To STUDY - Ficţiune
- Ipotecarea sufletului cuiva
"Ipotecarea sufletului cuiva"
Mircea Dan Capitolul 2, Scena 4C -
Nehotărâre
Se trezi sărind din somn…
Mesajul?!? Dar privirea sa întâlni întunericul şi se lăsă moale,
atras de slăbiciunea somnolenţei, înapoi pe fotoliu. Se enervă
sesizând confuzia, sentimentul atât de cunoscut de el cândva,
răscolind tot ceea ce mai putea rezolva starea lui de linişte.
Fatalismul său ieşise învingător?
Trebuie să mă gândesc la ceva
anume… Dar la ce? Gândurile i se învălmăşeau spasmodic: când
manevre de pilotaj, când linişte, când Ema, când Ada, când
Thank, când frânturi de percepţii din zborurile de transport, o
nouă linişte…
Hotărî să îşi caute de treabă
pentru a opri avalanşa sentimentelor. Aranjă tot ceea ce crezu
de cuviinţă, mecanic sau nu. În final se mai învârti prin cameră
încercând să găsească ceva de care să se agaţe, probabil uitat,
dar se trezi fixând alarma de deşteptare.
„Gata, am terminat!” decretă
obosit. „Nu am chef de nimic… Nici măcar să am un nou
angajament. Parcă mai aveam ceva credite la dispoziţie?!?
Şi, aproape inconştient, accesă
starea financiară la terminalul de comunicaţii.
He, he, he… 25 de credite… Păi, cu creditele acestea am tot timpul la dispoziţie să mă mai liniştesc! Poate, astfel, am ceva timp la dispoziţie să clarific lucrurile cu Ema… Dar cum? În ce fel?!? Cât de bine pentru noi? Sau, mai mult, pentru mine… Ema pare fericită numai să fie în apropierea mea.
Noi şi noi avalanşe de gânduri
începură să-l hărţuiască, să-l strivească. Într-un efort
disperat decise să se întindă pe pat pentru a adormi… Dar somnul
nu se lipea de el.
Singurătatea impusă de zborurile
de transport îşi lăsase amprenta asupra lui. Devenise ciudat de
curios, genul de căutător permanent. Frustrările vieţii de până
atunci şi, de ce nu, şi următoare, îl făcură să caute adevărul,
să înţeleagă esenţa a ceea ce trăise…
Un adevăr care nu dorea să îşi
arate adevărata faţă, să se facă prezent, palpabil, măcar şi
prin decizia lui ca evaluator a ceea ce trăise… Sau… Doar nu era
nimic pe placul lui?!?
Din acest motiv ajunse să
deteste fiecare clipă de singurătate… Dar, aceasta îi era viaţa.
Era obligat de profesie să-şi petreacă timpul singur, pe
parcursul îndelungatelor zboruri de transport. Şi, asta… sigur
înnebunea şi mai mult atât timp cât aveai lucruri asupra cărora
nu găseai rezolvarea orice ai fi făcut…
Când avea prilejul să converseze
cu cineva din breasla sa… Toţi erau nişte taciturni autentici.
Cu cine să facă schimb de experienţă, de opinii?!? Cu cine să
vorbească?!? Cum să ceară părerea cuiva asupra enigmelor din
viaţa sa?!?
Computerul de companie, cel care
le ştie pe toate, dar cu retuşurile proprii, venea cu alte
soluţii… „Mare câştig?!?” râdea în sinea lui a pagubă. Viaţa
piloţilor, poate a oricui, era dominată de ceea ce s-ar numi
direct, însingurare voluntară.
Ori, acest lucru devenea
insuportabil dacă aveai ceva pe suflet, dacă erai în căutarea a
ceva. Şi, orice ar fi încercat să facă nu ar fi avut nici o
şansă… Pentru că nu putea accepta cursul trecut şi posibil
viitor al evenimentelor trăite.
Poate că acesta este „secretul”
relaţiei cu Ema. A căutat să aibă o maximă stabilitate cu
ajutorul unui suflet pereche, cu ajutorul cuiva în braţele
căreia să găsească liniştea ce nu a resimţit-o în braţele mamei,
în sânul familiei sale.
Hmmm, pereche?!? Atunci de ce nu
simt asta? Cel puţin după trecerea a mai multor ani împreună…
Recunosc, primii ani, începutul, a fost minunat. Apoi… Offf?!?
Ironică mai este Sfânta Putere…
Pentru Ada am luptat ca un nebun indiferent de ceea ce se
întâmpla, indiferent de ceea ce trăiam şi, după un timp, „mare
minunăţie”, am ajuns acum să văd că Ema face acelaşi lucru
pentru mine…
Numai că nu pot suferi să văd că
există un alt Dan, fie el femeie şi pe numele de Ema.
Remuşcările au început să fie mult prea mari, insuportabile. Eu
am, în continuare, sufletul praf, aproape la fel ca atunci când
Ada s-a „lepădat” de mine şi s-a aruncat în braţele lui Thank.
Ea fără remuşcări sau altele
asemenea… Eu plin de remuşcări… Sunt atât de praf că nici nu mai
vreau să mă mai arunc în alte braţe, indiferent de cât de bine
îmi va fi… De frică să nu mai produc alte suferinţe… Offf, Ema…
Atunci, când cu despărţirea de
Ada, aşa a ajuns el la dorinţa de a fi pilot zero şi la
permanenta dorinţă de contact cu aceştia. Legendele legate de ei
puteau fi întâlnite oriunde fie datorită propagandei fie, pur şi
simplu, din curiozitatea de a le găsi. Auzise de complexitatea
pregătirii acestor piloţi dar şi de caracterul total diferit de
ceea ce considera el „normalul plicticos al vieţii tangibile
lui”.
Nu cred că se cer degeaba atâtea
lucruri băieţilor ăştia… Şi felul lor de a fi, de parcă ar trăi
mereu ultima zi a vieţii lor, şi să vorbească cât mai multe, să
se iubească cât mai mult… Nu se naşte din nimic… Trebuie să
perceapă din ceva misiuni ciudate sentimentele acestea.
Până şi modul de a avansa în
structura lor ierarhică spune totul… Realizări, vitejie,
virtute, evidenţiere… Multe chestii legate de reacţiile din
misiuni… Altfel nu ar fi existat decât o departajare pe bază de
vechime şi aptitudini…
Discutase îndelung cu cei
asemenea lui şi chiar cu piloţi zero. Dar tot nu reuşise să îşi
facă o idee cât de cât completă despre ceea ce făceau ei. Este
periculos, dar merită! spuneau ei, într-un fel de unison care
era imposibil să nu te ducă la ideea unui răspuns standard,
impus de statutul lor sau de ceva pregătire propagandistică.
Dar aventura voastră se poate
termina oricând, nu-i aşa? Sunt atâtea şi atâtea cazuri de
„zero” care au dispărut deodată, pentru totdeauna… Unde este
acest „merită”? Dacă mâine este dispariţia asta?!? Povestiţi-ne
câte ceva, să vedem de ce consideraţi voi atât de cert că
merită! Secret, secret, secret, răspundeau întotdeauna… Eh,
poate că nu întotdeauna…
Dar, tot ce primeai, câteodată,
erau elemente lipsite de detalii, din care oricum nu puteai
înţelege mare lucru. Mai multe ofereau emisiunile autorizate,
ştirile şi alte surse media oficiale. Şi, oricum şi-ar fi
implicat fiecare stilul propriu în discuţiile purtate, rămâneai,
totuşi, cu o constantă…
Toţi subliniau că moartea vine
oricum, independent de voinţa individuală, iar ei sunt singurii
care se pot lăuda că au o şansă să lupte cu ea, cu moartea… Doar
ei puteau spune morţii: „Nu azi!”, „Azi este o zi bună de
murit!” sau „Aşa aleg să mor!”.
Teatru ieftin, epatare,
teribilism, un mod general de a închide gura celor care doresc
să ştie mai multe… sau prea multe… Cine ştie?!? Cei mai acizi
rămâneau colegii lui… Cu care se vedea, în cel mai fericit caz,
din doi în doi ani. Ei ajunseră să îl acuze de nebunie, faţă de
cei de grad zero care îl acuzau de prostie…
Semnificativ a fost incidentul cu Vincenzo care, datorită unor probleme mai vechi cu „băieţii zero” îi spusese că nu îl va mai considera prieten numai pentru că s-a gândit la aşa ceva.
Ce s-a întâmplat Dane, nu îţi
şade bine hoitul acolo unde se află?!? spuneau ceilalţi. Sau,
mai rău… Consideri că noi nu mai suntem de nasul tău şi cauţi să
ajungi printre „băieţii zero” care ţi-ar fi cât de cât egali?!?
Deh, parcă toţi colegii săi se
vorbiseră… Cel mai descurajant a fost Eleniak, un vechi coleg de
academie care, prin voia sorţii a ajuns pilot zero: „Ce crezi
Dane, că la noi toate sunt „pe roze” ca în reclamele de
încorporare?!? Chiar crezi că ştii ce facem noi din ceea ce
poate auzi unul ca tine? Că… Nu cred că şi-a riscat cineva
liniştea pentru a-ţi spune ceva despre ceea ce facem noi, mai
ales că toţi te ştiu un zbuciumat şi un ameţit… Vezi-ţi de
banalitatea vieţii tale şi lasă ambiţiile prosteşti! Vei găsi o
nouă Ada…”.
Ea nu are nici o legătură cu
ceva legat de dorinţele mele actuale! îi răspunse, atunci,
nervos.
Hmmm, şi acum sunt „în probleme”
cu Ema. Offf, oftez deja mai des decât babele… La ce mă gândeam?
Aaaa, da…
Eleniak îşi continuase
discursul: „Nu vezi că nici nu eşti în stare să fii convingător
în această privinţă! Ai mereu acelaşi răspuns… Şi el este dovada
că nu ţi-a ieşit Ada din cap, nebunule… Nu te-ai lecuit nici
acum după cât ai suferit de pe urma sentimentelor tale
prosteşti?!? Sau crezi că, dacă vei ajunge pilot zero, ai vreo
şansă să treci înaintea lui? Thank este prea sus ca să ai vreo
şansă să îi gâdili măcar poziţia…”
Prostii, îşi spunea de fiecare
dată… Nici unul din dialogurile purtate nu l-au descurajat. Mai
mult… Ar fi putut spune că toate acestea l-au ambiţionat şi mai
mult să devină pilot zero.
Poate că dorea să se convingă
personal de inechitatea alegerii lui chiar dacă, odată ajuns
acolo, nu mai putea renunţa… Piloţii zero sunt o elită în care,
odată ce ai ajuns acolo, nu ţi se mai permite să „cazi”…
Gândurile îşi recăpătară
independenţa şi se enervă şi mai tare constatând că nu mai este
capabil să urmeze un fir logic. Observă paharul cu un rest de
alcool şi îl goli dintr-o înghiţitură. Îl umplu şi… porni să
savureze băutura, încercând constant să lupte cu năvala
amintirilor…
Din băiatul fără griji ajunse un
ciudat care se automutila cu tot felul de reproşuri. De ce
oare?!? Era conştient că totul se datorează veşnicelor sale
nereuşite dar, nu avea ce face…
În tot ceea ce făcea punea maxim
de suflet, presta maxim de eforturi pentru ca totul să îi dea
conştiinţa că a făcut tot ceea ce s-a putut dar… de fiecare dată
părea că dă greş.
Iniţial a crezut că meseria de
pilot era cea mai bună opţiune pentru el, pentru felul lui de a
fi… Dar, în scurt timp, şi-a dat seama că nu era făcut pentru
aşa ceva. Dacă nu se înşela, a constatat acest lucru chiar din
aula academiei, chiar dacă nu a vrut niciodată să recunoască
asta…
Şi, atunci, era prea târziu… În
viaţa sa apăruse Ada… Şi acum nu putea un răspuns întrebării:
„De ce a renunţat la căutare şi a acceptat jertfa de sine pentru
iubirea sa?”.
Exista şi varianta în care el
considera că eşecul relaţiei cu Ada l-a determinat să nu-i mai
placă meseria de pilot… Şi, mai ales de transport.
Sentimentul că urma o academie
pe care nu o dorea poate că se datora tocmai relaţiei cu Ada?!?
Sau aspiraţiilor de realizare ale Adei?!? Nici el nu putea face
o distincţie, o alegere ca proprietar direct al percepţiilor şi
sentimentelor născute din asta… Certă este doar o senzaţie
constantă, chinuitoare… simţea că nu a înţeles atunci că,
realizarea Adei însemna doar altă iubire, care să îi ofere
suportul, forţa necesară realizării viselor ei. Vise de putere…
Materială sau spirituală?!? În orice caz, nici ea nu avea un
răspuns care să îi justifice acţiunile. Sau, aşa spunea ea… Şi…
Hei, Ema! M-am săturat de Ada… Trebuie să mă odihnesc! Iar mă gândesc la probleme „rumegate” ani şi ani la rând?!? Trebuie să dorm, gândi golind un nou pahar cu alcool… Sfântă Putere, am înnebunit de-a binelea, exclamă la vederea sticlei de alcool goale! Am băut toată sticla! Nu sunt sănătos! Cred că niciodată nu am băut atât de mult… La naiba cu norocul meu!
După care se întinse pe pat.
Dar, voinţa adormită de alcool nu îi ajută deloc şi gândurile
îşi reluară atacul…
Singurătatea era singurul dezavantaj al vieţii sale. Poate că, dacă nu ar fi fost atât de singur, totul ar fi fost altfel. Măcar ar fi avut un ţel, un obiectiv care să îl ţină pe linia de plutire. De altfel, de câte ori avea ocazia şi se afla în compania cuiva, se transforma incredibil. De multe ori se mira şi el de volubilitatea sa. Însă, toţi cei din breasla sa erau nişte taciturni… Unde putea găsi compromisul?!?
Singurătatea era singurul dezavantaj al vieţii sale. Poate că, dacă nu ar fi fost atât de singur, totul ar fi fost altfel. Măcar ar fi avut un ţel, un obiectiv care să îl ţină pe linia de plutire. De altfel, de câte ori avea ocazia şi se afla în compania cuiva, se transforma incredibil. De multe ori se mira şi el de volubilitatea sa. Însă, toţi cei din breasla sa erau nişte taciturni… Unde putea găsi compromisul?!?
Activitatea era o mai veche
obsesie a sa. Cândva nu avea aproape niciodată timp pentru
problemele sale. Nu îşi amintea exact dacă, în acele momente,
avea atâtea şi atâtea probleme de conştiinţă, să simtă atât de
multă nesiguranţă, incertitudine, vină sau altele în tot ceea ce
era legat de sufletul său.
De la naştere a avut probleme… A
venit pe lume într-o familie greu de înţeles, din care a
cunoscut cu adevărat doar partea reprezentată de mamă… O mamă
sufocant de iubitoare şi dăruită, dar rece, departe, departe de
tot de tot ceea ce era în jurul ei… Şi calculată în fiecare gest
de care depindea viaţa lui in familie şi din afara ei.
Contrastul acesta l-a făcut să
simtă o singurătate ciudată, chiar şi atunci când era în braţele
ei, chiar şi atunci când simţea mângâierile şi sărutările ei… O
simţea mereu rece, departe, departe de tot.
Cu timpul, toate încercările lui
de a dovedi mamei că, se conformează pretenţiilor şi şanselor de
integrare în elita „urmărită” de ea, au fost sortite eşecului.
Orice făcea nu putea mulţumi cu adevărat acea fiinţă care se
afla în postura de mamă.
Cât despre tată?!? El a fost
doar un fel de prieten îndepărtat… La propriu… Atent, cald, bun
de exemplu în viaţă pentru oricine… Şi atât. În fond, nu era
tatăl său natural… Era doar sir Corasdo…
A urmat încercarea de evadare…
Nu, nu pentru că se săturase… Nu! A făcut acest lucru deoarece a
fost efectiv alungat de Anda, mama lui. Corasdo a luptat mereu
pentru prezenţa lui lângă el. Dar, nu avea nici o şansă, nu era
tatăl său natural. Sau, poate pentru că el dorea să mai salveze
ceva din imaginea părinţilor şi prietenilor săi. Îi iubea,
oricât de multă răceală şi indiferenţă i-au dăruit aceştia.
Aşa a ajuns student la academie.
Poate că totul nu a fost altceva decât dorinţa lui de a le face
pe plac, de a le arăta că se descurcă singur. Dar, aici a urmat
relaţia cu Ada, prima sa iubire adevărată şi… Apariţia
„malefică” a lui Thank… Se înfioră plăcut amintindu-şi de Ada…
Cât de frumos a fost totul dar cât de neplăcută a fost
singurătatea ce a urmat.
Doar eu şi Sfânta Putere… Bine,
bine, recunosc, mai mult eu… Atunci se simţi brusc deprimat. Din
senin, lacrimile îi inundară ochii, apoi obrajii… Toată viaţa am
fost singur… Oricât am luptat să nu fie aşa, oricâte persoane am
avut lângă şi în viaţa mea… Nici măcar când am fost cu Ada nu am
reuşit să mă sustrag singurătăţii… Şi, Ema, ce vină are să fie
singură chiar dacă este cu mine?!? De ce atâta chin?!? Şi îşi
aminti spusele Adei:
„Chiar nu îţi dai seama că nici
dragostea nu te poate ridica din singurătate, oricât ai încerca
acest lucru?!? Viaţa este cea mai sigură închisoare. Nouă ne
place să clamăm că nu este aşa… Sau, cel puţin, eu aşa cred…
Când ţi-am spus că mi-ai dăruit absolutul nu te-am minţit nici o
clipă. Dar, eu am nevoie de mai mult decât de iubire, de
dragoste, de senzaţia de absolut care mi-o oferea-i cu
prisosinţă. Este adevărat că atunci când trăieşti dragostea
necazurile se înjumătăţesc şi bucuriile se dublează, dar asta nu
ţine de foame, nu ţine de dorinţele mele legate de stilul meu,
de nevoile de prezenţă care le am apropos de viaţa în societate,
printre prieteni, de un anumit nivel de siguranţă legat de
posibilităţile proprii, şi aşa mai departe. Mai mult! Ce crezi
că poate oferi dragostea copiilor mei sau, cel puţin, la ceea ce
văd eu pentru copiii mei?!? Da, dragostea noastră mi-a încântat,
mângâiat, împlinit trupul şi sufletul dar nu şi mintea… Ea mă
ţine mereu în singurătate, ea îmi arată mereu că eu am nevoi şi
sunt singură în lupta cu ele deoarece tu nu puteai oferi nimic
în acest sens. Thank mi-a liniştit mintea din toate punctele de
vedere, sufletul a acceptat compromisurile şi trupul este trup.
Dacă apeşi butoanele care trebuie, el leşină sub cel nefiresc
bărbat din viaţa şi patul tău. Şi Thank, chiar dacă nu va fi
niciodată minunea întrupată în tine, Dane, ştie să apese şi
butoane de care n-am ştiut niciodată… De aceea am ajuns la
concluzia că am fost destinată să fiu singură chiar dacă te
iubesc, chiar dacă sunt cu Thank”…
Chiar şi după aceste explicaţii,
niciodată nu a găsit o motivaţie reală apropos de gestul Adei de
atunci… Pentru el totul era mai minunat decât a putut trăi
altădată, cu oricine altcineva. Fiecare amintire, plăcută sau
neplăcută, era vie, trăia în el cu aceeaşi prospeţime de atunci,
de când s-a produs. Numai şi numai în prezenţa Adei. Numai şi
numai cu Ada. Tot ceea ce trăise ulterior erau urme vagi a ceva
care era imposibil de asimilat cu ceea ce trăise… Offf…
Şi, iată-l aici, aproape beat,
cu o inimă rănită, care nu mai vrea să se vindece, cu un morman
de insatisfacţii şi cu o mare frică legată de necunoscutul ce
venea.
Chiar simt nevoia de linişte! Ar
fi fost bună acum căldura trupului Emei, îmbrăţişarea şi
săruturile ei… Ema!!! Poate a apărut un mesaj de la ea…
Activă terminalul de comunicaţii
şi „deschise” primul mesaj din listă: „Cererea de test pentru
pilot de gradul zero a fost procesată. Mâine dimineaţă sunteţi
invitat la centru pentru startul testării. În caz de
neprezentare se va considera că nu mai sunteţi interesat şi
cererea va fi invalidată”.
De mult timp nu mă mai
interesează testul vostru, gândi Dan căutând printre mesaje un
semn de la Ema… Offf, nimic, nimic… Merg pe la Pub să dau de ea.
Trebuie să fac ceva să clarific
problema Emei. Trebuie să mă liniştesc! Mâine scap de toată
nebuneala asta in sufletul meu… Al nostru…
Dar, cu Ada… Nu m-a ajutat
nimic… Sau?!? Ce?!? Ce să mă ajute? Ahhh, pilotul zero „al lui
Peşte”!!! Hi, hi, hi, gândi fluturându-şi mâinile prin faţă,
după care le lăsă să cadă grele pe lângă el, bufnind în fotoliu…
Sunt prea beat pentru asta?!? Offf…
Sunt prea beat pentru asta?!? Offf…
Şi gândurile sale se pierdură
într-o nouă şedinţă de somn…
Dorin M - 21 Aprilie 2020