To STUDY - Ficţiune - Ipotecarea sufletului cuiva

C

"Ipotecarea sufletului cuiva"

Mircea Dan

Capitolul 2, Scena 4C - Nehotărâre


Se trezi sărind din somn… Mesajul?!? Dar privirea sa întâlni întunericul şi se lăsă moale, atras de slăbiciunea somnolenţei, înapoi pe fotoliu. Se enervă sesizând confuzia, sentimentul atât de cunoscut de el cândva, răscolind tot ceea ce mai putea rezolva starea lui de linişte. Fatalismul său ieşise învingător?

Trebuie să mă gândesc la ceva anume… Dar la ce? Gândurile i se învălmăşeau spasmodic: când manevre de pilotaj, când linişte, când Ema, când Ada, când Thank, când frânturi de percepţii din zborurile de transport, o nouă linişte…

Hotărî să îşi caute de treabă pentru a opri avalanşa sentimentelor. Aranjă tot ceea ce crezu de cuviinţă, mecanic sau nu. În final se mai învârti prin cameră încercând să găsească ceva de care să se agaţe, probabil uitat, dar se trezi fixând alarma de deşteptare.

„Gata, am terminat!” decretă obosit. „Nu am chef de nimic… Nici măcar să am un nou angajament. Parcă mai aveam ceva credite la dispoziţie?!?

Şi, aproape inconştient, accesă starea financiară la terminalul de comunicaţii.

He, he, he… 25 de credite… Păi, cu creditele acestea am tot timpul la dispoziţie să mă mai liniştesc! Poate, astfel, am ceva timp la dispoziţie să clarific lucrurile cu Ema… Dar cum? În ce fel?!? Cât de bine pentru noi? Sau, mai mult, pentru mine… Ema pare fericită numai să fie în apropierea mea.

Noi şi noi avalanşe de gânduri începură să-l hărţuiască, să-l strivească. Într-un efort disperat decise să se întindă pe pat pentru a adormi… Dar somnul nu se lipea de el.

Singurătatea impusă de zborurile de transport îşi lăsase amprenta asupra lui. Devenise ciudat de curios, genul de căutător permanent. Frustrările vieţii de până atunci şi, de ce nu, şi următoare, îl făcură să caute adevărul, să înţeleagă esenţa a ceea ce trăise…

Un adevăr care nu dorea să îşi arate adevărata faţă, să se facă prezent, palpabil, măcar şi prin decizia lui ca evaluator a ceea ce trăise… Sau… Doar nu era nimic pe placul lui?!?

Din acest motiv ajunse să deteste fiecare clipă de singurătate… Dar, aceasta îi era viaţa. Era obligat de profesie să-şi petreacă timpul singur, pe parcursul îndelungatelor zboruri de transport. Şi, asta… sigur înnebunea şi mai mult atât timp cât aveai lucruri asupra cărora nu găseai rezolvarea orice ai fi făcut…

Când avea prilejul să converseze cu cineva din breasla sa… Toţi erau nişte taciturni autentici. Cu cine să facă schimb de experienţă, de opinii?!? Cu cine să vorbească?!? Cum să ceară părerea cuiva asupra enigmelor din viaţa sa?!?

Computerul de companie, cel care le ştie pe toate, dar cu retuşurile proprii, venea cu alte soluţii… „Mare câştig?!?” râdea în sinea lui a pagubă. Viaţa piloţilor, poate a oricui, era dominată de ceea ce s-ar numi direct, însingurare voluntară.

Ori, acest lucru devenea insuportabil dacă aveai ceva pe suflet, dacă erai în căutarea a ceva. Şi, orice ar fi încercat să facă nu ar fi avut nici o şansă… Pentru că nu putea accepta cursul trecut şi posibil viitor al evenimentelor trăite.

Poate că acesta este „secretul” relaţiei cu Ema. A căutat să aibă o maximă stabilitate cu ajutorul unui suflet pereche, cu ajutorul cuiva în braţele căreia să găsească liniştea ce nu a resimţit-o în braţele mamei, în sânul familiei sale.

Hmmm, pereche?!? Atunci de ce nu simt asta? Cel puţin după trecerea a mai multor ani împreună… Recunosc, primii ani, începutul, a fost minunat. Apoi… Offf?!?

Ironică mai este Sfânta Putere… Pentru Ada am luptat ca un nebun indiferent de ceea ce se întâmpla, indiferent de ceea ce trăiam şi, după un timp, „mare minunăţie”, am ajuns acum să văd că Ema face acelaşi lucru pentru mine…

Numai că nu pot suferi să văd că există un alt Dan, fie el femeie şi pe numele de Ema. Remuşcările au început să fie mult prea mari, insuportabile. Eu am, în continuare, sufletul praf, aproape la fel ca atunci când Ada s-a „lepădat” de mine şi s-a aruncat în braţele lui Thank.

Ea fără remuşcări sau altele asemenea… Eu plin de remuşcări… Sunt atât de praf că nici nu mai vreau să mă mai arunc în alte braţe, indiferent de cât de bine îmi va fi… De frică să nu mai produc alte suferinţe… Offf, Ema…

Atunci, când cu despărţirea de Ada, aşa a ajuns el la dorinţa de a fi pilot zero şi la permanenta dorinţă de contact cu aceştia. Legendele legate de ei puteau fi întâlnite oriunde fie datorită propagandei fie, pur şi simplu, din curiozitatea de a le găsi. Auzise de complexitatea pregătirii acestor piloţi dar şi de caracterul total diferit de ceea ce considera el „normalul plicticos al vieţii tangibile lui”.

Nu cred că se cer degeaba atâtea lucruri băieţilor ăştia… Şi felul lor de a fi, de parcă ar trăi mereu ultima zi a vieţii lor, şi să vorbească cât mai multe, să se iubească cât mai mult… Nu se naşte din nimic… Trebuie să perceapă din ceva misiuni ciudate sentimentele acestea.

Până şi modul de a avansa în structura lor ierarhică spune totul… Realizări, vitejie, virtute, evidenţiere… Multe chestii legate de reacţiile din misiuni… Altfel nu ar fi existat decât o departajare pe bază de vechime şi aptitudini…

Discutase îndelung cu cei asemenea lui şi chiar cu piloţi zero. Dar tot nu reuşise să îşi facă o idee cât de cât completă despre ceea ce făceau ei. Este periculos, dar merită! spuneau ei, într-un fel de unison care era imposibil să nu te ducă la ideea unui răspuns standard, impus de statutul lor sau de ceva pregătire propagandistică.

Dar aventura voastră se poate termina oricând, nu-i aşa? Sunt atâtea şi atâtea cazuri de „zero” care au dispărut deodată, pentru totdeauna… Unde este acest „merită”? Dacă mâine este dispariţia asta?!? Povestiţi-ne câte ceva, să vedem de ce consideraţi voi atât de cert că merită! Secret, secret, secret, răspundeau întotdeauna… Eh, poate că nu întotdeauna…

Dar, tot ce primeai, câteodată, erau elemente lipsite de detalii, din care oricum nu puteai înţelege mare lucru. Mai multe ofereau emisiunile autorizate, ştirile şi alte surse media oficiale. Şi, oricum şi-ar fi implicat fiecare stilul propriu în discuţiile purtate, rămâneai, totuşi, cu o constantă…

Toţi subliniau că moartea vine oricum, independent de voinţa individuală, iar ei sunt singurii care se pot lăuda că au o şansă să lupte cu ea, cu moartea… Doar ei puteau spune morţii: „Nu azi!”, „Azi este o zi bună de murit!” sau „Aşa aleg să mor!”.

Teatru ieftin, epatare, teribilism, un mod general de a închide gura celor care doresc să ştie mai multe… sau prea multe… Cine ştie?!? Cei mai acizi rămâneau colegii lui… Cu care se vedea, în cel mai fericit caz, din doi în doi ani. Ei ajunseră să îl acuze de nebunie, faţă de cei de grad zero care îl acuzau de prostie…

Semnificativ a fost incidentul cu Vincenzo care, datorită unor probleme mai vechi cu „băieţii zero” îi spusese că nu îl va mai considera prieten numai pentru că s-a gândit la aşa ceva.

Ce s-a întâmplat Dane, nu îţi şade bine hoitul acolo unde se află?!? spuneau ceilalţi. Sau, mai rău… Consideri că noi nu mai suntem de nasul tău şi cauţi să ajungi printre „băieţii zero” care ţi-ar fi cât de cât egali?!?

Deh, parcă toţi colegii săi se vorbiseră… Cel mai descurajant a fost Eleniak, un vechi coleg de academie care, prin voia sorţii a ajuns pilot zero: „Ce crezi Dane, că la noi toate sunt „pe roze” ca în reclamele de încorporare?!? Chiar crezi că ştii ce facem noi din ceea ce poate auzi unul ca tine? Că… Nu cred că şi-a riscat cineva liniştea pentru a-ţi spune ceva despre ceea ce facem noi, mai ales că toţi te ştiu un zbuciumat şi un ameţit… Vezi-ţi de banalitatea vieţii tale şi lasă ambiţiile prosteşti! Vei găsi o nouă Ada…”.

Ea nu are nici o legătură cu ceva legat de dorinţele mele actuale! îi răspunse, atunci, nervos.

Hmmm, şi acum sunt „în probleme” cu Ema. Offf, oftez deja mai des decât babele… La ce mă gândeam? Aaaa, da…

Eleniak îşi continuase discursul: „Nu vezi că nici nu eşti în stare să fii convingător în această privinţă! Ai mereu acelaşi răspuns… Şi el este dovada că nu ţi-a ieşit Ada din cap, nebunule… Nu te-ai lecuit nici acum după cât ai suferit de pe urma sentimentelor tale prosteşti?!? Sau crezi că, dacă vei ajunge pilot zero, ai vreo şansă să treci înaintea lui? Thank este prea sus ca să ai vreo şansă să îi gâdili măcar poziţia…”

Prostii, îşi spunea de fiecare dată… Nici unul din dialogurile purtate nu l-au descurajat. Mai mult… Ar fi putut spune că toate acestea l-au ambiţionat şi mai mult să devină pilot zero.

Poate că dorea să se convingă personal de inechitatea alegerii lui chiar dacă, odată ajuns acolo, nu mai putea renunţa… Piloţii zero sunt o elită în care, odată ce ai ajuns acolo, nu ţi se mai permite să „cazi”…

Gândurile îşi recăpătară independenţa şi se enervă şi mai tare constatând că nu mai este capabil să urmeze un fir logic. Observă paharul cu un rest de alcool şi îl goli dintr-o înghiţitură. Îl umplu şi… porni să savureze băutura, încercând constant să lupte cu năvala amintirilor…

Din băiatul fără griji ajunse un ciudat care se automutila cu tot felul de reproşuri. De ce oare?!? Era conştient că totul se datorează veşnicelor sale nereuşite dar, nu avea ce face…

În tot ceea ce făcea punea maxim de suflet, presta maxim de eforturi pentru ca totul să îi dea conştiinţa că a făcut tot ceea ce s-a putut dar… de fiecare dată părea că dă greş.

Iniţial a crezut că meseria de pilot era cea mai bună opţiune pentru el, pentru felul lui de a fi… Dar, în scurt timp, şi-a dat seama că nu era făcut pentru aşa ceva. Dacă nu se înşela, a constatat acest lucru chiar din aula academiei, chiar dacă nu a vrut niciodată să recunoască asta…

Şi, atunci, era prea târziu… În viaţa sa apăruse Ada… Şi acum nu putea un răspuns întrebării: „De ce a renunţat la căutare şi a acceptat jertfa de sine pentru iubirea sa?”.

Exista şi varianta în care el considera că eşecul relaţiei cu Ada l-a determinat să nu-i mai placă meseria de pilot… Şi, mai ales de transport.

Sentimentul că urma o academie pe care nu o dorea poate că se datora tocmai relaţiei cu Ada?!? Sau aspiraţiilor de realizare ale Adei?!? Nici el nu putea face o distincţie, o alegere ca proprietar direct al percepţiilor şi sentimentelor născute din asta… Certă este doar o senzaţie constantă, chinuitoare… simţea că nu a înţeles atunci că, realizarea Adei însemna doar altă iubire, care să îi ofere suportul, forţa necesară realizării viselor ei. Vise de putere… Materială sau spirituală?!? În orice caz, nici ea nu avea un răspuns care să îi justifice acţiunile. Sau, aşa spunea ea… Şi…

Hei, Ema! M-am săturat de Ada… Trebuie să mă odihnesc! Iar mă gândesc la probleme „rumegate” ani şi ani la rând?!? Trebuie să dorm, gândi golind un nou pahar cu alcool… Sfântă Putere, am înnebunit de-a binelea, exclamă la vederea sticlei de alcool goale! Am băut toată sticla! Nu sunt sănătos! Cred că niciodată nu am băut atât de mult… La naiba cu norocul meu!

După care se întinse pe pat. Dar, voinţa adormită de alcool nu îi ajută deloc şi gândurile îşi reluară atacul…
Singurătatea era singurul dezavantaj al vieţii sale. Poate că, dacă nu ar fi fost atât de singur, totul ar fi fost altfel. Măcar ar fi avut un ţel, un obiectiv care să îl ţină pe linia de plutire. De altfel, de câte ori avea ocazia şi se afla în compania cuiva, se transforma incredibil. De multe ori se mira şi el de volubilitatea sa. Însă, toţi cei din breasla sa erau nişte taciturni… Unde putea găsi compromisul?!?

Activitatea era o mai veche obsesie a sa. Cândva nu avea aproape niciodată timp pentru problemele sale. Nu îşi amintea exact dacă, în acele momente, avea atâtea şi atâtea probleme de conştiinţă, să simtă atât de multă nesiguranţă, incertitudine, vină sau altele în tot ceea ce era legat de sufletul său.

De la naştere a avut probleme… A venit pe lume într-o familie greu de înţeles, din care a cunoscut cu adevărat doar partea reprezentată de mamă… O mamă sufocant de iubitoare şi dăruită, dar rece, departe, departe de tot de tot ceea ce era în jurul ei… Şi calculată în fiecare gest de care depindea viaţa lui in familie şi din afara ei.

Contrastul acesta l-a făcut să simtă o singurătate ciudată, chiar şi atunci când era în braţele ei, chiar şi atunci când simţea mângâierile şi sărutările ei… O simţea mereu rece, departe, departe de tot.

Cu timpul, toate încercările lui de a dovedi mamei că, se conformează pretenţiilor şi şanselor de integrare în elita „urmărită” de ea, au fost sortite eşecului. Orice făcea nu putea mulţumi cu adevărat acea fiinţă care se afla în postura de mamă.

Cât despre tată?!? El a fost doar un fel de prieten îndepărtat… La propriu… Atent, cald, bun de exemplu în viaţă pentru oricine… Şi atât. În fond, nu era tatăl său natural… Era doar sir Corasdo…

A urmat încercarea de evadare… Nu, nu pentru că se săturase… Nu! A făcut acest lucru deoarece a fost efectiv alungat de Anda, mama lui. Corasdo a luptat mereu pentru prezenţa lui lângă el. Dar, nu avea nici o şansă, nu era tatăl său natural. Sau, poate pentru că el dorea să mai salveze ceva din imaginea părinţilor şi prietenilor săi. Îi iubea, oricât de multă răceală şi indiferenţă i-au dăruit aceştia.

Aşa a ajuns student la academie. Poate că totul nu a fost altceva decât dorinţa lui de a le face pe plac, de a le arăta că se descurcă singur. Dar, aici a urmat relaţia cu Ada, prima sa iubire adevărată şi… Apariţia „malefică” a lui Thank… Se înfioră plăcut amintindu-şi de Ada… Cât de frumos a fost totul dar cât de neplăcută a fost singurătatea ce a urmat.

Doar eu şi Sfânta Putere… Bine, bine, recunosc, mai mult eu… Atunci se simţi brusc deprimat. Din senin, lacrimile îi inundară ochii, apoi obrajii… Toată viaţa am fost singur… Oricât am luptat să nu fie aşa, oricâte persoane am avut lângă şi în viaţa mea… Nici măcar când am fost cu Ada nu am reuşit să mă sustrag singurătăţii… Şi, Ema, ce vină are să fie singură chiar dacă este cu mine?!? De ce atâta chin?!? Şi îşi aminti spusele Adei:

„Chiar nu îţi dai seama că nici dragostea nu te poate ridica din singurătate, oricât ai încerca acest lucru?!? Viaţa este cea mai sigură închisoare. Nouă ne place să clamăm că nu este aşa… Sau, cel puţin, eu aşa cred… Când ţi-am spus că mi-ai dăruit absolutul nu te-am minţit nici o clipă. Dar, eu am nevoie de mai mult decât de iubire, de dragoste, de senzaţia de absolut care mi-o oferea-i cu prisosinţă. Este adevărat că atunci când trăieşti dragostea necazurile se înjumătăţesc şi bucuriile se dublează, dar asta nu ţine de foame, nu ţine de dorinţele mele legate de stilul meu, de nevoile de prezenţă care le am apropos de viaţa în societate, printre prieteni, de un anumit nivel de siguranţă legat de posibilităţile proprii, şi aşa mai departe. Mai mult! Ce crezi că poate oferi dragostea copiilor mei sau, cel puţin, la ceea ce văd eu pentru copiii mei?!? Da, dragostea noastră mi-a încântat, mângâiat, împlinit trupul şi sufletul dar nu şi mintea… Ea mă ţine mereu în singurătate, ea îmi arată mereu că eu am nevoi şi sunt singură în lupta cu ele deoarece tu nu puteai oferi nimic în acest sens. Thank mi-a liniştit mintea din toate punctele de vedere, sufletul a acceptat compromisurile şi trupul este trup. Dacă apeşi butoanele care trebuie, el leşină sub cel nefiresc bărbat din viaţa şi patul tău. Şi Thank, chiar dacă nu va fi niciodată minunea întrupată în tine, Dane, ştie să apese şi butoane de care n-am ştiut niciodată… De aceea am ajuns la concluzia că am fost destinată să fiu singură chiar dacă te iubesc, chiar dacă sunt cu Thank”…

Chiar şi după aceste explicaţii, niciodată nu a găsit o motivaţie reală apropos de gestul Adei de atunci… Pentru el totul era mai minunat decât a putut trăi altădată, cu oricine altcineva. Fiecare amintire, plăcută sau neplăcută, era vie, trăia în el cu aceeaşi prospeţime de atunci, de când s-a produs. Numai şi numai în prezenţa Adei. Numai şi numai cu Ada. Tot ceea ce trăise ulterior erau urme vagi a ceva care era imposibil de asimilat cu ceea ce trăise… Offf…

Şi, iată-l aici, aproape beat, cu o inimă rănită, care nu mai vrea să se vindece, cu un morman de insatisfacţii şi cu o mare frică legată de necunoscutul ce venea.

Chiar simt nevoia de linişte! Ar fi fost bună acum căldura trupului Emei, îmbrăţişarea şi săruturile ei… Ema!!! Poate a apărut un mesaj de la ea…

Activă terminalul de comunicaţii şi „deschise” primul mesaj din listă: „Cererea de test pentru pilot de gradul zero a fost procesată. Mâine dimineaţă sunteţi invitat la centru pentru startul testării. În caz de neprezentare se va considera că nu mai sunteţi interesat şi cererea va fi invalidată”.

De mult timp nu mă mai interesează testul vostru, gândi Dan căutând printre mesaje un semn de la Ema… Offf, nimic, nimic… Merg pe la Pub să dau de ea.

Trebuie să fac ceva să clarific problema Emei. Trebuie să mă liniştesc! Mâine scap de toată nebuneala asta in sufletul meu… Al nostru…

Dar, cu Ada… Nu m-a ajutat nimic… Sau?!? Ce?!? Ce să mă ajute? Ahhh, pilotul zero „al lui Peşte”!!! Hi, hi, hi, gândi fluturându-şi mâinile prin faţă, după care le lăsă să cadă grele pe lângă el, bufnind în fotoliu…
Sunt prea beat pentru asta?!? Offf…

Şi gândurile sale se pierdură într-o nouă şedinţă de somn…

Dorin M - 21 Aprilie 2020