DISTRACŢIE - Perceptibil - Culorile

Negru: culoare, lipsa ei sau invizibilul?

Partea 11— Culoarea abisului fascinant, a unui paradox al percepției… Sau o poartă spre infinit?

Până acum am „parcurs” unele informații „sumare” despre culori, fără a face o delimitare „certă” referitoare la „catalogările tehnice” a diferitelor specialități științifice.

Care „clasifică” culorile în ceea ce ar reprezenta culorile primare, reprezentate de roșu, albastru și verde, sau ce ar reprezenta culorile secundare, reprezentate de portocaliu, verde și violet…

Din punct de vedere fizic, culoarea neagră… Nu este o culoare, cel mult se poate considera a fi o „non-culoare”, alături de „culoarea alb”… Este absența luminii vizibile, eventual absorbția luminii vizibile, care devine perceptibilă de către ochiul și creierul uman ca fiind culoarea neagră.

Când lumina „lovește” (termenul de „lovitură” l-am utilizat deoarece lumina este formată din particule, denumite fotoni — vezi nota de mai jos — , care „iluminează”, prin „întâlnirea” unei suprafețe) un sau o „ceva”, astfel că, o parte din „lumină” este absorbită, o parte este reflectată, iar o parte este transmisă.

Iar culoarea pe care o „vedem” este determinată de lungimile de undă ale luminii reflectate, așa cum sunt ele „interpretate” de către receptorii din retina ochiului uman.

Ei bine, un obiect „negru” absoarbe toate lungimile de undă ale luminii vizibile și nu reflectă nicio lumină, deci, de aceea, îl percepem ca fiind negru, ca în cazul „găurilor negre” care absorb inclusiv lumina.

* * *

Notă: Ei bine, denumirea particulei elementare a luminii a fost propusă de Albert Einstein în 1926 și, astfel, adoptat de comunitatea științifică… Cu toate că, în același an, Gilbert N. Lewis a propus termenul de „luminon”, dar comunitatea științifică a „acceptat” a doua propunere „convențională” și, astfel, majoritatea oamenilor „discută” despre foton.

Iar cu fotonul sau „luminon”-ul există destul de multe afirmații… Ce considerată a fi prima în „considerații” ar fi aceea că radiația electromagnetică formată din fotoni are o natură duală, „particulă — undă”…

O chestie „complexă” a mecanicii cuantice ce descrie la nivel atomic și subatomic natura fundamentală a luminii…

Care este atât particulă de lumină care poate fi aplicată și altor particule care transportă energie electromagnetică, cum ar fi gluonii, cât și cuantă de lumină, care sugerează că fotonul este o unitate discretă de energie și, de ce nu, este și raza de lumină, sugerând că fotonul este o vibrație a unui mediu necunoscut, un „ceva” care nu are masă și se mai și deplasează cu viteza maximă a universului cunoscut la acest moment.

Pentru a fi cât de cât „științific”, puteți „recurge” la afirmațiile de mai jos…

Afirmația că fotonul este atât particulă, cât și undă este o consecință a dualismului undă-particulă, o teorie fundamentală a mecanicii cuantice, teorie care ne „spune” că, entitățile cuantice, cum ar fi fotonul, pot prezenta simultan proprietăți ale atât undelor, cât și ale particulelor.

Faptul că fotonul are un caracter „ondulatoriu” este „dovedit” de comportamentul acestuia, fotonii având capacitatea de a difracta, adică se pot „îndoi” în jurul obstacolelor, la fel ca undele de apă, pot interfera unii cu alții, creând modele de lumină și întuneric, la fel ca undele sonore, sau, în final, pot fi polarizați, adică vibrația lor electrică poate fi orientată într-o anumită direcție, la fel ca undele electromagnetice.

Partea cu comportamentul de „particulă” este „dovedit” de către efectul fotoelectric, prin care fotonii pot lovi electronii din metale, eliminându-i din atom, efectul Compton, prin care fotonii pot fi împrăștiați de electroni, schimbându-și energia și direcția și faptul că fotonii pot fi „numărați” prin utilizarea unui „foto detector” unde se poate observa că „lumina” (fotoni, what ever) ajunge sub formă de pachete discrete de energie, ca niște particule individuale.

* * *

Așadar, în abordarea despre culori, în mod evident avem de-a face, în principal, cu „ceva” care „are o lungime de undă”.

De aceea spectrul vizibil este „delimitat” în funcție de lungimea de undă, de la invizibilul cu vibrație „înaltă”, radiațiile gamma (lungime de undă mai mică de 0,01 nm), radiațiile X (0,01 nm — 10 nm), radiațiile ultraviolete (10–380 nm), la vizibil cu lungimi de undă de aproximativ 380 nm (violet: 380–430 nm) până la 780 nm (roșu: 700–780 nm), de aici trecând iar în invizibil, radiațiile infraroșii (780nm — 1 mm), microunde (1 mm — 1m) și radiațiile radio (1 m — 100 m).

Credeți că nu se „vede” cu aceste „unde”? Credeți că nu are culoare „ceva” ce reprezintă mult peste 99% din „pachetele discrete de energie”?

Vă garantez că universul este plin de culorile invizibilului fascinant, indiferent spre ce poartă a infinitului încercați să vizualizați! Poate de aceea există și percepția că 99% din univers este abis, vid, întuneric, bla, bla…

Să vă reamintesc de radiațiile gamma utilizate în medicina nucleară pentru a diagnostica cancerul, sau sunt folosite în cercetarea științifică pentru a „vizualiza” și studia structura materiei și a descoperi informații despre univers?

Sau de radiațiile „X” utilizate pentru a crea imagini ale interiorului corpului uman, utile pentru diagnosticarea diverselor afecțiuni medicale, sau în securitate unde sunt utilizate pentru a inspecta bagajele și alte obiecte pentru a detecta arme și alte materiale periculoase, inclusiv în cercetarea științifică unde sunt utilizate în diverse experimente științifice pentru a studia structura materiei și a descoperi informații despre univers.

Sau de microunde, care nu sunt folosite numai în cuptoarele cu microunde ci și la „imaginile” radar, care utilizează microunde pentru a detecta obiecte în mișcare, cum ar fi avioane, nave și vehicule și creează imagini, evident.

Cum ar fi celebrul „Chip al lui Dumnezeu”, realizat de sondele COsmic Background Explorer (COBE) și Wilkinson Microwave Anisotropy Probe (WMAP) care au utilizat detectoare sensibile la microunde pentru a crea o imagine a radiației cosmice de fond, o radiație electromagnetică slabă care se presupune că provine din Big Bang, imagine care a oferit o perspectivă unică asupra formării și evoluției universului.

Sesizați că s-a „văzut” până și invizibilul chip al lui Dumnezeu?

Sau de „vederea cu infraroșu” folosită pentru viziunea nocturnă prin utilizarea de senzori speciali care detectează radiația infraroșie emisă de obiecte, permițând oamenilor să vadă în condiții de lumină scăzută sau chiar pe întuneric, sau în termografie, care detectează radiația infraroșie emisă de obiecte pentru a crea imagini bazate pe temperatura lor, utile în domenii precum construcții, medicină și securitate, sau la telescoapele moderne care pot observa obiecte cosmice care sunt prea reci sau prea îndepărtate pentru a fi detectate în spectrul vizibil.

Să vă amintesc în cazul „infraroșului” că insectele ca albine sau viespile văd astfel, de rechinii mako sau tigru care pot vâna astfel în zonele cu lumină „slabă”, de liliecii vampir care „vizualizează” vasele de sânge sau de celebrii șerpi? Fără a uita de faptul că, de exemplu, până și căprioarele percep slab în infraroșu?

Până și în cazul ultravioletului apar utilizări ca cele de mai sus și nu neapărat „celebra” lampă cu ultraviolete care vizualizează caracteristici de securitate invizibile cu ochiul liber, dar care pot fi detectate sub lumină ultravioletă.

Și am putea continua… Dar să trecem la culoarea percepută de noi, oamenii!

Există mai multe „situații contextuale” în care se poate vorbi despre un „amestec de culori” care vor avea ca rezultat „culoarea negru”, prin fenomenul de absorbție a luminii. Și aceste „amestecuri” pot fi realizate:

În amestecul de pigmenți: când amesteci pigmenți de diferite culori, cum ar fi negru, albastru și roșu, în proporții egale, poți obține o nuanță de gri foarte închisă care pare aproape neagră, lucru care se datorează faptului că pigmenții absorb o mare parte din lumina vizibilă, reflectând o cantitate mică de lumină.

În amestecul de lumină: în teoria luminii, amestecul de lumină roșie, verde și albastră în proporții egale poate produce lumină albă, mai ales dacă sunt utilizați diferiți „factori de interferență”, amestecul devenind din ce în ce mai întunecat și va ajunge în cele din urmă la negru.

În percepția culorilor: percepția culorilor este un proces complex care implică receptorii ochiului uman, dar și creierul care, în anumite condiții, poate interpreta o combinație de culori ca fiind neagră, chiar dacă nu este o absență totală a luminii.

Interpretarea „preferinței” pentru culoarea negru

Și, acest „negru” stă la baza caracteristicilor „psihologice” principale ale acestei culori, sau ale persoanelor care preferă această culoare, caracteristici reprezentate de:

Forță mentală și profunzime: Este culoarea persoanelor care pot fi rezistente la stres și capabile să facă față provocărilor, care pot fi gânditori profunzi, preocupați de sensul vieții și de problemele existențiale. Dar, în anumite „forme” de manifestare, aceste persoane pot fi critice, cinice și neîncrezătoare în ceilalți.
Putere, independență și/ sau rebeliune: este o culoare asociată cu puterea, autoritatea și controlul. dar, în contrast, poate fi asociat și cu rebeliunea, nonconformismul și protestul, persoanele care preferă această culoare putând fi independente, autonome și sigure pe ele. Deci, poate crea un sentiment de putere și autoritate dar și sentimente de conflict direct cu autoritatea (depinde de sensul utilizării).
Eleganță și rafinament: poate fi asociat cu eleganța, rafinamentul și sofisticarea, în directă relație cu luxul și exclusivitatea, persoanele care preferă negrul având „capacitatea” de a aprecia rafinamentul, sofisticarea și simplitatea.
Formalitate, mister și izolare: este o culoare asociată, în primul rând, cu formalitatea, solemnitatea și profesionalismul, dar și cu misterul, necunoscutul și secretul, fiind folosit pentru a crea sentimente „de relație directă”, persoanele care „adoră” negrul având, de obicei, o „latură” misterioasă, enigmatică și introspectivă, care, atunci când se „accentuează”, pot prefera izolarea și singurătatea, evitând contactul social.
Moarte, pesimism și depresie: poate fi asociat cu moartea, doliul și tristețea și, prin „inducție”, poate fi asociat cu negativitatea, pesimismul și lipsa de speranță, fiind un semnal clar al manifestărilor sentimentale în acest sens. „Suplimentar”, persoanele care preferă negrul pot avea o perspectivă pesimistă asupra vieții și o tendință spre melancolie sau preferința excesivă pentru negru poate fi asociată cu depresia sau alte probleme de sănătate mintală.

Egalul sau contrariul absolut al culorii albe, culoarea neagră se poate situa la extremitățile gamei cromatice atât ca limită a culorilor calde cât și a celor reci, după cum este mat sau strălucitor, devenind sumă sau absență a celorlalte culori, ca negare sau ca sinteză a tuturor culorilor.

Se poate considera că negrul rezultă din combinarea tuturor culorilor, din absorbția lor, reprezentând totul sau nimic, devenind practic tot ceea ce poate fi întrupat într-un univers al celor știute și neștiute.

Acesta este motivul pentru care el va sugera necunoscutul, ocultismul, esotericul, soarta, misterul, secretul, doliul, moartea, umbra, răul, frica, întunecarea, negativitatea, bolnăviciunea, absența compasiunii și depresia. Mai este asociat cu starea proastă sau cu sufletele rele, oamenii răi, soarta rea.

Datorita tentei de absorbție este ușor de înțeles de ce este interpretat ca fiind percepția negării culorii sau, pur și simplu, a negării, acest lucru fiind ușor de perceput printr-o tendință permanenta și evidentă (sesizarea barierelor ridicate de persoanele care “adoptă” această culoare pentru cei din jur fiind relativ ușoară) de “a nu fi atinși” în condițiile în care ei au dreptul la orice gest, protejându-și forțele și emoțiile.

Nu trebuie să se înțeleagă de aici vreo tendință de izolare. Poate doar de delimitare, similară unei declarații “de prezență”. Adevărata lor concepție este că nu se poate trăi de unul singur dar este necesar sa îți iei măsuri de protecție fie pentru propria persoană fie pentru a-i proteja pe cei din jur de eventualele lor erori.

Astfel, oricine place în special negrul este o persoană cu adevărat revoltată pe soarta sa, gata de a ceda sau gata de a trece la acțiune fără a mai gândi la consecințe sau la propriul interes.

Un astfel de plasament sugerează și o puternică înclinare spre a da în schimb ceva pentru a evada din situația existentă, schimb care merge până la crearea unor convingeri care nu mai țin cont de propria persoană sau de individualitățile din jur. De multe ori acest lucru naște și cedarea întru și pentru Dumnezeu, Allah, etc.

Negrul va descrie și individualitățile înclinate spre statistică și acumularea tuturor datelor posibile despre ceilalți (celelalte culori) pentru a fi permanent gata de a se folosi de aceste informații funcție de necesitățile intereselor proprii sau de grup.

În acest sens este bine să se rețină în acțiunile spontane deoarece ei finalizează aproape întotdeauna ceea ce și-au propus indiferent de piedicile aparente ale startului acțiunii date sau de justețea acțiunii din punct de vedere a celor din jur (eventual sub acțiune, obiect al acțiunii). Deseori ei ajung să iubească detecția erorilor/ greșelilor celor din jur cu o tenacitate caracteristică numai “iubitorilor de negru”.

Persoanele care „displac” culoarea neagră pot fi „asociate” cu următoarele caracteristici:

Nevoie de securitate: persoanele care displac negrul pot avea o nevoie puternică de securitate și stabilitate.
Optimism: pot avea o perspectivă optimistă asupra vieții și o atitudine pozitivă.
Extraversie: pot fi sociabile, deschise și energice.
Conformitate: pot fi dornice să se conformeze normelor sociale și să evite conflictele.
Superficialitate: în cazuri extreme, displacerea excesivă pentru negru poate fi asociată cu superficialitate și o lipsă de profunzime emoțională.

Cu cât această culoare este mai puțin plăcută cu atât mai mult crește percepția controlului asupra factorilor vieții proprii, a destinului, sugerând o activitate echilibrată sau, cel puțin, constantă. De fapt culoarea este percepută și ca o formă de protecție, de delimitare, ca un avertisment care impune respect și protejează prin însăși prezența sa.

Cu cât este mai puțin plăcut negrul cu atât avem de a face cu o persoană dezinvoltă, gata de a acționa indiferent de condiții și considerente, stăpână total pe puterile sale și care nu simte nevoia să se protejeze sau să se supună unor protocoluri inutile sau care țin în loc mersul lucrurilor.

Un determinism “ciudat” al plăcerii față de negru este cel legat de asocierea la culoarea galbenă care, dacă precede negrul în “gusturile” individuale este asociat cu schimbarea evidentă.

Interpretarea „cultural — istorică” (punctul de plecare al considerațiilor)

Simbolic, negrul este înțeles de cele mai multe ori sub aspectul său rece, negativ, fiind asociat întunecimilor primordiale, nediferențierii originale, amintind de semnificația albului neutru (a albului vid).

Într-un fel de antiteză se poate aminti de faptul că albul este asociat în reprezentările lumii cu axa est — vest, a plecărilor și prefacerilor, pe când negrul este asociat cu axa nord — sud considerată a fi axa transcendenței absolute, a ploilor și viscolului.

Această interpretare poate fi întâlnită (cu particularitățile de rigoare) și la azteci, algonkini sau chinezi care “văd” nordul în culoarea neagră, mayașii atribuie aceasta culoare sudului, iar indienii pueblo consideră negrul (nadirul) a fi baza axei lumii.

De altfel, plasarea culorii negre la baza lumii sau dedesubtul acesteia este aproape general valabilă.

Acest plasament exprimă pasivitatea absolută, starea de moarte deplină și invariantă, general acceptată datorita suprapunerii întunericului perceput la închiderea ochilor (mai mult sau mai puțin definitivă) și teama aproape instinctivă născută de impercepție și întuneric.

Această asociere a născut echivalența negru — doliu unde, față de alb, senzația este mult mai copleșitoare, mai definitivă, fără speranță (doliul alb are în el ceva mesianic, indicând o absență temporară, o lipsa provizorie, fiind culoarea de doliu a regilor și a zeilor care sunt sortiți să renască).

Prin negru totul devine un nimic fără posibilități, un nimic mort după ce a murit soarele, o tăcere veșnică fără viitor, doliul negru fiind pierderea definitivă, prăbușirea pe vecie în neant (această percepție este deseori accentuată prin sentimentele născute de haina neagră a doliului dar și de culoarea hainelor preoțești purtate la slujbele de pomenire a morților sau din Vinerea Mare).

Un exemplu indubitabil în acest sens este Mawlawi (dervișul rotitor al Islamului) care poartă o mantie neagră ce închipuie piatra de mormânt pe care o va lepăda rămânând înveșmântat în alb atunci când începe să se învârtă pe loc, ritual prin care el simbolizează renașterea întru Dumnezeire, Adevărata Realitate, chiar dacă trâmbițele judecății vor fi sunat.

Poate de aceea, negrul, va fi perceput și drept culoarea pământului fertil, receptacul al cuvintelor din Evanghelie (dacă sămânța nu va muri). De asemenea, negrul reamintește și de adâncimile abisale, genunile oceanice, pe o mare fără fund pe o noapte fără lună fiind “inițierea” percepției principalelor sentimente legate de acesta.

În Extremul Orient, dualitatea negru — alb este, în general, dualitatea lumină — umbră, noapte — zi, ignoranță — cunoaștere, yin — yang, Pământ — Cer.

La hinduși, ea traduce tendințele tamas (de coborâre sau de împrăștiere) și sattva (de ascensiune și de coeziune) sau relația dintre casta shudra și cea a brahmanilor (albul fiind de regulă culoarea sacerdoțiului).

Cu toate acestea, Shiva (tamas) este alb și Vishnu (sattva) este negru, explicația venind din manifestarea exterioară a principiului alb care apare în contrast cu negru și viceversa, după cum percepția este răsturnată prin reflectarea sa în oglinda Apelor.

Nu trebuie să uităm că, în Bhagava — Gita, Krishna, nemuritorul, este întunecat, în vreme ce Arjuna, muritorul, este alb, constituindu-se drept imagini de perspectivă ale Sinelui universal și ale eului individual. Embriologia simbolică taoistă ridica principiul umed din întunecimile abisului — negru, Kan — și îl unește apoi cu principiul ignic, pentru ca Floarea de Aur să înflorească — albul fiind culoarea aurului.

Aici este bine să amintim de faptul că negrul corespunde principiului feminin yin, terestru, instinctual, matern, și, de aceea, multe zeițe “Mamă”, “Fecioare”, etc. vor fi negre sau înfățișate în negru.

Conceptual așa pare să se fi născut asocierea culorii negre cu osânda, pedeapsa. În vechiul Egipt, hieroglifa femeii ce rămâne văduvă este porumbelul negru considerat a fi pedeapsa, erotismul frustrat, negarea vieții.

În vechea Grecie, corabia cu pânze negre este simbolul fatalității, deseori independentă de voința divină. În zoroastrism, primii oameni, înșelați de Ahriman, se înveșmântează în negru atunci când sunt izgoniți din rai.

Pentru creștini (și nu numai), moartea și cavalerii pedepsei sunt înveșmântați în negru (culoare atribuită până și calului cavalerului Apocalipsei care vine să împartă roadele pământului fertil al Marii Mume Lumea) fără a uita de faptul că satana (numit și prințul întunericului) tronează într-o lume neagră în care singurele sclipiri de culoare sunt flăcările pedepsei, ale arderii sufletelor.

Aceste asocieri au mers până la a asocia culoarea neagră lui Iuda, a cărei aura este deseori înfățișată în culoarea neagră, și se merge până la utilizarea acestei culori la hainele lui Iisus atunci când este ispitit de necuratul (în ideea sugerării ispitei).

Pentru chinezi, cuvântul “hei” evocă deopotrivă culoarea neagră dar și pervertirea sau căința, înnegrirea ritualică a feței fiind un semn de umilință, menit a cere iertarea greșelilor. În opoziție, negrul este și culoarea renunțării la deșertăciunea lumii, asemenea unui protest asociat dorinței de a progresa, de a urca spre divinitate și nou.

Astfel, mantiile negre ajung să constituie o proclamare a credinței în creștinism și islamism. De asemenea, Malkut este al doilea He din tetragrama lui Dumnezeu. Alungată și chinuită, aceasta literă, de mărime normala, se micșorează până ce rămâne un mic punct negru ce evocă forma literei yad, cea mai mică din alfabetul ebraic.

În limbaj heraldic, culoarea neagră se numește “sable”, exprimând afinitățile ei cu pământul sterp dar și prudență, înțelepciune și neclintire în vremuri de restriște.

Această interpretare este “adaptată” rapid la alte percepții legate de pământ și de generalitatea ce se naște din acesta, culoarea neagră dând percepții de negru cald și strălucitor prin suma culorilor întrupată în el, provenind “inițiatic” din roșu.

În gândirea misticilor musulmani negru devenea, Lumină Dumnezeiască, prin excelență. Pentru dervișii rotitori, etapele mersului lăuntric spre beatitudine al sufistului sunt comparate cu o scară cromatică.

Aceasta pornește de la alb, care întruchipează Cartea Legii Coranice, valoarea de pornire, pasivă, deoarece precede angajarea dervișului în calea desăvârșirii) și, trecând prin roșu, ajunge la culoarea neagră, culoarea absolută, deplinătatea tuturor celorlalte culori pe care misticul urcă, întocmai ca pe niște trepte, până la stadiul suprem al extazului, când Dumnezeirea i se arată orbindu-l cu strălucirea ei.

Asocierea dintre negru și roșu este des întâlnită și la alte popoare. Într-o scurtă enumerare se poate aminti de negrul corb al bidiviilor din tradiția folclorică rusească (o culoare negru strălucitor cu reflexe roșiatice) simbolizând înflăcărarea și puterea tinereții, în Gabon sanctuarele în care se păstrează craniile strămoșilor sunt păzite de statuete de culoare neagră cu reflexe roșietice, etc.

Roșul devine ușor culoare care completează sau înlocuiește negrul. “Regăsit” în pastelurile Iadului, în caii Dioscurilor (unul negru și unul roșu), costumația marelui psihopomp al etruscilor (cu trup roșu și aripi, încălțări și tunică negre), în culorile morții din al 13-lea arcan al tarotului el va fi “folosit” și în antiteză (axa nord — sud este o opoziție negru — roșu), culorile morții tarotului indicând o moarte inițiatică, preludiu al unei adevărate nașteri, cosind peisajul negru al realității aparente, peisaj al iluziilor pieritoare, cu o coasă roșie folosită pentru anularea vieții iluzorii, devenind instrumentul prin care moartea își declară adevărata victimă — neantul, etc.).

Negrul, în general, este culoarea Substanței universale (Prakriti), a acelei “materia prima”, a nediferențierii primordiale, a haosului originar, al virginității primordiale, a apelor inferioare, a nordului și a morții.

Ca o evocare a neantului, a haosului, a confuziei și dezordinii, negrul întunericului originilor precede creației în toate religiile.

Pentru Biblie, înainte de a fi lumina, pământul era netocmit și gol, și întuneric era deasupra adâncului.

Pentru mitologia greacă și latină, starea primordială a lumii era haosul, din care s-a născut Noaptea (Nyx), care l-a luat de bărbat pe fratele ei, Erebus (zeul primordial al întunericului), născând un fiu, Văzduhul sau Eterul (Aether). Astfel, din noapte și haos începe să apară lumina creației. Între timp Noaptea zămislise Somnul, Moartea și toate nenorocirile lumii (sărăcia, boala, bătrânețea, etc.).

Totuși, în ciuda neliniștii provocate de beznă, grecii numeau noaptea Euphrone, adică Maica ce dă un sfat bun, interpretare care a fost preluată sub forma “noaptea este un sfetnic bun” sau „Că-ci într-adevăr, mai ales noaptea putem noi progresa, trăgând foloase din avertismentele date de vise”, așa cum ne învață Biblia sau Coranul.

Asocierea negrului cu pântecul pământului nu are numai tente satanice ci și fecunde, aici având loc regenerarea lumii diurne, negrul devenind ușor simbol al fecundității — în Egiptul antic sau în Africa de nord este culoarea pământului roditor și a norilor aducători de ploaie.

Asemenea pământului se va atribui fecunditate și adâncurilor negre, întunecate ale apelor, această culoare ajungând să închidă în ea potențiale fecunde imense, devenind rezervor a toate câte sunt (Homer vede oceanul negru, zeițele fertilității sunt adesea negre, fecioarele negre continuă tradițiile numeroaselor Isis, Athon, Demetre, Cibele sau Afrodite negre).

În aceeași idee, pământul care, datorită mormintelor din el devine un tărâm al morților, este și cel care va pregăti renașterea acestora. Iată de ce vechile ceremonii ale cultului lui Pluto, zeul infernului, cuprindeau jertfe de animale negre, împodobite cu panglici de aceeași culoare.

Legătura între negru și rău are numeroase “origini”, cea mai descriptivă fiind percepția hindușilor pentru care negrul se leagă de tot ceea ce ne împiedică sau întârzie planul de evoluție voit de Dumnezeu, evocând ignoranța, umbra lui Jung, diabolicul Șarpe balaur mitologic, pe care trebuie să îl biruim noi înșine pentru a ne asigura de propria prefacere, dar care ne trădează întruna.

Acest negru asociat răului se regăsește în expresii de tipul: a-și face gânduri negre, a i se face negru înaintea ochilor, om negru la suflet, are parte de zile negre, i se fac zile negre, văd lucrurile în negru, ne vin idei negre, umor negru, etc.

Din punct de vedere psihologic, negrul da o senzație de opacitate, de îngroșare, de îngreunare, ajungându-se până la paradoxuri cum ar fi greutatea de culoare neagră care pare mai grea decât este în realitate.

În visele de zi sau de noapte, ca și în percepțiile sensibile din starea de veghe, negrul este considerat ca fiind absența oricărei culori, absența luminii, negrul absorbind lumina fără a-i mai da voie sa iasă.

El evocă, înainte de toate, haosul, neantul, cerul nocturn, întunericul terestru al nopții, răul, angoasa, tristețea, inconștiență și moartea.

În plus, în vise, apariția unor animale negre sau a unor personaje de culoare neagră (sau foarte închisă) arată că intrăm în contact cu propriul nostru „Univers instinctiv primitiv”, care trebuie iluminat și îmblânzit și căruia trebuie să îi canalizăm forțele spre țeluri mai înalte.

Interpretarea practică — neuromarketing

Din perspectiva neuromarketingului, negrul, o non-culoare, este asociată psihologic și emoțional cu:

Putere: evocă sentimente de putere, autoritate și control, alimentând manifestările „asociate”, fiind deseori utilizat în marketing pentru a promova produse și servicii de lux, premium sau exclusive, negrul fiind utilizat frecvent în campaniile de marketing pentru a evoca sentimente de putere, lux și mister.

Eleganță și sofisticare: simbolizează eleganța, rafinamentul și sofisticarea, alimentând „percepțiile” de atmosferă elegantă și sofisticată, motiv pentru care logo-urile multor branduri de lux, companii de automobile, branduri de modă și agenții de publicitate utilizează negrul. De asemenea, magazinele de haine de lux și accesorii folosesc adesea negrul pentru a crea o atmosferă elegantă și sofisticată.

Concentrare: are ca efect stimularea concentrării și a atenției, fiind o culoare care atrage atenția pentru a crea un impact vizual puternic, în special datorită „tușelor” de contrast.

Mister: este asociată cu misterul, necunoscutul și intriga, evocând sentimente de mister și intrigi, contribuind la percepția unei astfel de atmosfere.

Rebeliune: poate fi asociată cu rebeliunea, nonconformismul și independența, adresându-se deseori publicului rebel și nonconformist.

Moarte: în unele culturi, negrul este asociat cu moartea și doliul.

Totuși, negrul poate fi o culoare copleșitoare și obositoare pentru ochi, deci este important să fie utilizat cu moderație, prea mult negru putând fi perceput ca fiind rece și neprietenos.

Merticaru Dorin Nicolae

Notă: Imaginile sunt create de mine, Merticaru Dorin Nicolae, folosind Microsoft Bing Image Creator.

Dorin, Merticaru (15.05.2002 - 2024)