Dumnezeire, Adevărata Realitate, chiar dacă trâmbițele judecății vor fi sunat.

Poate de aceea, negrul, va fi perceput și drept culoarea pământului fertil, receptacul al cuvintelor din Evanghelie (dacă sămânța nu va muri). De asemenea, negrul reamintește și de adâncimile abisale, genunile oceanice, pe o mare fără fund pe o noapte fără lună fiind "inițierea" percepției principalelor sentimente legate de acesta.

În Extremul Orient, dualitatea negru - alb este, în general, dualitatea lumină - umbră, noapte - zi,  ignoranță - cunoaștere, yin - yang, Pământ - Cer.

La hinduși, ea traduce tendințele tamas (de coborâre sau de împrăștiere) și sattva (de ascensiune și de coeziune) sau relația dintre casta shudra și cea a brahmanilor (albul fiind de regulă culoarea sacerdoțiului). Cu toate acestea, Shiva (tamas) este alb și Vishnu (sattva) este negru, explicația venind din manifestarea exterioară a principiului alb care apare în contrast cu negru și viceversa, după cum percepția este răsturnată prin reflectarea sa în oglinda Apelor.

Nu trebuie să uităm că, în Bhagava - Gita, Krishna, nemuritorul, este întunecat, în vreme ce Arjuna, muritorul, este alb, constituindu-se drept imagini de perspectivă ale Sinelui universal și ale eului individual. Embriologia simbolică taoistă ridica principiul umed din întunecimile abisului - negru, Kan - și îl unește apoi cu principiul ignic, pentru ca Floarea de Aur să înflorească - albul fiind culoarea aurului.

Aici este bine să amintim de faptul că negrul corespunde principiului feminin yin, terestru, instinctual, matern, și, de aceea, multe zeițe "Mamă", "Fecioare", etc. vor fi negre sau înfățișate în negru.

Conceptual așa pare să se fi născut asocierea culorii negre cu osânda, pedeapsa. În vechiul Egipt, hieroglifa femeii ce rămâne văduvă este porumbelul negru considerat a fi pedeapsa, erotismul frustrat, negarea vieții. În vechea Grecie, corabia cu pânze negre este simbolul fatalității, deseori independentă de voința divină. În zoroastrism, primii oameni, înșelați de Ahriman, se înveșmântează în negru atunci când sunt izgoniți din rai.

Pentru creștini (și nu numai), moartea și cavalerii pedepsei sunt înveșmântați în negru (culoare atribuită până și calului cavalerului Apocalipsei care vine să împartă roadele pământului fertil al Marii Mume Lumea) fără a uita de faptul că satana (numit și prințul întunericului) tronează într-o lume neagră în care singurele sclipiri de culoare sunt flăcările pedepsei, ale arderii sufletelor.

Aceste asocieri au mers până la a asocia culoarea neagră lui Iuda, a cărei aura este deseori înfățișată în culoarea neagră, și se merge până la utilizarea acestei culori la hainele lui Iisus atunci când este ispitit de necuratul (în ideea sugerării ispitei).

Pentru chinezi, cuvântul "hei" evocă deopotrivă culoarea neagră dar și pervertirea sau căința, înnegrirea ritualică a feței fiind un semn de umilință, menit a cere iertarea greșelilor. În opoziție, negrul este și culoarea renunțării la deșertăciunea lumii, asemenea unui protest asociat dorinței de a progresa, de a urca spre divinitate și nou.

Astfel, mantiile negre ajung să constituie o proclamare a credinței în creștinism și islamism. De asemenea, Malkut este al doilea He din tetragrama lui Dumnezeu. Alungată și chinuită, aceasta literă, de mărime normala, se micșorează până ce rămâne un mic punct negru ce evocă forma literei yad, cea mai mică din alfabetul ebraic.

În limbaj heraldic, culoarea neagră se numește "sable", exprimând afinitățile ei cu pământul sterp dar și prudență, înțelepciune și neclintire în vremuri de restriște. Această interpretare este "adaptată" rapid la alte percepții legate de pământ și de generalitatea ce se naște din acesta, culoarea neagră dând percepții de negru cald și strălucitor prin suma culorilor întrupată în el, provenind "inițiatic" din roșu.

În gândirea misticilor musulmani negru devenea, Lumină Dumnezeiască, prin excelență. Pentru dervișii rotitori, etapele mersului lăuntric spre beatitudine al sufistului sunt comparate cu o scară cromatică. Aceasta pornește de la alb, care întruchipează Cartea Legii Coranice, valoarea de pornire, pasivă, deoarece precede angajarea dervișului în calea desăvârșirii) și, trecând prin roșu, ajunge la culoarea neagră, culoarea absolută, deplinătatea tuturor celorlalte culori pe care misticul urcă, întocmai ca pe niște trepte, până la stadiul suprem al extazului, când Dumnezeirea i se arată orbindu-l cu strălucirea ei.

Asocierea dintre negru și roșu este des întâlnită și la alte popoare. Într-o scurtă enumerare se poate aminti de negrul corb al bividiilor din tradiția folclorică rusească (o culoare negru strălucitor cu reflexe roșiatice) simbolizând înflăcărarea și puterea tinereții, în Gabon sanctuarele în care se păstrează craniile strămoșilor sunt păzite de statuete de culoare neagră cu reflexe roșietice, etc.

Roșul devine ușor culoare care completează sau înlocuiește negrul. "Regăsit" în pastelurile Iadului, în caii Dioscurilor (unul negru și unul roșu), costumația marelui psihopomp al etruscilor (cu trup roșu și aripi, încălțări și tunică negre), în culorile morții din al 13-lea arcan al tarotului el va fi "folosit" și în antiteză (axa nord - sud este o opoziție negru - roșu), culorile morții tarotului indicând o moarte inițiatică, preludiu al unei adevărate nașteri, cosind peisajul negru al realității aparente, peisaj al iluziilor pieritoare, cu o coasă roșie folosită pentru anularea vieții iluzorii, devenind instrumentul prin care moartea își declară adevărata victimă - neantul, etc.).

Negrul, în general, este culoarea Substanței universale (Prakriti), a acelei "materia prima", a nediferențierii primordiale, a haosului originar, al virginității primordiale, a apelor inferioare, a nordului și a morții. Ca o evocare a neantului, a haosului, a confuziei și dezordinii, negrul întunericului originilor precede creației în toate religiile.

Pentru Biblie, înainte de a fi lumina, pământul era netocmit și gol, și întuneric era deasupra adâncului. Pentru mitologia greacă și latină, starea primordială a lumii era haosul, din care s-a născut Noaptea (Nyx), care l-a luat de bărbat pe fratele ei, Erebus (zeul primordial al întunericului), născând un fiu, Văzduhul sau Eterul (Aether). Astfel, din noapte și haos începe să apară lumina creației. Între timp Noaptea zămislise Somnul, Moartea și toate nenorocirile lumii (sărăcia, boala, bătrânețea, etc.).

Totuși, în ciuda neliniștii provocate de beznă, grecii numeau noaptea Euphrone, adică Maica ce dă un sfat bun, interpretare care a fost preluată sub forma "noaptea este un sfetnic bun" sau "Că-ci întradevăr, mai ales noaptea putem noi progresa, trăgând foloase din avertismentele date de vise", așa cum ne învață Biblia sau Coranul.

Asocierea negrului cu pântecul pământului nu are numai tente satanice ci și fecunde, aici având loc regenerarea lumii diurne, negrul devenind ușor simbol al fecundității - în Egiptul antic sau în Africa de nord este culoarea pământului roditor și a norilor aducători de ploaie.

Asemenea pământului se va atribui fecunditate și adâncurilor negre, întunecate ale apelor, această culoare ajungând să închidă în ea potențiale fecunde imense, devenind rezervor a toate câte sunt (Homer vede oceanul negru, zeițele fertilității sunt adesea negre, fecioarele negre continuă tradițiile numeroaselor Isis, Athon, Demetre, Cibele sau Afrodite negre).

În aceeași idee, pământul care, datorită mormintelor din el devine un tărâm al morților, este și cel care va pregăti renașterea acestora. Iată de ce vechile ceremonii ale cultului lui Pluto, zeul infernului, cuprindeau jertfe de animale negre, împodobite cu panglici de aceeași culoare.

Legătura între negru și rău are numeroase "origini", cea mai descriptivă fiind percepția hindușilor pentru care negrul se leagă de tot ceea ce ne împiedică sau întârzie planul de evoluție voit de Dumnezeu, evocând ignoranța, umbra lui Jung, diabolicul Șarpe balaur mitologic, pe care trebuie să îl biruim noi înșine pentru a ne asigura de propria prefacere, dar care ne trădează întruna.

Acest negru asociat răului se regăsește în expresii de tipul: a-și face gânduri negre, a i se face negru înaintea ochilor, om negru la suflet, are parte de zile negre, i se fac zile negre, văd lucrurile în negru, ne vin idei negre, umor negru, etc.

Din punct de vedere psihologic, negrul da o senzație de opacitate, de îngroșare, de îngreunare, ajungându-se până la paradoxuri cum ar fi greutatea de culoare neagră care pare mai grea decât este în realitate. În visele de zi sau de noapte, ca și în percepțiile sensibile din starea de veghe, negrul este considerat ca fiind absența oricărei culori, absența luminii, negrul absorbind lumina fără a-i mai da voie sa iasă. El evocă, înainte de toate, haosul, neantul, cerul nocturn, întunericul terestru al nopții, răul, angoasa, tristețea, inconștiență și moartea. În plus, în vise, apariția unor animale negre sau a unor personaje de culoare neagră (sau foarte închisă) arată că intrăm în contact cu propriul nostru "Univers instinctiv primitiv", care trebuie iluminat și îmblânzit și căruia trebuie să îi canalizăm forțele spre țeluri mai înalte.

Dorin, Merticaru