Culorile - Albastru

Cristale - Aquamarinul, Safirul, Calcitul albastru.

Albastrul este culoarea mării (apelor) şi a cerului. El semnifică expansiune, libertate, calmitate, loialitate, adâncime, eternitate, linişte, vindecare şi spiritualitate. El este utilizat pentru a susţine meditaţia, liniştea şi odihna şi implică reflecţia, frumuseţea şi înţelepciunea.

Mai este asociat cu surpriza, nefericirea, tristeţea, depresia şi răceala (deoarece este o culoare rece şi, în special, când tenta de culoare a acestuia se întunecă) chiar dacă persoanele care îl preferă nu pot trăi în singurătate în ciuda consideraţiilor pline de atenţie asupra mişcării fiecărui individ din viaţa lor. Pe scurt este culoarea celor care trăiesc emoţional viaţa la cote înalte chiar cu pericolul de a ajunge la obsesie, totul fiind funcţie de “ofertele”  mediului în care trăiesc.

Este culoarea reprezentantă pentru calmitate şi loialitate. De aceea, cu cât este mai plăcută această culoare înseamnă că avem de a face cu persoane sensibile şi uşor de rănit dar care nu intră niciodată în panică şi care deţin un control maxim asupra vieţii proprii şi a elementelor care interferă cu aceasta, indiferent de drumul ales sau de greutăţile care le întâmpină (se poate afirma că sunt persoane care se mulţumesc cu ceea ce trăiesc, care sunt în acord cu soarta).

Intenţiile de bază se vor grupa în jurul dorinţei de a conduce fără greutăţi viaţa proprie şi denotă o capacitate de sacrificiu deosebit de mare, necesară atingerii obiectivelor propuse. O astfel de persoană are nevoie de a stabili relaţii cu semenii săi fără posibilitatea naşterii sau existenţei unui conflict. Astfel de persoane, ca un efect secundar al mulţumirii, trebuie să aibă grijă de greutatea proprie (atât cu referire la fizic cât şi manifestările faţă de cei din jur).

În “contradicţie”, cu cât este mai puţin plăcută culoarea albastră cu atât înseamnă că avem de a face cu un individ nesatisfăcut şi mai dornic de a face ceva pentru a ieşi din situaţia în care se găseşte, care naşte restricţii indiferent de direcţia din care vin acestea, familie, prieteni, servici. În plus, se poate afirma că acest individ este unul care tinde să sufere în tăcere şi care doreşte să aibă timp numai pentru activitate/ acţiune.

O particularitate a acestei culori este dată de faptul că are nevoie obligatoriu de o culoare de compensaţie, prea mult albastru dând senzaţia depresiei şi a nevoii de echilibrare/ balansare. Şi toate acestea deoarece albastru este considerată a fi culoarea cea mai adâncă, privirea pătrunzând în ea fără a întâlni nici un obstacol, rătăcindu-se în nemărginire ca şi cum culoarea ar încerca mereu să-i scape.

Născând această senzaţie nu era greu să se ajungă la denumirea de "cea mai imaterială dintre culori", mai ales că natura nu o prezintă percepţiei decât alcătuită din transparenţă, dintr-un vid acumulat: vid al aerului, al apei, al cristalului sau al diamantului.

Ce este de făcut atunci când se conştientizează faptul că acest vid nu este delimitat de "lipsă" ci este un mecanism precis, cu legi bine precizate? Se ajunge la interpretări legate de mecanism şi precizie, albastrul devenind culoarea preciziei pure şi rece. Poate de aceea ea este considerată a fi cea mai rece dintre culori devenind simbolul necontestat pentru "rece".

Lipsa aparentă de consistenţă a acestei culori face ca, odată ce ea este aplicată pe o suprafaţă să nască senzaţia că nu mai există suprafaţă, despovărând sau, pur şi simplu, evaporând formele, deschizându-le unei viziuni imateriale, nemărginite. Se poate merge până la percepţia că în suprafaţa albastră dispar până şi sunetele... Mişcările devin motiv al "iniţierii" viziunilor, al descătuşării imaginaţiei, pierzându-şi consistenţa sub îmbrăţişarea culorii albastre iar sunetele devin propriile noastre şoapte.

Poate că, de aici pleacă interpretările legate de "pasărea albastră a fericirii", cea mai accesibilă dar şi cea mai greu de atins.

Toate aceste percepţii vor face din culoarea albastră un simbol al visării şi creativităţii, al curiozităţii şi al metodismului prin "climatul" de irealitate sau suprarealitate care îl naşte, pe fondul unei stări de mişcare intuitivă, imperceptibilă, care împinge totul spre o rezolvare în sine a tuturor contradicţiilor şi alternanțelor care ritmează viaţa umană sau aspiraţiile ce se desprind din ea. El ajunge să fie perceput ca ireal de prezent în tot ceea ce ne poate înconjura, sugerând ideea unei veşnicii liniştite şi semeţe, uşor de "trimis" în suprauman.

De cele mai multe ori, albastrul "maschează" atât de bine elementele "plasate" în direcţia sa încât poate fi uşor de asimilat la tendinţele egocentriste umane, la dorinţa de permanentă depăşire a "jaloanelor" existente sau viitoare, într-o mişcare dirijată, care atrage omul către infinit şi trezeşte în el dorinţa de puritate şi setea de supranatural.

Din punct de vedere clinic nu se putea pierde din vedere efectul calmant, liniştitor al culorii albastre, un efect care, spre deosebire de culoarea verde nu are rezultante tonifiante ci pur "de calmare", pentru că el nu dă prilejul decât evadării, fără legătură cu realitatea, o eliberare care, cu timpul, devine deprimantă.

Verdele naşte impresia de odihnă terestră, de mulţumire de sine, pe când albastrul, prin profunzimea sa, naşte o gravitate solemnă, supraterestră, care speculează de cele mai multe ori nevoile noastre de a fi conduşi (de aceea nu este una din culorile preferate sau preferabile pentru indivizii agresivi, impulsivi).

"Gravitatea" culorii albastre a fost percepută din cele mai vechi timpuri, egiptenii folosindu-l pentru a aminti de moarte. Culoarea albastră era folosită ca fundal pentru alte elemente sugestive, cum ar fi desenele în ocru roşcat specifice reprezentării judecăţii sufletelor. Acest "uz" al culorii albastre avea la bază şi credinţa că această culoare este culoarea adevărului, el având o valoare "cerească", sacră, reprezentând pragul ce îi desparte pe oameni de cei care îi guvernează, de soarta oamenilor precum şi de lumea de dincolo.

De altfel, la multe popoare, asocierea culorii albastre la diferite alte culori are rolul de a pregăti o prezentare a luptelor, rivalităţilor dintre cer şi pământ. În nesfârșita stepă asiatică, unde nici o verticală nu "întrerupe" vederea, cerul şi pământul se afla dintotdeauna faţă în faţă, nuntirea lor născând toţi eroii stepei.

Se poate aminti aici de Genghis Han, fondator al marii dinastii mongole, care s-a născut din lupul albastru şi căprioara roşcată. Lupul albastru este şi Er Toshtuk, erou al gestei kirghize, care poartă o armură şi arme albastre (de reţinut că, leii şi tigrii albaștri abundă în literatura şi legendele asiatice).

Unii analişti au mers până la a asocia permanentul "contact" între albastru şi roşu atunci când se intenţionează prezentarea permanentei înfruntări între cer şi pământ cu ideea culorilor politice care s-au înfruntat dintotdeauna pentru stăpânirea lumii (la o scara mai mare sau mai mică).

Asemenea egiptenilor, vechii europeni au asociat culoarea albastră (azuriu) Câmpiilor Elizee. Alăturarea acestei culori de cea aurie năştea matricea reprezentării voinţei precum şi a puterii divine.

Simbolistica creştină considera culoarea albastră a bolţii cereşti ca fiind mantia ce acoperă şi ascunde divinitatea. De altfel, Zeus şi Iahve, tronează cu picioarele aşezate pe culoarea azurie, adică de cealaltă parte a boltei cereşti, despre care, în Mesopotamia, se spunea că este alcătuită din lapislazuli.

Delimitarea de zeitate sau "aparţinând lui Dumnezeu" a folosit şi alte "aliaje" de culori. Astfel, combinaţia între albastru şi alb a fost folosită aproape întotdeauna pentru a reprezenta Sfânta Fecioară. Alb - albastru exprimă acum detaşarea faţă de valorile lumii terestre şi înălţarea sufletului eliberat de carne, către Dumnezeu, adică spre aurul care va întâmpina albul virginal, în timpul ascensiunii sale prin albastrul ceresc.

Se ajunge până la a se delimita o valorizare legată de "viaţa de apoi"/ de reîncarnare prin credinţa în lumea de dincolo datorită asocierii divinului albastru cu mortuarul alb (sau invers) ori, pur şi simplu, prin trecerea celui "închistat" în alb prin mantia albastră a graniţei între terestru şi divin.

Într-o directă relaţie cu Fecioara se poate "identifica" asocierea culorii albastre cu simbolul zodiacal al acesteia. "Perioada" Fecioarei este identică apogeului naturii şi începutului involuţiei autumnale a acesteia (plecând atât de la elementele naturii cât şi de la obiceiurile şi practicile agricole).

Acest lucru face din semnul fecioarei un simbol centripet, precum culoarea albastră, care va despuia pământul de haina sa de verdeaţă, care îl va dezgoli şi usca. Este vremea sărbătorii Adormirii Maicii Domnului, sub un cer fără nori, în care aurul solar devine foc necruţător şi devorează roadele pământului.

O asociere directă între culoarea albastră şi soare este întâlnită şi la vechii azteci. Pentru ei, albastrul cerului, albastrul de peruzea, este culoare a soarelui, pe care ei îl denumesc "Prinţ al Peruzelei" - Chalchiuitl. El vesteşte pârjolul, seceta, foamea şi moartea. Chalchiuitl este şi piatra de peruzea (de culoare verde albastră) care împodobea rochia zeiţei reînnoirii. De aici s-a născut şi obiceiul aztec legat de funeraliile prinţilor de a pune în locul inimii, o piatră de peruzea (obicei similar cu cel al egiptenilor care, înainte de mumificare, puneau în locul inimii faraonului un scarabeu de smarald).

Nu trebuie uitat de obiceiul sacrificiilor pentru zeii lor al populațiilor din zona Americii Latine, azteci, maya, olmeci, tolteci, etc! Cei ce urmau a fi sacrificați ca jertfă pentru îmbunarea diverșilor lor zei erau marcați prin pictarea trupului predominant în culoarea albastră, simbolizând astfel statutul lor de mesageri către zei și nicidecum cel de victime, statut care va aduce recompensa efortului jertfei la un nivel terestru, perceptibil.

Astfel, cel puțin pentru populațiile menționate, culoarea albastră devine un simbol al legăturii directe cu cerul, cu zeitățile prezente acolo, devenind un fel de localizare a intențiilor în abisul și puterea nemărginirii, un fel de ancoră în realitățile și necesitățile imediate, plasată mult mai sus decât valoarea vieților umane.

Una din cele mai cunoscute "utilizări" ale culorii albastre este blazonul casei regale a Franţei, de azur cu trei flori de crin de aur, tocmai în ideea de a proclama originea teogonală, supraterestră a Regilor Preacreştini. Tot aici, în Franţa, s-a născut termenul "sânge albastru" care a fost identificat cu originea nobilă, aleasă, divină (cu toate ca "apariţia" termenului este destul de tendenţioasă - vezi "Story sânge 1", "Sângele albastru" la secțiunea "Grupe sangvine" al acestui site).

Potrivit tradiţiei hinduse, faţa de safir a muntelui Meru - cea de miazăzi - reflectă lumină şi colorează în albastru atmosfera. Se ajunge la identificarea culorii albastre cu puterea nemărginită, infinită, "dornică" de a fi atinsă cel puţin prin deţinerea unei pietre de safir (care ajunge o piatră preţioasă regală care va simboliza puterea deplină).

Vechii evrei ajung la a identifica culoarea albastră puterii infinite care, pentru aceştia este reprezentată de nemurire - lăcaşul nemuririi mai este numit şi "Cetatea albastră".

În budismul tibetan, albastrul este culoarea lui Valrocana, a înţelepciunii transcendente, a potenţialităţii şi, simultan, a vacuităţii, a cărei posibilă imagine este cea a imensităţii cerului albastru. Lumina albastră a Înţelepciunii lui Dharmadhatu (lege sau conştiinţă originară) are o putere orbitoare care deschide calea Eliberării, drumul spre aceasta fiind drumul spre şi prin cer.

Albastrul este şi culoarea Yang şi cea a Dragonului, a influenţelor binefăcătoare. Se regăseşte şi la ei asimilarea culorii albastre cu nemurirea, Huang (albastru) fiind culoarea cerului, lăcaşul nemuririi.

Limbile celtice nu au un termen specific pentru a desemna culoarea albastră. "Glas" în bretonă, galeză şi irlandeză înseamnă albastru, verde şi chiar gri, în funcţie de context, delimitarea exactă fiind făcută doar dacă este indispensabilă. De altfel, "Glesum" este în celtica latinizată numele ambrei gri. De aceea, această culoare, este asimilată la aceste populaţii cu cea de a treia funcţiune, cea productivă şi artizanală, regăsindu-se la ea valori funcţionale asemănătoare culorilor roşii şi albe, de delimitare socială.

De aceea, femeile bretone se înfăţişau la ceremoniile religioase dezbrăcate (goale) cu trupul vopsit în albastru. Se pare că aceste femei erau nemăritate deoarece în unele ţări (actual doar în Polonia) casele cu fete de măritat erau vopsite în albastru pentru a semnifica disponibilitatea ritualică.

Culoarea albastră are şi interpretare negativă în special la nivelul maselor populare. La ei se regăseşte o simbolistică a culorii albastre legată de sublimarea dorinţelor, lipsă, ablaţiune, pierdere. Frica de nestăpânit devine o "frică albastră", "văd albastru" devine descrierea imposibilităţii de a localiza vizual ceva pe fondul temerilor, durerii, etc., ajungându-se până la descrierea stării de pierdere de cunoştinţă sau a suferinţei îndelungate care merge până la descrierea sau identificarea cu individul masochist.

Din aceste motive, culoarea albastră ajunge deseori să fie utilizată pentru a simboliza pasivitatea şi renunţarea. Pentru unii aceste manifestări se reduc la sacrificiul suprem de voie, de nevoie, pentru alţii se ajunge la delimitarea divină, de soartă prin utilizarea simbolică a culorii albastre.

Deci, aproape toate nuanţele de albastru sunt bune pentru afişarea noastră publică, cei care poartă haine în această combinaţie fiind persoane în care se poate avea încredere. Este culoarea celor care luptă să se perfecţioneze, care vor să se schimbe în bine, dornici de a ajuta sau de a fi ajutaţi.

Sunt firi introvertite care se potrivesc foarte bine pentru activităţile de cercetare sau cauzelor sociale. Totuşi, fiind prea sincere, chiar dacă firea lor este nevinovată, vor avea mulţi duşmani/ potrivnici şi sunt foarte predispuşi la eşecuri în prietenii sau dragoste. De altfel, culoarea albastră este şi simbolul unei iubiri ascunse, fiind caracterizată de "intervenţie" în profunzimea trăirilor şi sentimentelor.

Din punct de vedere "intim", această culoare este declarată ca fiind culoarea intelectului. Din particularităţile "de nuanţă" ale acestei culori se poate aminti de:

1. albastrul pur este caracteristic începutului contactului spiritual,

2. albastrul deschis sugerează setea de cunoaştere, dar şi nevoia de odihnă şi relaxare,

3. albastrul electric este culoarea pe care declară o persoană mulţumită de nivelul său existent de cunoaştere sau doreşte rafinarea şi creşterea aplicabilităţii acestora, considerându-se a fi o culoare potrivită pentru omul disponibil de participare la ceva, şi mai ales atunci când este nevoie (motiv pentru care este considerată ca fiind o culoare foarte bună pentru oratori, atrăgând auditoriul);

4. albastrul pal este culoarea visătorilor, artiştilor creatori, rareori preocupaţi de lucrurile şi stările materiale, iar

5. albastrul închis delimitează persoanele nemulţumite de acţiunilor celor din jurul lor, participanţi direcţi la intenţiile sau aplicaţiile acestora.

Dorin, Merticaru