To STUDY - Ficţiune - Ipotecarea sufletului cuiva

A

"Ipotecarea sufletului cuiva"

Mircea Dan

Capitolul 4, Scena 1A - Plecarea


Alarma de trezire îi zgârie dureros întregul interior al capului. Totul părea o rană vie, gata de a semnala prezenţa a orice într-un fel cât mai greu suportabil.

Paşii îl purtară spre grupul sanitar unde, automatic, îşi puse biomis-ul pentru a-l scoate din starea generală de rău, şi îl purtă cât timp îşi făcu igiena de trezire. Apoi se îmbrăcă şi se aşeză la masă pentru a servi micul dejun.

Resimţea o stare de disconfort, un fel de presimţire... Ce poate fi?!? Totul este clar, fără dubii... Merge la testul de pilot zero... Totul clar... Odată intrat în viaţa de pilot zero totul va decurge de la sine. De se remarcă va avansa, de nu se remarcă va ajunge la birouri sau logistică. Nu sunt elemente variabile care să îl solicite, care să determine starea care o are. Atunci, de unde, de ce?!?

Instinctiv deschise grupul informaţional şi, în timp ce mânca, ascultă ştirile momentului, privind din când în când pierdut, neutru, aproape fără a percepe imaginile.

Lumea construia, se distra, aniversa... Totul mergea bine, ca de obicei... Recomandări de activităţi, de vacanţe, propuneri de participare... O groază de oferte de a trăi, de a face ceva pentru plăcerile şi liniştea ta... Dar gândurile sale, întrebările sale, erau stăpâne pe aproape orice percepţie a momentului.

Da, el alesese altceva... Alesese să iasă din viaţa normală, de până atunci, să înceapă să trăiască viaţa "pe furate", printre ordine şi misiuni... Dar, oare, mai conta... Alesese acest drum de mult timp, şi-l dorise cândva cu toată fiinţa. Percepţiile sale de atunci nu cred că erau chiar atât de eronate...

Dar, acum, această alegere parcă nu mai avea mirajul de atunci, de când depuse cererea de susţinere a testului... Nu, nu de aici este sursa presimţirilor... Nu poate fi de aici...

Viaţa de pilot de transport îl obişnuise cu un fel de independenţă totală de ceea ce se întâmplă în afara sa. Să nu fie implicat în nici un fel de decizie, să îşi facă treaba şi gata... Să nu aibă nici un fel de grijă şi alţii să aibă grijă de el, de marfa care o transporta, de cazarea lui, de masa lui...

Să fie un fel de teamă că voi pica testul?!? Am resimţit-o şi aseară... Şi dacă pic testul ce, voi fi atribuit unui alt serviciu, unei alte ocupaţii, funcţie de selecţiile care vor urma. Repartiţia ce urmează este oricum ca şi militar... Liniştea mea nu mai poate fi perturbată în vreun fel... Nu cred că greşesc...

Ca militar exact asta urmează... Ba, mai mult... Un fel de continuitate a lipsei sale de griji cu ceva surplusuri legate de ieşirea rapidă la pensie, de venituri ceva mai mari, funcţie de implicarea sa în activităţi de risc...

O comunitate care ţine la confortul ei şi reuşeşte permanent să se descurce, să fie privită ca un fel de elită indiferent de ceea ce se întâmplă... Urma să fie deosebit fiind de fapt nimeni... O slavă a unei uniforme, a unui statut şi, ulterior, o amplificare a acestui statut cu un fel de reacţie de tip propagandistic la nivelul societăţii... Pentru ca sistemul să se autoîntreţină... Ce ar mai putea fi?!?

Cu certitudine, nu aceasta este sursa neliniştii lui, completa Dan gândurile anterioare, concluzionând...

Poate că totul este de la faptul că am răvăşit aseară o groază de rafturi cu amintiri. Chiar, de ce am toate aceste amintiri, de ce fac toate aceste corelaţii?!? Din toată pregătirea mea spirituală este cert că trăiesc un fel de "răspuns" la gândurile altora...

Îşi aminti rapid de una din "citatele" celebre: "Un singur gând, al unei singure persoane, este de ajuns pentru a determina iniţierea reacţiei de "răspuns" în ţinta gândurilor, emisiilor sale. Şi, de aici, se poate declanşa un fel de avalanşă de "răspuns" prin intermediul situaţiilor şi persoanelor care au participat conex la acea situaţie, la acel element determinant al statusului asupra căruia s-a emis gândul iniţiator"...

Trecutul am stabilit că nu mă mai interesează. Am procedat la o groază de exerciţii de uitare, de părăsire, de împăcare. Când le-am finalizat am simţit că totul este stabil, finalizat... Dar tot timpul a apărut această concluzie: alţii se gândesc la mine... Dar gândul lor nu poate fi în armonie cu statusul meu decât dacă acesta nu este cel care cred eu că este. Răspunsul apare datorită sincronizării de vibraţie, percepu ca un fel de verdict...

"Poate să se gândească la mine cine o vrea... Nu mă interesează!", gândi agresiv percepând starea generală de confuzie şi un fel de creştere a iritabilităţii. "Vreau linişte, vreau să-mi tihnească masa!", completă defensiv gândul... Vreau să plec la testul de pilot zero şi să mă gândesc numai la mi se cere... Când am avut grijă de viaţa mea, am dat-o în bară în cel mai strălucit mod...

Ema, concluzionă când percepu frânturi de acţiune corelate la ea. Poate ea este?!? Întrebări ce se năşteau direct din interacţiunile cu ea. Oare ce se întâmpla cu ea în ultima vreme?!? De ce tot punea tot felul de întrebări, de ce atrăgea aproape orice discuţie spre condiţionalităţile vieţii împreună. În ultima vreme aproape se certau într-una... Da, era bine, într-un fel, amintindu-şi de confortul "împăcării la pat". Dar, odată cu trecerea timpului pierduse confortul care îl resimţea la începutul relaţiei lor...

Ema îl făcuse ca mult timp să trăiască doar bucuria reîntâlnirii cu ea, uitat în plăceri, uitat în confortul născut de felul cum iubea Ema... Era obişnuit ca altcineva să aibe grijă de el... Nu dorea angajamente de durată prin care să se dovedească a fi inutil, a fi o povară, a fi destul de incapabil să susţină coerent ceva... Asta resimţea în ultimul timp...

Şi nu Ema era cea care îl presa, care îi cerea expres ceva. Era prea evident că este "moartă după el"... Era evident că este în stare să suporte multe... Insuportabile pentru el... Totuşi, ce se întâmplă cu Ema?!?

Offf, ce fac eu aici?!? Continui cu nebunia de aseară?!? Trebuie să fac ceva neutru! Şi se concentră să fie atent doar la ştiri...

Zăpăceală, ameţeală, prea multă mişcare... Asta era tot ceea ce putea percepe... Activă vizualizarea statusului său general... Biomis-ul îşi făcuse treaba dar era nevoie de ceva timp pentru normalizare. Raportul biom îl linişti puţin, dar nu îndeajuns. Mai avea de suportat pentru o perioadă toată starea de confuzie.

Protectiv închise grupul informaţional şi continuă masa tăcut, gândindu-se la agitaţia percepută la ştiri, fără a se putea concentra pe ceva anume. Sfârşi masa... Ordonă utilităţilor de deservire să pună totul în ordine, să finalizeze operaţiunile de igienă... Apoi setă totul pentru lipsă îndelungată, încet, mecanic şi hotărî că a venit vremea să plece spre centrul de testare.

Înainte de plecare se mai foi puţin prin apartament, fără ţintă, cuprins de sentimente confuze şi, într-un final, îşi luă „la revedere” şi ieşi afară în forfota vieţii, la lumina zilei… Dureroasă, zgomotoasă, dând un fel de sentiment predominant de părere de rău că a ieşit din coconul său.

„Hei, Dane, adunarea!”, gândi ca să gândească ceva, să stabilizeze într-un fel ameţeala care o resimţea, încă, puternic. Hai la un taxi! Este prea departe să ajung la Centru plimbându-mă… Dar, poate m-ar trezi această plimbare… Nuuu!

Şi, deja, se trezi intrând în cabina transportoare, comandând destinaţia…

Se simţea destul de iritat de faptul că asaltul gândurilor continua... Ceva este în neregulă... Am stabilit că nu este de la mine... Reparcurse rapid la ce se gândise... Nu era de la el... Era de la tot ceea ce lăsase în urmă... Era de la tot ceea ce venea...

Chiar, la viitor nu se gândise. Decretase că totul este OK, că renunţă la tot, că vrea doar linişte... Percepând statusul general de resetare în care trăia de ceva timp...

Corasdo îl dojenise deseori: "Dane, hai să faci ceva! Toate resursele mele îţi stau la dispoziţie... Nimic nu îţi poate sta în cale!"... Da, pentru el nu conta... "Interiorul" său era totul... Rateul său sentimental, faptul că nu se regăsea în ceea ce trăia îl aduse aici...

Şi viitorul ce îi oferea?!? Linişte, stabilitate... Timp liber să rezolve ceea ce părea nerezolvat nu mai avea, adevărat... Dar mai conta?!? Urma să fie o uniformă şi gata! Dacă a fost o persoană a contat?!? Urma să se amăgească cu iluzia petrecerilor, a aventurilor romanţate de care au parte militarii... Fără responsabilităţi... Urma să aibă parte de toată abureala specifică celor care nu fac nimic, a celor care devin arme decerebralizate ale unui sistem care recompensa plăcerea de a fi aşa...

Şi, dacă va da rateu, dacă nu îi va conveni acest status?!? Va vedea... Cert este că a ales să meargă înainte pe acest drum şi, până ce nu se convinge cum este nu poate să emită vreo părere... Poate este o nouă direcţie de concentrare care să îl facă să uite de cele "vechi"...

Şi, de ce nu, viitorul este incert pentru oricine... Uite, am ajuns clar la concluzia că toată nebunia din mintea mea nu mi se datorează... Procentul tău de control al evenimentelor este oricum diminuat, invers proporţional raportat la numărul persoanelor implicate direct afară de persoana ta, în acţiuni comune sau nu...

Ajunse la centru aproape pe nesimţite, fără nici o percepţie reală legată de timpul sau locurile prin care trecuse şi, dintr-o dată, percepu starea de bine, de echilibru... Cred că biomis-ul şi-a terminat treaba... Sau ce a băgat el în mine pentru a se ajunge aici... Dar mă simt bine doar sufleteşte... Mintea s-a liniştit... Dar restul, gândi sesizând o stare de disconfort fizic semnificativă... Da, cred că substanţele biomis-ului mai au de treabă... Trebuie să îmi controlez temerile! concluzionă apatic.

După formalitățile de identificare și semnare a acceptului de participare la testul de pilot zero, un locotenent îi solicită să îl urmeze. Fără a schimba nici măcar un cuvânt între ei se îmbarcară într-un mobil al armatei și se deplasară spre… Coras Inc.

- Ce se întâmplă?!? întrebă confuz Dan.

- Execut ordine domnule Dan. Veți urca în biroul lui sir Corasdo unde sunteți așteptat. Eu vă voi aștepta aici până ce reveniți.

Și, spunând acestea îl invită să coboare din mobil, indicându-i intrarea în sediul Coras Inc.

Ceva confuz îl chinuia... Ceva care nu dispăru nici după ce intră în sediu, nici după discuţia cu secretara, nici după ce ajunse în antecamera biroului lui Corasdo.

Aici se aşeză pe un fotoliu şi începu să aştepte să fie poftit. Și întrebările reveniră, deevniră din ce în ce mai sofisticate, până ce își ordonă relaxarea…

"Trebuie să înţeleg că nu voi avea de a face decât cu o întâlnire cu Corasdo! Doar cu el... Ce atâta îndoială?!?
Secretara, apărută ca din senin, îl anunţă că poate intra în biroul lui Corasdo.

Intră cu paşi şovăielnici privind atent la tot ceea ce se întâmpla în jurul său. Corasdo îl invită să ia loc apoi împreună tăcut palmele cerându-şi iertare şi îşi folosi degetele arătător şi mare pentru ai face semn că va lipsi puţin, după care ieşi, zâmbindu-i, din birou.

- Dane, se auzi vocea lui Corasdo care revenise în birou, bine ai venit! continuă cu o mică înclinare a trupului ducând mâna dreaptă în dreptul inimii, într-un fel de semn de prețuire!

Fiori reci îi străbătură șira spinării. Această formă de salut era aranjamentul lor că există elemente serioase în jurul lor, de care este absolut necesar să se protejeze printr-o atitudine cât mai protocolară. Dane, fii atent! se încurajă în gând.

- Am încercat prin numeroase canale să ajung la o discuție cu tine… Exista și o formă de aranjament contractual dar, din câte am înțeles, ai semnat deja prezența la centrul de pilotaj pentru testul de pilot zero. Păcat că ai ajuns la mine prea târziu.

- Despre ce canale este vorba? interogă Dan amețit, abia inteligibil.

- Contează?!? i-o tăie clar dojenitor Corasdo. Vei intra în lumea militară, asemenea tatălui tău, Aurel, continuă deosebit de serios, aproape certăreț. A fost alegerea ta, total independentă de orice influențe, așa cum am promis oricui, chiar și ție… Cu toate că ți-am subliniat cu fiecare ocazie posibilă că milităria nu esrte de tine… Offf…

- Păi… Dar… încercă Dan să emită ceva în marea de confuzie în care se afla.

- Nici un dar… Nu aici… Armata şi serviciile de securitate monitorizează aproape orice loc, mai ales birourile mele, îl opri brutal Corasdo… Gândește-te la sistemele biom de consemnare şi confirmare care sunt obligatorii pentru oameni de importanță ca a mea?!? Poate că şansa ne va permite să putem clarifica lucrurile undeva, cândva… Acum, dragul meu prieten, te rog să mă ierţi, dar întâlnirea noastră s-a terminat… Nu uita! Oricând voi avea posibilitatea te voi ajuta… Dar cine știe când, cum și cu ce… Cu ăştia de la armată nu poţi fi sigur niciodată… Sunt prea paranoici... Te rog, spuse indicând cu un gest larg uşa biroului!

Dan ieşi din birou şi… Gândurile îl inundară instantaneu... De ce era Corasdo atât de dezamăgit?!? Întrebări, întrebări, întrebări... Totul într-un fel de torent care se amplifica, care bloca orice concluzie... Ce putea fi?!? Corasdo nu a fost niciodată atât de brutal cu el, niciodată atât de puţin comunicativ...

La ieșirea din Coras Inc. fu preluat imediat de locotenent și adus la centrul de simulare… Ce dorea Corasdo să îi sublinieze?!? Aceleași sfaturi față de care el nu a avut vreodată cea mai mică reacție?!? De ce a insistat?!? Offf, nu înțeleg. Până la urmă este problema lui. Acum totul avea să înceapă, cu sau fără răspunsuri la întrebări. Era vremea să se concentreze pe ceea ce face, pe ceea ce este de făcut!

Și ajunseră la centrul de simulare. Locotenentul îl predă unui alt locotenent ce avea să îl ghideze pe drumul birocratic al inițierii testului de pilot zero și procedura reală se declanșă.

Se aştepta să fie cuprins de trac, dar se înşelase. Era tratat ca un fel de invitat, toată lumea era atentă cu el... Simţea că respectul faţă de persoana sa vine din toate părţile... Nimeni nu îi cerea nimic... Parcă îl ajutau permanent ca totul să meargă cât mai bine... Cel mult îl rugau "dacă este de acord"... Şi el se conforma... Cine avea timp să citească toate prostiile scrise pe hârtiile contractuale, pe toate formele de angajamente posibile... Nu resimţea nici un fel de nevoie de a fi atent la formalităţi...

Mai mult, cu cât trecea de procedurile militarilor, se simţea din ce în ce mai confortabil, cu toate că starea de rău după beţia de noapte îl ţinea legat de pământ, de efortul de a nu-şi dezvălui slăbiciunea. În plus, teama apatică de la început se transformase iar într-o ciudată stare de presimţire. Şi era prea preocupat să lupte cu eliminarea oricărei întrebări. Nu avea voie să dea curs semnelor sale de întrebare... Avea treabă, avea de finalizat ziua... Prima zi de testare... Cea mai plicticoasă, cea mai puţin importantă.

Cu toate acestea, metodic, de fiecare dată, ajungea la aceeaşi concluzie... Ceva confuz îl chinuia... Ceva care nu dispăru nici după consumarea probelor medicale, nici după toate probele ulterioare.

Totul trecu sub percepţia unei apatii de conformare de partea lui. Reacţiona cum i se cerea şi... Atât. Cererile tuturor celor implicaţi în testele efectuate îl solicitau deja prea mult… De ce asta, pentru ce aia, cum se face, care ar fi soluţia?!? Şi multe, multe alte întrebări, cereri de confirmare, acte de semnat… Oricum nu avea nici un chef să reacţioneze într-un fel… Întrebările despre corectitudinea alegerii sale apăreau din când în când, doar când simţea iritare sau plictiseală la procedurile care îl hărţuiau…

La un moment dat percepu un fel de viteză prea mare în derularea evenimentelor… Oare de ce atâta grabă, se întrebă de mai multe ori… „Prea rapid, prea rapid ca să mă mai chinui să reţin ceva din toată nebunia asta”, gândi de mai multe ori…

Spre sfârşitul zilei era deosebit de obosit. Aproape nici nu sesiză când i se comunică ultima probă. Atât de rutinat era. Sau de plictisit…

- Dane, iată că am ajuns şi la ultima probă!

Vocea lui Thank avu un efect devastator asupra circulaţiei şi respiraţiei... Totul îl năuci aproape de limita suportabilului.

"Ce căuta Thank la centrul de coordonare?!? Ce mai vrea de la el? Din câte îl cunosc nu face nimic fără rost, mai ales interpelări ieftine... Să fie asta sursa tuturor trăirilor sale de tip presentiment?!?"

Se întoarse să se confrunte cu privirea lui dar... Acesta tocmai ieşea din cabina de supraveghere, lăsându-l mut, fără soluţie de continuitate. "Ce?!? Cum?!?", gândi stupid, fără rost... Afişă un zâmbet obosit pentru cei din jurul său, dar numai el ştia ce fel se simte, cât de panicat a devenit dintr-odată.

Thank era omul calculului total. Era o calitate pe care şi-o etala de câte ori era posibil, ca o ameninţare sau ca o conformare, utilizând un fel de justificare a prestaţiei sale, prezentată chiar de el, oricui părea că are nevoie să audă, ca o glumă: "Inima mea nu a bătut niciodată cu mai mult sau mai puţin de 72 bătăi pe minut. Şi acesta este numai meritul meu."...

Aşadar, simpla sa apariţie transforma simulatorul într-o probă neobişnuită, cu un caracter declarat astfel, în mod public... Începea să fie din ce în ce mai sigur de asta. Percepea deja totul ca o realitate... Totuşi, presimţirile mele nu erau legate de acest test... Nu am simţit nimic în acest sens... Trecutul, da, trecutul... Thank ţine de trecut... Dar şi de viitor, după câte se pare... Corelaţia... Trecutul vine iar în viitorul meu, aceasta este sursa... El s-a gândit la mine, evident... Iată sursa destabilizării mele interne... Deh, în afară de beţia de aseară... Şi, după el, împreună cu el, vin şi celelalte corelaţii...

Un tehnician îl luă în primire explicându-i ceva despre zborul care urma să fie simulat, efectuat, făcându-l să uite de Thank şi tot ceea ce a atras el. La un moment dat totul deveni comun, plicticos. Ce mai contează, tocmai asta este şi ideea simulării, suprapunerea virtuală a realităţii. Dar, din acel moment, toate eforturile sale de a percepe ceea ce i se transmitea nu mai dădeau nici un rezultat. Se speriase... Chiar nu reuşea să se concentreze… Ochii săi fixau pupilele tehnicianului în încercarea disperată de a avea un punct de sprijin care să îl scoată din starea de scurt circuit mental în care se afla. Destabilizarea internă se accentuează, asta este cert, concluzionă confuz Dan.

Şi, tehnicianul percepuse ceva. Clar. Acţiona încercând permanent să îl aducă pe Dan la realitate, dar neutru, poate chiar… Cine ştie. La un moment dat, deranjat de fixitatea privirii lui Dan, se aplecă şi începu să verifice echipamentul în timp ce continua cu descrierile care era dator să le facă. Lucru ce îl trezi pe Dan. Dar nu în sensul de a percepe ceea ce se chinuia omul acela să îi transmită.

"Trebuie să înţeleg că nu voi avea de a face decât cu o simulare nevinovată!... Ce atâta groază?!? Ce mare intervenţie poate avea Thank în această chestie?!? Este doar un joc pe holocomputer, ceva mai oficial... Cel bine pregătit poate învinge şi cel mai cumplit program, fără a mai lua în calcul şansa care poate interveni... Şi, în fond, mai mult decât să fiu învins iar de Thank, şi să mă întorc la viaţa mea obişnuită... De ghinionist... Ce se poate întâmpla? În fond, din acest moment, măcar sunt militar... Dar... Da, la îndemâna lui Thank..."

Îşi aminti de spusele lui Francisc... "Tâmpitul acesta de Thank este cel mai special băiat din câţi am întâlnit până acum. Şi nu este numai părerea mea. Toţi avem de a face cu o doză de nebunie, cu o legătură subtilă, intuitivă, care ne dă soluţiile cele mai bune în cele mai neaşteptate momente, dar... Thank ăsta ne întrece pe toţi la un loc. Nu este altceva decât un nenorocit de maniac care nici măcar nu gândeşte ceea ce face. Cred că aceasta este cheia perfecţiunii sale. Şi dacă drumurile vieţii tale te fac să intri în contact cu el sau, mai rău, în conflict cu el... Ce oare mai poţi face?!? În plus, apropierea lui seamănă cu introducerea într-o mlaştină care fierbe, fără şansa de a cere ajutor cuiva. Şi, cu cât te agiţi mai mult, cu atât n-ai nici o şansă... Cu cât eşti mai indiferent cu atât se termină totul mai repede... Păcat de tine, Dane! În locul tău i-aş fi dat un şut în fund şi, indiferent de bătaia care urma să o iau, ştiam că am reuşit să ripostez într-un fel anume..."

Pedro era de altă părere... "Un nesănătos, asta este Thank. Cu toate acestea aş dori imens să am calităţile lui, să fiu ca el, un maimuţoi care poate oricând, orice... Să fii când cel mai tare fizician, când cel mai trăsnit pilot, când cel mai eficient comandant, când cel mai tandru Don Juan... Cred că nu vei reuşi vreodată să îl uiţi... Ţi-a suflat-o pe Ada de parcă nici nu ai fi existat. Brrr, se furnică pielea pe mine gândind că aş fi putut fi în locul tău..."

Difuzoarele imensei săli de simulare hârâiră abia perceptibil şi după un fel de plescăit, o voce comandă îmbarcarea. Ceva interior îi ordonă să pornească spre platformă uitând de tehnicianul care îi verifica echipamentul.

- Hei, n-am terminat!

Vocea tehnicianului nu-l surprinse. Oricum se simţea penibil, de parcă ar fi furat, bătut joc sau ceva similar. Acesta îi prinse casca, puse mâinile pe umerii săi şi îl privi atent pentru a verifica ceva... Faţa concentrată a tehnicianului îl amuză şi nu putu să se abţină şi îi afişă o strâmbătură grotescă. Starea ciudată, de răspuns a feţei tehnicianului, îl bulversă şi izbucni spontan într-un râs nervos, înfundat, uitând de penibilul care îl năştea reacţia sa.

- Ce ai găsit de râs chiar acum când ar trebui să îţi plângi de milă?!? Chiar crezi că este un simplu joc, spuse tehnicianul şi, întorcându-i spatele, plecă fără să îşi ia rămas bun. Mormăi doar ceva, obidit: "Aşa faceţi toţi, dar vă văd eu după aceea pe unde scoateţi cămaşa cu tot elitismul vostru împuţit şi..."... Şi tehnicianul era prea departe ca să mai înţeleagă ce spunea...

"Oare ar fi trebuit să îşi ia rămas bun? De ce s-a supărat aşa, doar nu am fost răutăcios?!? Cel mult nesimţit, penibil…"... Şi încercă un sentiment de ruşine faţă de el însuşi.

- Mult noroc! îi transmise un individ care trecu în viteză pe lângă el.

Se pomeni părăsit în mijlocul sălii de simulare, în faţa navei de simulare... O navă comună care nu anunţa nimic deosebit pe parcursul simulării… O navă civilă, concluzionară gândurile sale… Platforma de îmbarcare părea că îl aşteaptă... "Dar nu pot să urc aşa, pur şi simplu", gândi stupidizat... Privi de jur împrejur dar chiar era părăsit de-a dreptul... Tot felul de lume se foia în jurul său, dar parcă păstrând un fel de distanţă, de parcă un perimetru interzis se afla în jurul său...

Tresări când auzi pocnetul ce semnaliza deschiderea acoperişului...

Ce tâmpenie, gândi Dan automat. Toate acestea se puteau simula... Ce atâta risipă de resurse?!? continuă gândul savurând mişcarea de decopertare, percepând imensitatea clădirii... Simulatoarele pentru jocuri oferă orice fel de suport în acest sens... Ce fel de simulare mai este este şi asta?!? O fi un fel de exerciţiu cum obişnuieşte armata să desfăşoare?!? Interesant...

Se simţi privit şi îşi concentră privirea în acea direcţie. Un tip foarte prezentabil, foarte înalt, impunător şi fără uniforma militară înainta hotărât spre el, zâmbindu-i...

"Colonel... Da... Ăsta va clarifica ce am de făcut pe mai departe", gândi ironic, relativ stupefiat, privindu-l cum se apropie.

- Sunt probleme pe aici?!? întrebă colonelul dispreţuitor fără să intenţioneze să se prezinte sau să salute în vreun fel.

- În afară de faptul că habar nu am ce urmează să fac nu văd decât una mare crăcită, cu mâinile la spate, stând în faţa mea... Probabil ca să mă doară gâtul de atâta uitat în sus, răspunse şi completă la fel de dispreţuitor Dan.

- Cu asemenea atitudine nu te văd prea bine dragul meu, răspunse colonelul îndulcindu-şi glasul dar, evident, încercând să fie maxim de dispreţuitor ca înainte. Dar, fie, să îţi dau o şansă, continuă sesizând intrarea în defensivă a lui Dan. Ai citit atent ceea ce ai semnat?!? Ai cunoştinţă cui aparţii acum, de cine trebuie să asculţi necondiţionat?!? întrebă ironic.

- Păi, aştept să învăţ... Momentan nu prea ştiu cum merg lucrurile pe aici... Nu-i aşa că ar fi păcat să am de suferit din prima clipă?!? continuă Dan neutru... Poate pierdeţi un adevărat talent care...

- În armată nu există talente, îl opri brutal colonelul. Există doar ordine şi executanţi. Tu nu intri la categoria ordine şi nu cred că vei intra vreodată... Dar, hai să discutăm normal! Uită de uniformă sau poziţii anterioare! continuă colonelul descumpănindu-l pe Dan care mai ştia la ce să se aştepte. Ascultă cu atenţie! Nu mă voi repeta şi mesajul meu se poate opri oricând fără a fi finalizat. Opreşte biomul!

- Te rog! confirmă Dan neştiind cum să se poziţioneze. Da, imediat, continuă oprind biomul pentru ca apoi să se întrebe de ce a făcut-o.

Imediat ce sesiză gestul de oprire a biom-ului, colonelul continuă cu o dicţie deosebit de rapidă, în totală contradicţie cu lălăiala plină de aroganţă de înainte…

- Vin din partea lui Corasdo şi tot ce vei auzi sunt cuvintele lui. Prezenţa ta la acest test este o mare greşeală. Corasdo a făcut tot ceea ce i-a stat în putere pentru a opri pasul tău în această direcţie. Te va contacta imediat ce poate, imediat ce este liber de observare, undeva pe traseul tău, dar fără promisiuni. Şi eu sunt într-un pericol imens că te-am contactat. Execută cât poți de bine orice ordin vei primi, câștigând timp pentru ajutorul lui! A, da, mi-a subliniat să îți transmit să faci totul bine indiferent dacă vei ajunge pilot zero. Şi, gata! Nu cred că mai avem timp deoarece se apropie tehnicianul din dreapta care posedă cu siguranţă un dispozitiv biom şi care, cu aceeaşi siguranţă, este trimis… Cară-te pifan nespălat în navă! Crezi că vom rata fereastra de lansare că ai tu chef de făcut pe civilul?!?

Şi spunând acestea îi întoarse spatele şi se depărtă în direcție opusă față de tehnicianul ce se apropia. Dan rămase stupidizat, împietrit ca urmare a ceea ce trăise şi ceva îi spuse să se execute şi să plece spre platforma de îmbarcare. Salută rapid, stângaci, cât de milităreşte fu capabil şi porni la drum. Totul se petrecu-se prea repede să poată avea altă reacţie… Erau doar vreo 30 de metri până la platformă dar i se păreau kilometri. Va ajunge!

Corasdo?!? Ce putea fi atât de ciudat, atât de greşit să nască scena asta de film ieftin?!? Dar mintea sa nu putu să dea nici un răspuns, de parcă întreaga sa activitate se concentra pe mers. Poate că este mult prea protectiv, ca de obicei, poate că îl dorea aproape de el, lucrând împreună cu el la Coras Inc. Alte justificări ale comportamentului său nu pot identifica. Deh, asta este. La treabă!

Urcă cu paşi şovăielnici pe platforma de îmbarcare privind atent la tot ceea ce se întâmpla în jurul său. Thank se întorsese în cabina de supraveghere şi urla la intervale regulate ceva într-un emiţător. Înainte era ironic şi arogant, acum este clară schimbarea… Sau i se pare lui prin prisma celor trăite anterior… Thank era acum un fel de maimuţă turbată, cum niciodată nu îşi putuse imagina despre el… Din când în când strângea spasmodic pumnii şi urla în direcţia celor care, probabil, greşeau cu ceva. Şi, cei de jos, alcătuiau un adevărat furnicar... Parcă nici la o lansare reală nu se alerga în halul acesta, concluzionă Dan.

"Nu ştiu de ce mă mir de cele văzute... Ar fi cazul să mă mir doar de cele trăite… Trebuie doar să mă gândesc că marele coordonator al acestor activităţi este Thank şi am găsit răspunsul la toate întrebările, căută Dan o soluţie la întrebările ce apăreau. Şi chiar dacă se întâmplă ceva deosebit, ce poate fi atât de important la pregătirea unei simulări?!?" îşi spuse pentru a se linişti. Nu cumva totul este o regie a lui Thank pentru a-mi induce o stare anume, pentru a atrage greşeli copilăreşti, eventual blocajul atras de o protecţie necesară la agresiunile acestea ilogice?!?

Îşi aminti de bunica sa: "Dacă ai supus necondiţionat gândurile, eşti stăpânul necontestat al simţurilor"... Sau era invers?!? Oricum m-am convins de nenumărate ori de dreptatea spuselor ei. Trebuie să mă controlez cât mai bine deoarece ceva îmi spune că situaţia este pe muchie de cuţit. „Trebuie”, nu este termenul corect, nu este exprimarea corectă… Mă controlez, le controlez, cam aşa ceva trebuie să sune… Cred că Thank vrea să cedez psihic şi să renunţ, edictă Dan! Şi asta trebuie să previn real sau imaginar, ce contează…

Ajunse în faţa cabinei şi intră în habitaclu. Aici găsi interiorul atât de cunoscut al cabinelor standard de pilotaj şi parcă se mai linişti puţin. Observaţiile sale din afara navei se adevereau… Navă de transport comună, de serie chiar… Chiar dacă era un tip de post de pilotaj ceva mai vechi, dar cu vizibile îmbunătăţiri, concluzionă reanalizând bordul...

Se îndreptă spre bord şi acţionă mecanic, aproape inconştient, precomenzile de decolare. Este bine să fac acest lucru acum, pentru a avea timp să dau o raită prin navă, să văd ce dotări aş avea la dispoziţie. Dacă totul este pregătit pentru a nu rata fereastra de lansare ai tot timpul de pe lume la dispoziţie… Ştia asta din lunga sa experienţă de pilot…

Execută apoi toate operaţiile standard de verificare şi, în scurt timp, termină şi inspecţia navei. Nimic nou, nimic evaluabil ca suplimentar elementelor standard…

Era unul din modelele mici de navă, înghesuită la limita suportabilului dar dotată cu volum de stocaj suplimentar, asemenea unei mici cale de transport.

Urmează, în mod cert, o misiune de transport. Iar transporturi, gândi clar dezamăgit?!? Sper că deducţiile mele nu vor fi adevărate, fie şi la tonajul insignifiant al chestiei ce va trebui să o transport, gândi ajungând la fotoliul de pilotaj, trântindu-se nemulţumit în acesta.

- Vei intra pe traseul 2633, urmând instrucţiunile pe care le vei primi la momentul oportun!

"Ce imbecil, gândi Dan, a vorbit ca să nu tacă. La ăştia, specialii, traseele nu sunt monitorizate automat!?! Chiar, ce software de navigaţie am la dispoziţie?!?".

Verifică, verifică… Nimic nou, nimic care să iasă în evidenţă… La prima vedere totul părea atât de comun…

- Ai ceva de clarificat, bătrâne?

- Nu, Thank! veni sec răspunsul. Presimţise această interpelare şi era pregătit…

Thank mă verifică pas cu pas, este clar… Nu poate omul să scormonească şi el în ceea ce are la dispoziţie că… Altfel, ce rost a avut interpelarea lui?!?

Simţi nevoia să facă ceva, măcar pentru a fi lăsat în pace, şi privirea îi căzu pe panoul de vizualizare. Acesta indica o alimentare în curs şi computerul afişase ţinta traseului, confirmând finalizarea calculelor de încadrare şi poziţionarea pe starea de aşteptare pentru corectarea eventualelor modificări de parametri ce nu se încadrau în etapele programate. Traseul intersecta orbita unei singure planete, cu o fereastră de decolare plasată la aproximativ 23 minute de timpul curent.

Deci, atât mai am până la startul simulării... Dar de ce se face alimentarea chiar înaintea lansării?!? se trezi gândind… Orice manual subliniază că aceasta nu este indicată nici în caz de forţă majoră. Ce reacţie logică vrea să îmi inducă Thank? În fond, manualele spun că nu este indicată dar nici nu subliniază că este interzisă... Este doar acţiunea asta a lui Thank care se bazează pe invazii de ilogică pentru a te deconecta de la logică… Îl cunosc prea bine ca să îi mai meargă cu mine…

În continuare, traseul părăsea limitele galaxiei, iar computerul nu deţinea date suplimentare. Sau este blocat de secretoşenia militarilor… Destul de clar…

- Atenţie la numărătoarea inversă! Ia toate măsurile necesare decolării!

Auzind cele spuse de Thank se enervă instantaneu şi ripostă:

- De ce crezi că am uitat cum se decolează?!? Am terminat Academia de Pilotaj împreună, ai uitat?!? Sau mă angajezi într-o simulare în care nu te-a dus mintea să îmi controlezi fiecare mişcare până la epuizarea alternativelor?

Nu primi nici un răspuns...

"Nu înţeleg de ce ţine neapărat Thank să îmi strivească nervii?!? Crede că nu voi rezista încă 20 de minute?!?"
Şi atunci începu să se gândească la Thank, să îşi amintească de el. El era subordonatul ideal dar şi cel mai dur conducător. Manevrat cu abilitate datorită slăbiciunii sale psihice legate de dorinţa de a ajunge cel mai bun, cel mai sus, putea fi integrat în orice rol dorit. Nu comenta, nu greşea şi nu se răzvrătea indiferent de ceea ce era pus să facă. Interesul celor de sus era ceea ce conta pentru că, astfel, să ajungă alături de ei şi să îi determine să considere că el este cea mai bună continuare... Pentru Thank aceste lucruri erau lege. Şi, făcând orice treabă perfect, necondiţionat, era imediat acceptat, implicat, promovat...

Puţini au fost cei care au avut curajul să îl înfrunte sau să îl provoace, deoarece devenea un monstru fără scrupule când sesiza opoziţie, justificată sau nu. Şi care era cel mai periculos răspuns al său?!? Tăcerea... Aveai să afli că l-ai supărat abia după ce erai distrus, strivit, călcat în picioare, indiferent de onestitate, onoare sau altele asemenea...

Şi el, Dan, se afla printre cei al căror destin purta amprenta lui Thank. Era singurul om care a avut curajul să îl înfrunte pe linia relaţiilor cu o femeie. Şi... A pierdut, aşa cum a pierdut oricine în faţa lui Thank.

Nu îl rodea acest lucru... La cât a pierdut la viaţa sa, pierderea unei iubiri, fie ea singura şi cea mai mare, nu mai însemna mare lucru. Singurul lucru de care îi părea rău era că a simţit totul de la început şi s-a angajat până la capăt în tot ceea ce a urmat... Ştiind că va pierde dar crezând în ea, care nu avea nici o treabă cu Thank. Oare Thank îi „făcuse” pe amândoi?!?

Şi, uite aşa, a pierdut-o pe Ada fără a putea vina pe ea. Ştia foarte bine că devenea nesuferit de încântată atunci când era curtată. Şi, mai ales, de cei puternici... Şi simpatici... Cine îi putea rezista lui Thank?!? Acesta este adevărul, gândi Dan simţind fiorii neplăcuţi ai geloziei... Şi, unde mai pui că, Thank nu era altceva decât prima ei iubire... Cu siguranţă că nu m-a iubit cu adevărat... Nu pot fi eu prima ei iubire…

- Salut! se auzi stins vocea Adei.

- Bună, Ada! răspunse pe nerăsuflate, uimit.

- Îţi voi ţine pumnii... Trebuie să treci cu bine de tot ce va urma!

Undeva, pe fundal, se auzi un râs ciudat, schimonosit, deformat de transmisie, dar uşor de recunoscut ca fiind al lui Thank...

- Întotdeauna am crezut în puterea ta! continuă Ada.

- Nu mă voi dezamăgi, veni răspunsul nervos al lui Dan care, după un moment de nedumerire, sufocat de furie, decuplă comunicarea smulgând cablurile de legătură, după care îşi încleştă mâinile de fotoliu până ce le goli de sânge.

"Avarie minoră... Cablurile modulului audio sunt întrerupte voluntar de operatorul principal... Aştept instrucţiuni!" se auzi vocea sintetică a computerului de bord.

- Anunţă-mă imediat după decolare să refac legăturile, eu sau asistenţii de bord!

Dădu ordinul şi încercă să alunge orice gând, orice trăiri care să îi crească amplitudinea furiei. "Trebuie să fiu calm la momentul decolării. Şi aşa cred că am pierdut punctaj din cauza insubordonării. Iar a câştigat Thank... Minor, pe moment… Şi iar prin intermediul Adei..."


Simţi dintr-odată că nu mai are timp… Că a venit vremea lansării… Se apucă să facă tot felul de verificări de la consola computerului de bord până ce simţi vibraţia desprinderii modulului de alimentare. Simultan, aproape, consola de comunicaţii îi afişă mesajul: "Reia comunicarea!"... Apoi: "Iadul fie cu tine!"...

Ce copilărie de partea lui Thank, gândi în timp ce refăcea comunicarea audio. În fond, ce poate fi mai copilăresc decât să pleci la drum fără instrucţiunile directe de decolare?!? Sau nu înţeleg mintea secretoşilor ăştia de militari speciali… Cred că sistematica de spălare a creierului îi aduce la stadiul de funcţionalitate al copiilor, eventual la un IQ inferior, gândi răutăcios…

- Mulţumiri pentru refacerea legăturii, se auzi vocea neutră a unui tehnician, a startat ultimul minut înaintea lansării... Am datoria să îţi prezint ultimele instrucţiuni! Zborul este complet automat… Iniţial te vei conecta cu modulul de preînscriere şi va urma un zbor până la un punct de inserţie de pe orbita Jupiteriană. Acolo se va realiza o realimentare şi o conectare cu modulul de înscriere ce te va trece de axa Oort. Din acel punct vei primi noi instrucţiuni… Succes!

- Mulţumiri! Să fie! transmise la rândul lui Dan.

În scurt timp se iniţie lansarea...

- 3, 2, 1, start!

Bâzâitul motoarelor deveni tot mai strident, concomitent cu explozia unei senzaţii de greutate...

"Simulare perfectă!, gândi mirat. Dacă nu aş şti că este o simulare aş putea jura că este un zbor real. Dar consola de jocuri m-a obişnuit deja cu simulatoarele de gravitaţie".

Totuşi nu cred că totul poate fi atât de perfect... Graba cu care se pregăteau de simulare este imposibil să nu fi lăsat o eroare în urma ei. Orice joc realizat şi lansat în grabă este plin de bug-uri ce se remediază ulterior prin feedback de utilizare… Şi aici, este clar că este vorba despre un fel de joc realizat în grabă…

O curiozitate ciudată, mistuitoare, îl făcu să cerceteze febril orice parametru îi trecea prin cap pentru a găsi un punct slab. Iar beta-tester, gândi amuzat.

Conform indiciilor se afla pe traiectoria de preînscriere. Supragreutatea era cam mare dar, în foarte scurt timp reuşi să parametrizeze traiectoria finală. Era adeptul operaţiilor sigure şi un control manual, chiar suplimentar, nu strica niciodată. Încă se temea că alimentarea efectuată în grabă putea naşte probleme şi se gândi să utilizeze camerele exterioare pentru a vedea dacă există nereguli.

Activă camerele de exterior şi... Pentru un moment apărură imagini ale camerei de simulare dar, în foarte scurt timp, probabil în urma unei intervenţii, aceste imagini dispărură, lăsând loc binecunoscutei imagini a Pământului de la nivelul traiectoriei de preînscriere.

"Dacă stau bine să mă gândesc am impresia că l-am prins pe Thank în off-side, gândi cu o oarecare mândrie. Nu se aştepta băiatul să reacţionez atât de prompt în ceea ce priveşte supravegherea decolării. Adio simulare perfectă, gândi ciudat de neutru! Şi poţi fi sigur, bătrâne Thank, că te voi mai prinde pe picior greşit! Sau nu?!? Tipul acesta de eroare nu va mai apare…"

Ca de obicei, începu să savureze minunăţiile Terrei de-a lungul celor două elipse necesare pentru accelerarea necesară trecerii peste cea de-a doua viteză cosmică. Era un fel de ritual al său, de fiecare dată, la fiecare cursă… Un fel de ritual de „la revedere”. Ştiu că totul se apropie de sfârşit când sesiză modulul de autonomie în cursa sa de sincronizare a vitezei, într-un parcurs relativ paralel cu al navei sale, pe curs de interceptare şi preluare.

Modulul său ajunse în punctul de preînscriere unde Dan nu avu altceva de făcut decât să asiste la spectacolul automatizat al conectării la modulul de autonomie. Savură doar faptul că se aştepta ca acesta să fie de o generaţie la fel de veche cu modulul de start... Dar se înşelase. Se cupla cu un modul de ultimă generaţie, posibil de mare viteză, judecând după dimensiunile acestuia.

Verifică şi… Da, era un modul de 1.000 km/ s. Orbita lui Marte era la 82 milioane km de Terra, în loja sa cuprinsă între 55 la 90 milioane km, gândi satisfăcut de promptitudinea amintirilor sale. Listingul celor 3 etape de accelerare, la aproximativ 150 km/ s pentru primul milion de km, apoi 500 km/ s pentru următoarele 20 de milioane şi platoul de 1.000 km/ s pentru următoarele 40 milioane de km, urmate de cele 2 etape de decelerare, de 20 de milioane de kilometri la 500 km/ s, un milion de kilometri la 150 km/ s până la viteza de sincronizare marţiană de aproximativ 25 km/ s, îi preciza ca termen estimativ că, va ajunge poimâine, puţin peste ora 10 dimineaţa… Dacă mai poate spune asta… 37, 38 de ore, timp standard, gândi ironic…

Şi totul se petrecu rapid, eficient, în lupta cu prinderea momentului optim de start pe traiectoria solicitată. Surprinzătoare a fost repriza deosebit de scurtă de sincronizare, andocare şi demarare… Chiar şi în acest stadiu sesiză cât de rapid se activă modulul de autonomie, ajungând la turaţia de lucru mai repede decât şi-ar fi imaginat vreodată. Supragreutatea crescu semnificativ…

De parcă s-ar fi diminuat vreo secundă, gândi Dan conştientizând constanţa acesteia…

Fără să vrea gândi în rafale:

"Simulare... Nu poate fi reală o asemenea viteză de activare..." Cel puţin din ceea ce ştia el. Şi nu era un oarecare apropos de accesul la tehnologie… Era la curent cu cele mai noi realizări în domeniu… Ciclul de cuplare la modulul de autonomie a fost deosebit de rapid în condiţii de accelerare continuă, sincronizarea deosebit de… Perfectă… Da, nu sesizase nici cea mai mică vibraţie de sincronizare, de andocare… Nici o vibraţie… Da, este clar un echipament deosebit…

Dar, până să îşi termine constatarea sarcastică, simţi activarea compensatoarelor antigravitonice, pulsurile de detentă a condensatoarelor temporale şi...

Porni la drum, spre acea planetă desemnată a fi locul misiunii sale...

Sunt curios ce trebuie să recuperez… Când voi primi instrucţiunile suplimentare… Şi ce va mai fi… Plicticos va fi sigur… Nu am la dispoziţie un modul de jocuri cât de cât acceptabil… Şi am depăşit de mult stadiul de a juca tetris… Să vedem ce va urma… Poate mult studiu…

Da, a dispărut supragreutatea, constată într-un târziu… Pot ieşi din scaunul de pilotaj… Se detaşă din habitaclu şi se întinse pentru mult timp… Chiar înţepenisem de-a binelea, gândi începând să se elibereze din costumul de zbor, rămânând în costumul de interior… Eliberat de toate încorsetările constată o oboseală cumplită…

Grea şi plină zi am avut… Şi, după o zi atât de obositoare, ce putea fi mai bun decât un somn odihnitor?!? îşi spuse, asemenea unei concluzii a zilei, şi se culcă, adormind aproape imediat după „cocoloşirea” în sacul de dormit… Fără gânduri, fără întrebări…

Dorin M - 18 Octombrie 2020