To STUDY - Ficţiune
- Ipotecarea sufletului cuiva
"Ipotecarea sufletului cuiva"
Mircea Dan Capitolul 2, Scena 4A -
Nehotărâre
Se trezi sărind din somn…
Testul?!? Dar privirea sa întâlni întunericul şi se lăsă moale,
atras de slăbiciunea somnolenţei, înapoi pe fotoliu. Se enervă
sesizând frica, sentimentul atât de cunoscut de el cândva,
răscolind tot ceea ce mai putea rezolva starea lui de linişte.
Fatalismul său ieşise învingător?
Trebuie să mă gândesc la ceva
anume… Dar la ce? Gândurile i se învălmăşeau spasmodic: când
manevre de pilotaj, când linişte, când Ada, când Thank, când
frânturi de percepţii din zborurile de transport, o nouă
linişte…
Hotărî să îşi caute de treabă
pentru a opri avalanşa sentimentelor. Aranjă tot ceea ce crezu
de cuviinţă, mecanic sau nu. În final se mai învârti prin cameră
încercând să găsească ceva de care să se agaţe, probabil uitat,
dar se trezi fixând alarma de deşteptare.
„Gata, am terminat!” decretă
obosit. „Chiar dacă mai am ceva de făcut rămâne să rezolv
problema peste câţiva ani, când mă voi întoarce. N-aş vrea să
cred că totul se va termina prea repede. Ar însemna că am dat
rateu.” Atunci conştientiză realitatea testului cu tot ceea ce
implica el.
Noi şi noi avalanşe de gânduri
începură să-l hărţuiască, să-l strivească. Într-un efort
disperat decise să se întindă pe pat pentru a adormi… Dar somnul
nu se lipea de el.
Singurătatea impusă de zborurile
de transport îşi lăsase amprenta asupra lui. Devenise ciudat de
curios, genul de căutător permanent. Frustrările vieţii de până
atunci şi, de ce nu, şi următoare, îl făcură să caute adevărul,
să înţeleagă esenţa a ceea ce trăise…
Un adevăr care nu dorea să îşi
arate adevărata faţă, să se facă prezent, palpabil, măcar şi
prin decizia lui ca evaluator a ceea ce trăise… Sau… Doar nu era
nimic pe placul lui?!?
Din acest motiv ajunse să
deteste fiecare clipă de singurătate… Dar, aceasta îi era viaţa.
Era obligat de profesie să-şi petreacă timpul singur, pe
parcursul îndelungatelor zboruri de transport. Şi, asta… sigur
înnebunea şi mai mult atât timp cât aveai lucruri asupra cărora
nu găseai rezolvarea orice ai fi făcut…
Când avea prilejul să converseze
cu cineva din breasla sa… Toţi erau nişte taciturni autentici.
Cu cine să facă schimb de experienţă, de opinii?!? Cu cine să
vorbească?!? Cum să ceară părerea cuiva asupra enigmelor din
viaţa sa?!?
Computerul de companie, cel care
le ştie pe toate, dar cu retuşurile proprii, venea cu alte
soluţii… „Mare câştig?!?” râdea în sinea lui a pagubă. Viaţa
piloţilor, poate a oricui, era dominată de ceea ce s-ar numi
direct, însingurare voluntară.
Ori, acest lucru devenea
insuportabil dacă aveai ceva pe suflet, dacă erai în căutarea a
ceva. Şi, orice ar fi încercat să facă nu ar fi avut nici o
şansă… Pentru că nu putea accepta cursul trecut şi posibil
viitor al evenimentelor trăite.
Aşa a ajuns el la dorinţa de a
fi pilot zero şi la permanenta dorinţă de contact cu aceştia.
Legendele legate de ei puteau fi întâlnite oriunde fie datorită
propagandei fie, pur şi simplu, din curiozitatea de a le găsi.
Auzise de complexitatea pregătirii acestor piloţi dar şi de
caracterul total diferit de ceea ce considera el „normalul
plicticos al vieţii tangibile lui”.
Nu cred că se cer degeaba atâtea
lucruri băieţilor ăştia… Şi felul lor de a fi, de parcă ar trăi
mereu ultima zi a vieţii lor, şi să vorbească cât mai multe, să
se iubească cât mai mult… Nu se naşte din nimic… Trebuie să
perceapă din ceva misiuni ciudate sentimentele acestea.
Până şi modul de a avansa în
structura lor ierarhică spune totul… Realizări, vitejie,
virtute, evidenţiere… Multe chestii legate de reacţiile din
misiuni… Altfel nu ar fi existat decât o departajare pe bază de
vechime şi aptitudini…
Discutase îndelung cu cei
asemenea lui şi chiar cu piloţi zero. Dar tot nu reuşise să îşi
facă o idee cât de cât completă despre ceea ce făceau ei. Este
periculos, dar merită! spuneau ei, într-un fel de unison care
era imposibil să nu te ducă la ideea unui răspuns standard,
impus de statutul lor sau de ceva pregătire propagandistică.
Dar aventura voastră se poate
termina oricând, nu-i aşa? Sunt atâtea şi atâtea cazuri de
„zero” care au dispărut deodată, pentru totdeauna… Unde este
acest „merită”? Dacă mâine este dispariţia asta?!? Povestiţi-ne
câte ceva, să vedem de ce consideraţi voi atât de cert că
merită! Secret, secret, secret, răspundeau întotdeauna… Eh,
poate că nu întotdeauna…
Dar, tot ce primeai, câteodată,
erau elemente lipsite de detalii, din care oricum nu puteai
înţelege mare lucru. Mai multe ofereau emisiunile autorizate,
ştirile şi alte surse media oficiale. Şi, oricum şi-ar fi
implicat fiecare stilul propriu în discuţiile purtate, rămâneai,
totuşi, cu o constantă…
Toţi subliniau că moartea vine
oricum, independent de voinţa individuală, iar ei sunt singurii
care se pot lăuda că au o şansă să lupte cu ea, cu moartea… Doar
ei puteau spune morţii: „Nu azi!”, „Azi este o zi bună de
murit!” sau „Aşa aleg să mor!”.
Teatru ieftin, epatare,
teribilism, un mod general de a închide gura celor care doresc
să ştie mai multe… sau prea multe… Cine ştie?!? Cei mai acizi
rămâneau colegii lui… Cu care se vedea, în cel mai fericit caz,
din doi în doi ani. Ei ajunseră să îl acuze de nebunie, faţă de
cei de grad zero care îl acuzau de prostie…
Semnificativ a fost incidentul
cu Vincenzo care, datorită unor probleme mai vechi cu „băieţii
zero” îi spusese că nu îl va mai considera prieten numai pentru
că s-a gândit la aşa ceva.
Ce s-a întâmplat Dane, nu îţi
şade bine hoitul acolo unde se află?!? spuneau ceilalţi. Sau,
mai rău… Consideri că noi nu mai suntem de nasul tău şi cauţi să
ajungi printre „băieţii zero” care ţi-ar fi cât de cât egali?!?
Deh, parcă toţi colegii săi se
vorbiseră… Cel mai descurajant a fost Eleniak, un vechi coleg de
academie care, prin voia sorţii a ajuns pilot zero: „Ce crezi
Dane, că la noi toate sunt „pe roze” ca în reclamele de
încorporare?!? Chiar crezi că ştii ce facem noi din ceea ce
poate auzi unul ca tine? Că… Nu cred că şi-a riscat cineva
liniştea pentru a-ţi spune ceva despre ceea ce facem noi, mai
ales că toţi te ştiu un zbuciumat şi un ameţit… Vezi-ţi de
banalitatea vieţii tale şi lasă ambiţiile prosteşti! Vei găsi o
nouă Ada…”.
Ea nu are nici o legătură cu
ceva legat de dorinţele mele actuale! îi răspunse, atunci,
nervos.
Eleniak îşi continuă discursul:
„Nu vezi că nici nu eşti în stare să fii convingător în această
privinţă! Ai mereu acelaşi răspuns… Şi el este dovada că nu ţi-a
ieşit Ada din cap, nebunule… Nu te-ai lecuit nici acum după cât
ai suferit de pe urma sentimentelor tale prosteşti?!? Sau crezi
că, dacă vei ajunge pilot zero, ai vreo şansă să treci înaintea
lui? Thank este prea sus ca să ai vreo şansă să îi gâdili măcar
poziţia…”
Prostii, îşi spunea de fiecare
dată… Nici unul din dialogurile purtate nu l-au descurajat. Mai
mult… Ar fi putut spune că toate acestea l-au ambiţionat şi mai
mult să devină pilot zero.
Poate că dorea să se convingă
personal de inechitatea alegerii lui chiar dacă, odată ajuns
acolo, nu mai putea renunţa… Piloţii zero sunt o elită în care,
odată ce ai ajuns acolo, nu ţi se mai permite să „cazi”…
Gândurile îşi recăpătară
independenţa şi se enervă şi mai tare constatând că nu mai este
capabil să urmeze un fir logic. Observă paharul cu un rest de
alcool şi îl goli dintr-o înghiţitură. Îl umplu şi… porni să
savureze băutura, încercând constant să lupte cu năvala
amintirilor…
Din băiatul fără griji ajunse un
ciudat care se automutila cu tot felul de reproşuri. De ce
oare?!? Era conştient că totul se datorează veşnicelor sale
nereuşite dar, nu avea ce face…
În tot ceea ce făcea punea maxim
de suflet, presta maxim de eforturi pentru ca totul să îi dea
conştiinţa că a făcut tot ceea ce s-a putut dar… de fiecare dată
părea că dă greş.
Iniţial a crezut că meseria de
pilot era cea mai bună opţiune pentru el, pentru felul lui de a
fi… Dar, în scurt timp, şi-a dat seama că nu era făcut pentru
aşa ceva. Dacă nu se înşela, a constatat acest lucru chiar din
aula academiei, chiar dacă nu a vrut niciodată să recunoască
asta…
Şi, atunci, era prea târziu… În
viaţa sa apăruse Ada… Şi acum nu putea un răspuns întrebării:
„De ce a renunţat la căutare şi a acceptat jertfa de sine pentru
iubirea sa?”.
Exista şi varianta în care el
considera că eşecul relaţiei cu Ada l-a determinat să nu-i mai
placă meseria de pilot… Şi, mai ales de transport.
Sentimentul că urma o academie
pe care nu o dorea poate că se datora tocmai relaţiei cu Ada?!?
Sau aspiraţiilor de realizare ale Adei?!? Nici el nu putea face
o distincţie, o alegere ca proprietar direct al percepţiilor şi
sentimentelor născute din asta… Certă este doar o senzaţie
constantă, chinuitoare… simţea că nu a înţeles atunci că,
realizarea Adei însemna doar altă iubire, care să îi ofere
suportul, forţa necesară realizării viselor ei. Vise de putere…
Materială sau spirituală?!? În orice caz, nici ea nu avea un
răspuns care să îi justifice acţiunile. Sau, aşa spunea ea… Şi…
Hei, testul… Trebuie să mă
odihnesc! Iar mă gândesc la probleme „rumegate” ani şi ani la
rând?!? Trebuie să dorm, gândi golind un nou pahar cu alcool…
Sfântă Putere, am înnebunit de-a binelea, exclamă la vederea
sticlei de alcool goale! Am băut toată sticla! Nu sunt sănătos!
Cred că niciodată nu am băut atât de mult… La naiba cu norocul
meu!
După care se întinse pe pat.
Dar, voinţa adormită de alcool nu îi ajută deloc şi gândurile
îşi reluară atacul…
Singurătatea era singurul dezavantaj al vieţii sale. Poate că, dacă nu ar fi fost atât de singur, totul ar fi fost altfel. Măcar ar fi avut un ţel, un obiectiv care să îl ţină pe linia de plutire. De altfel, de câte ori avea ocazia şi se afla în compania cuiva, se transforma incredibil. De multe ori se mira şi el de volubilitatea sa. Însă, toţi cei din breasla sa erau nişte taciturni… Unde putea găsi compromisul?!?
Singurătatea era singurul dezavantaj al vieţii sale. Poate că, dacă nu ar fi fost atât de singur, totul ar fi fost altfel. Măcar ar fi avut un ţel, un obiectiv care să îl ţină pe linia de plutire. De altfel, de câte ori avea ocazia şi se afla în compania cuiva, se transforma incredibil. De multe ori se mira şi el de volubilitatea sa. Însă, toţi cei din breasla sa erau nişte taciturni… Unde putea găsi compromisul?!?
Activitatea era o mai veche
obsesie a sa. Cândva nu avea aproape niciodată timp pentru
problemele sale. Nu îşi amintea exact dacă, în acele momente,
avea atâtea şi atâtea probleme de conştiinţă, să simtă atât de
multă nesiguranţă, incertitudine, vină sau altele în tot ceea ce
era legat de sufletul său.
De la naştere a avut probleme… A
venit pe lume într-o familie greu de înţeles, din care a
cunoscut cu adevărat doar partea reprezentată de mamă… O mamă
sufocant de iubitoare şi dăruită, dar rece, departe, departe de
tot de tot ceea ce era în jurul ei… Şi calculată în fiecare gest
de care depindea viaţa lui in familie şi din afara ei.
Contrastul acesta l-a făcut să
simtă o singurătate ciudată, chiar şi atunci când era în braţele
ei, chiar şi atunci când simţea mângâierile şi sărutările ei… O
simţea mereu rece, departe, departe de tot.
Cu timpul, toate încercările lui
de a dovedi mamei că, se conformează pretenţiilor şi şanselor de
integrare în elita „urmărită” de ea, au fost sortite eşecului.
Orice făcea nu putea mulţumi cu adevărat acea fiinţă care se
afla în postura de mamă.
Cât despre tată?!? El a fost
doar un fel de prieten îndepărtat… La propriu… Atent, cald, bun
de exemplu în viaţă pentru oricine… Şi atât. În fond, nu era
tatăl său natural… Era doar sir Corasdo…
A urmat încercarea de evadare…
Nu, nu pentru că se săturase… Nu! A făcut acest lucru deoarece a
fost efectiv alungat de Anda, mama lui. Corasdo a luptat mereu
pentru prezenţa lui lângă el. Dar, nu avea nici o şansă, nu era
tatăl său natural. Sau, poate pentru că el dorea să mai salveze
ceva din imaginea părinţilor şi prietenilor săi. Îi iubea,
oricât de multă răceală şi indiferenţă i-au dăruit aceştia.
Aşa a ajuns student la academie.
Poate că totul nu a fost altceva decât dorinţa lui de a le face
pe plac, de a le arăta că se descurcă singur. Dar, aici a urmat
relaţia cu Ada, prima sa iubire adevărată şi… Apariţia
„malefică” a lui Thank… Se înfioră plăcut amintindu-şi de Ada…
Cât de frumos a fost totul dar cât de neplăcută a fost
singurătatea ce a urmat.
Doar eu şi Sfânta Putere… Bine,
bine, recunosc, mai mult eu… Atunci se simţi brusc deprimat. Din
senin, lacrimile îi inundară ochii, apoi obrajii… Toată viaţa am
fost singur… Oricât am luptat să nu fie aşa, oricâte persoane am
avut lângă şi în viaţa mea… Nici măcar când am fost cu Ada nu am
reuşit să mă sustrag singurătăţii… Şi, Ema, ce vină are să fie
singură chiar dacă este cu mine?!? De ce atâta chin?!? Şi îşi
aminti spusele Adei:
„Chiar nu îţi dai seama că nici
dragostea nu te poate ridica din singurătate, oricât ai încerca
acest lucru?!? Viaţa este cea mai sigură închisoare. Nouă ne
place să clamăm că nu este aşa… Sau, cel puţin, eu aşa cred…
Când ţi-am spus că mi-ai dăruit absolutul nu te-am minţit nici o
clipă. Dar, eu am nevoie de mai mult decât de iubire, de
dragoste, de senzaţia de absolut care mi-o oferea-i cu
prisosinţă.
Este adevărat că atunci când
trăieşti dragostea necazurile se înjumătăţesc şi bucuriile se
dublează, dar asta nu ţine de foame, nu ţine de dorinţele mele
legate de stilul meu, de nevoile de prezenţă care le am apropos
de viaţa în societate, printre prieteni, de un anumit nivel de
siguranţă legat de posibilităţile proprii, şi aşa mai departe.
Mai mult! Ce crezi că poate oferi dragostea copiilor mei sau,
cel puţin, la ceea ce văd eu pentru copiii mei?!? Da, dragostea
noastră mi-a încântat, mângâiat, împlinit trupul şi sufletul dar
nu şi mintea… Ea mă ţine mereu în singurătate, ea îmi arată
mereu că eu am nevoi şi sunt singură în lupta cu ele deoarece tu
nu puteai oferi nimic în acest sens.
Thank mi-a liniştit mintea din
toate punctele de vedere, sufletul a acceptat compromisurile şi
trupul este trup. Dacă apeşi butoanele care trebuie, el leşină
sub cel mai nefiresc bărbat din viaţa şi din patul tău. Şi
Thank, chiar dacă nu va fi niciodată minunea întrupată în tine,
Dane, ştie să apese şi butoane de care n-am ştiut niciodată… De
aceea am ajuns la concluzia că am fost destinată să fiu singură
chiar dacă te iubesc, chiar dacă sunt cu Thank”…
Chiar şi după aceste explicaţii,
niciodată nu a găsit o motivaţie reală apropos de gestul Adei de
atunci… Pentru el totul era mai minunat decât a putut trăi
altădată, cu oricine altcineva. Fiecare amintire, plăcută sau
neplăcută, era vie, trăia în el cu aceeaşi prospeţime de atunci,
de când s-a produs. Numai şi numai în prezenţa Adei. Numai şi
numai cu Ada. Tot ceea ce trăise ulterior erau urme vagi a ceva
care era imposibil de asimilat cu ceea ce trăise… Offf…
De undeva porni un val de furie
de nestăvilit care îl sufocă, îi blocă orice gând plăcut.
Am decis că voi reseta totul!
Dorința de a ajunge ”pilot zero”, sau măcar militar de elită, ca
tata, nu vine pentru a demonstra ceva celei ce a devenit nimeni.
Odată ajuns militar de elită, dacă o dau în bară cu testul, pot
relua totul de la momentul finalizării școlii militare când nu
apăruse micul coșmar al vieții mele! gândi determinat, găsind,
parcă, o cale de calmare. Da, abia în Academie, își aminti
zâmbind ironic…
Da, hotărâse de mult timp acest
lucru, reveni nervos la gândurile inițiale… ”Ce bine ar fi dacă
ar găsi un fel de cale ce răspundea clar la întrebarea ”Ce ar fi
fost dacă Ada nu ar fi existat?!?”. Altă soluție ca să o alunge
din sufletul său nu găsea. Și încercase nenumărate acțiuni…
Dintre care, unele, deosebit de
minunate, cum ar fi Ema. Dar ce rost are și această minunată
existență, atât timp cât el se simte vinovat de fiecare dată
când compară ceea ce trăiește cu trecutul… Când fură din
prospețimea și sinceritatea celor oferite de Ema.
Poate că și-a irosit cea mai
frumoasă parte a tinereții, consumând-o integral și fără rost pe
cineva sau ceva ce nu merita… Hmmm, da, Ada, cu certitudine… Și,
poate, de aceea nu mai găsește energie de a trăi ceea ce îi
oferă Ema… Sau ceea ce i-au oferit altele, ce mai contează?!? Nu
mai este capabil de trăirile de atunci…
Offf, decizie, acțiune! Renunță la vechile plăceri… De fapt, dureri… Deci…
Offf, decizie, acțiune! Renunță la vechile plăceri… De fapt, dureri… Deci…
Am ajuns clar la concluzia că o
continuare a carierei militare frânte de atunci, din tinerețea
sa, este cea mai bună soluție. Ședințele militare de pregătire
ce au urmat, acordarea gradului de maior îl vor propulsa, cu
siguranță în activități ce îl vor face să uite chiar de el
însuși, ce putere ar mai avea o mare deziluzie, indiferent dacă
este Ada sau nu?!?
În scurt timp voi lua o decizie
în acest sens, indiferent la cererile lui Corasdo de a renunța
la astfel de considerații. Întotdeauna el a considerat că armata
nu este pentru mine… Hmmm, atunci de unde toate performanțele ce
le-am dovedit de-a lungul timpului?!?
Și, dacă rămâneam pe acea linie
de acțiune, a carierei militare, nu eram acum mai bine
sufletește?!? Și nu numai… Material cred că eram mult mai bine
poziționat… Nu mai discut despre repere de gen ierarhic…
Dar, iată-l aici, aproape beat,
cu o inimă rănită, care nu mai vrea să se vindece, cu un morman
de insatisfacţii şi cu o mare frică legată de necunoscutul de
dimineaţă. Şi gândurile sale se pierdură într-o nouă şedinţă de
somn…
Dorin M - 24 Ianuarie 2020