To STUDY - Ficţiune
- Ipotecarea sufletului cuiva
"Ipotecarea sufletului cuiva"
Mircea Dan Capitolul 4, Scena 1A -
Plecarea
Alarma de trezire îi zgârie
dureros întregul interior al capului. Totul părea o rană vie,
gata de a semnala prezenţa a orice într-un fel cât mai greu
suportabil.
Paşii îl purtară spre grupul
sanitar unde, automatic, îşi puse biomis-ul pentru a-l scoate
din starea generală de rău, şi îl purtă cât timp îşi făcu igiena
de trezire. Apoi se îmbrăcă şi se aşeză la masă pentru a servi
micul dejun.
Resimţea o stare de disconfort,
un fel de presimţire... Ce poate fi?!? Totul este clar, fără
dubii... Merge la testul de pilot zero... Totul clar... Odată
intrat în viaţa de pilot zero totul va decurge de la sine. De se
remarcă va avansa, de nu se remarcă va ajunge la birouri sau
logistică. Nu sunt elemente variabile care să îl solicite, care
să determine starea care o are. Atunci, de unde, de ce?!?
Instinctiv deschise grupul
informaţional şi, în timp ce mânca, ascultă ştirile momentului,
privind din când în când pierdut, neutru, aproape fără a percepe
imaginile.
Lumea construia, se distra,
aniversa... Totul mergea bine, ca de obicei... Recomandări de
activităţi, de vacanţe, propuneri de participare... O groază de
oferte de a trăi, de a face ceva pentru plăcerile şi liniştea
ta... Dar gândurile sale, întrebările sale, erau stăpâne pe
aproape orice percepţie a momentului.
Da, el alesese altceva...
Alesese să iasă din viaţa normală, de până atunci, să înceapă să
trăiască viaţa "pe furate", printre ordine şi misiuni... Dar,
oare, mai conta... Alesese acest drum de mult timp, şi-l dorise
cândva cu toată fiinţa. Percepţiile sale de atunci nu cred că
erau chiar atât de eronate...
Dar, acum, această alegere parcă
nu mai avea mirajul de atunci, de când depuse cererea de
susţinere a testului... Nu, nu de aici este sursa
presimţirilor... Nu poate fi de aici...
Viaţa de pilot de transport îl
obişnuise cu un fel de independenţă totală de ceea ce se
întâmplă în afara sa. Să nu fie implicat în nici un fel de
decizie, să îşi facă treaba şi gata... Să nu aibă nici un fel de
grijă şi alţii să aibă grijă de el, de marfa care o transporta,
de cazarea lui, de masa lui...
Să fie un fel de teamă că voi
pica testul?!? Am resimţit-o şi aseară... Şi dacă pic testul ce,
voi fi atribuit unui alt serviciu, unei alte ocupaţii, funcţie
de selecţiile care vor urma. Repartiţia ce urmează este oricum
ca şi militar... Liniştea mea nu mai poate fi perturbată în
vreun fel... Nu cred că greşesc...
Ca militar exact asta urmează...
Ba, mai mult... Un fel de continuitate a lipsei sale de griji cu
ceva surplusuri legate de ieşirea rapidă la pensie, de venituri
ceva mai mari, funcţie de implicarea sa în activităţi de risc...
O comunitate care ţine la
confortul ei şi reuşeşte permanent să se descurce, să fie
privită ca un fel de elită indiferent de ceea ce se întâmplă...
Urma să fie deosebit fiind de fapt nimeni... O slavă a unei
uniforme, a unui statut şi, ulterior, o amplificare a acestui
statut cu un fel de reacţie de tip propagandistic la nivelul
societăţii... Pentru ca sistemul să se autoîntreţină... Ce ar
mai putea fi?!?
Cu certitudine, nu aceasta este
sursa neliniştii lui, completa Dan gândurile anterioare,
concluzionând...
Poate că totul este de la faptul
că am răvăşit aseară o groază de rafturi cu amintiri. Chiar, de
ce am toate aceste amintiri, de ce fac toate aceste corelaţii?!?
Din toată pregătirea mea spirituală este cert că trăiesc un fel
de "răspuns" la gândurile altora...
Îşi aminti rapid de una din
"citatele" celebre: "Un singur gând, al unei singure persoane,
este de ajuns pentru a determina iniţierea reacţiei de "răspuns"
în ţinta gândurilor, emisiilor sale. Şi, de aici, se poate
declanşa un fel de avalanşă de "răspuns" prin intermediul
situaţiilor şi persoanelor care au participat conex la acea
situaţie, la acel element determinant al statusului asupra
căruia s-a emis gândul iniţiator"...
Trecutul am stabilit că nu mă
mai interesează. Am procedat la o groază de exerciţii de uitare,
de părăsire, de împăcare. Când le-am finalizat am simţit că
totul este stabil, finalizat... Dar tot timpul a apărut această
concluzie: alţii se gândesc la mine... Dar gândul lor nu poate
fi în armonie cu statusul meu decât dacă acesta nu este cel care
cred eu că este. Răspunsul apare datorită sincronizării de
vibraţie, percepu ca un fel de verdict...
"Poate să se gândească la mine
cine o vrea... Nu mă interesează!", gândi agresiv percepând
starea generală de confuzie şi un fel de creştere a
iritabilităţii. "Vreau linişte, vreau să-mi tihnească masa!",
completă defensiv gândul... Vreau să plec la testul de pilot
zero şi să mă gândesc numai la mi se cere... Când am avut grijă
de viaţa mea, am dat-o în bară în cel mai strălucit mod...
Ema, concluzionă când percepu
frânturi de acţiune corelate la ea. Poate ea este?!? Întrebări
ce se năşteau direct din interacţiunile cu ea. Oare ce se
întâmpla cu ea în ultima vreme?!? De ce tot punea tot felul de
întrebări, de ce atrăgea aproape orice discuţie spre
condiţionalităţile vieţii împreună. În ultima vreme aproape se
certau într-una... Da, era bine, într-un fel, amintindu-şi de
confortul "împăcării la pat". Dar, odată cu trecerea timpului
pierduse confortul care îl resimţea la începutul relaţiei lor...
Ema îl făcuse ca mult timp să
trăiască doar bucuria reîntâlnirii cu ea, uitat în plăceri,
uitat în confortul născut de felul cum iubea Ema... Era obişnuit
ca altcineva să aibe grijă de el... Nu dorea angajamente de
durată prin care să se dovedească a fi inutil, a fi o povară, a
fi destul de incapabil să susţină coerent ceva... Asta resimţea
în ultimul timp...
Şi nu Ema era cea care îl presa,
care îi cerea expres ceva. Era prea evident că este "moartă după
el"... Era evident că este în stare să suporte multe...
Insuportabile pentru el... Totuşi, ce se întâmplă cu Ema?!?
Offf, ce fac eu aici?!? Continui
cu nebunia de aseară?!? Trebuie să fac ceva neutru! Şi se
concentră să fie atent doar la ştiri...
Zăpăceală, ameţeală, prea multă
mişcare... Asta era tot ceea ce putea percepe... Activă
vizualizarea statusului său general... Biomis-ul îşi făcuse
treaba dar era nevoie de ceva timp pentru normalizare. Raportul
biom îl linişti puţin, dar nu îndeajuns. Mai avea de suportat
pentru o perioadă toată starea de confuzie.
Protectiv închise grupul
informaţional şi continuă masa tăcut, gândindu-se la agitaţia
percepută la ştiri, fără a se putea concentra pe ceva anume.
Sfârşi masa... Ordonă utilităţilor de deservire să pună totul în
ordine, să finalizeze operaţiunile de igienă... Apoi setă totul
pentru lipsă îndelungată, încet, mecanic şi hotărî că a venit
vremea să plece spre centrul de testare.
Înainte de plecare se mai foi
puţin prin apartament, fără ţintă, cuprins de sentimente confuze
şi, într-un final, îşi luă „la revedere” şi ieşi afară în
forfota vieţii, la lumina zilei… Dureroasă, zgomotoasă, dând un
fel de sentiment predominant de părere de rău că a ieşit din
coconul său.
„Hei, Dane, adunarea!”, gândi ca
să gândească ceva, să stabilizeze într-un fel ameţeala care o
resimţea, încă, puternic. Hai la un taxi! Este prea departe să
ajung la Centru plimbându-mă… Dar, poate m-ar trezi această
plimbare… Nuuu!
Şi, deja, se trezi intrând în
cabina transportoare, comandând destinaţia…
Se simţea destul de iritat de
faptul că asaltul gândurilor continua... Ceva este în
neregulă... Am stabilit că nu este de la mine... Reparcurse
rapid la ce se gândise... Nu era de la el... Era de la tot ceea
ce lăsase în urmă... Era de la tot ceea ce venea...
Chiar, la viitor nu se gândise.
Decretase că totul este OK, că renunţă la tot, că vrea doar
linişte... Percepând statusul general de resetare în care trăia
de ceva timp...
Corasdo îl dojenise deseori:
"Dane, hai să faci ceva! Toate resursele mele îţi stau la
dispoziţie... Nimic nu îţi poate sta în cale!"... Da, pentru el
nu conta... "Interiorul" său era totul... Rateul său
sentimental, faptul că nu se regăsea în ceea ce trăia îl aduse
aici...
Şi viitorul ce îi oferea?!?
Linişte, stabilitate... Timp liber să rezolve ceea ce părea
nerezolvat nu mai avea, adevărat... Dar mai conta?!? Urma să fie
o uniformă şi gata! Dacă a fost o persoană a contat?!? Urma să
se amăgească cu iluzia petrecerilor, a aventurilor romanţate de
care au parte militarii... Fără responsabilităţi... Urma să aibă
parte de toată abureala specifică celor care nu fac nimic, a
celor care devin arme decerebralizate ale unui sistem care
recompensa plăcerea de a fi aşa...
Şi, dacă va da rateu, dacă nu îi
va conveni acest status?!? Va vedea... Cert este că a ales să
meargă înainte pe acest drum şi, până ce nu se convinge cum este
nu poate să emită vreo părere... Poate este o nouă direcţie de
concentrare care să îl facă să uite de cele "vechi"...
Şi, de ce nu, viitorul este
incert pentru oricine... Uite, am ajuns clar la concluzia că
toată nebunia din mintea mea nu mi se datorează... Procentul tău
de control al evenimentelor este oricum diminuat, invers
proporţional raportat la numărul persoanelor implicate direct
afară de persoana ta, în acţiuni comune sau nu...
Ajunse la centru aproape pe
nesimţite, fără nici o percepţie reală legată de timpul sau
locurile prin care trecuse şi, dintr-o dată, percepu starea de
bine, de echilibru... Cred că biomis-ul şi-a terminat treaba...
Sau ce a băgat el în mine pentru a se ajunge aici... Dar mă simt
bine doar sufleteşte... Mintea s-a liniştit... Dar restul, gândi
sesizând o stare de disconfort fizic semnificativă... Da, cred
că substanţele biomis-ului mai au de treabă... Trebuie să îmi
controlez temerile! concluzionă apatic.
După formalitățile de
identificare și semnare a acceptului de participare la testul de
pilot zero, un locotenent îi solicită să îl urmeze. Fără a
schimba nici măcar un cuvânt între ei se îmbarcară într-un mobil
al armatei și se deplasară spre… Coras Inc.
- Ce se întâmplă?!? întrebă
confuz Dan.
- Execut ordine domnule Dan.
Veți urca în biroul lui sir Corasdo unde sunteți așteptat. Eu vă
voi aștepta aici până ce reveniți.
Și, spunând acestea îl invită să
coboare din mobil, indicându-i intrarea în sediul Coras Inc.
Ceva confuz îl chinuia... Ceva
care nu dispăru nici după ce intră în sediu, nici după discuţia
cu secretara, nici după ce ajunse în antecamera biroului lui
Corasdo.
Aici se aşeză pe un fotoliu şi
începu să aştepte să fie poftit. Și întrebările reveniră,
deevniră din ce în ce mai sofisticate, până ce își ordonă
relaxarea…
"Trebuie să înţeleg că nu voi
avea de a face decât cu o întâlnire cu Corasdo! Doar cu el... Ce
atâta îndoială?!?
Secretara, apărută ca din senin, îl anunţă că poate intra în biroul lui Corasdo.
Secretara, apărută ca din senin, îl anunţă că poate intra în biroul lui Corasdo.
Intră cu paşi şovăielnici
privind atent la tot ceea ce se întâmpla în jurul său. Corasdo
îl invită să ia loc apoi împreună tăcut palmele cerându-şi
iertare şi îşi folosi degetele arătător şi mare pentru ai face
semn că va lipsi puţin, după care ieşi, zâmbindu-i, din birou.
- Dane, se auzi vocea lui
Corasdo care revenise în birou, bine ai venit! continuă cu o
mică înclinare a trupului ducând mâna dreaptă în dreptul inimii,
într-un fel de semn de prețuire!
Fiori reci îi străbătură șira
spinării. Această formă de salut era aranjamentul lor că există
elemente serioase în jurul lor, de care este absolut necesar să
se protejeze printr-o atitudine cât mai protocolară. Dane, fii
atent! se încurajă în gând.
- Am încercat prin numeroase
canale să ajung la o discuție cu tine… Exista și o formă de
aranjament contractual dar, din câte am înțeles, ai semnat deja
prezența la centrul de pilotaj pentru testul de pilot zero.
Păcat că ai ajuns la mine prea târziu.
- Despre ce canale este vorba?
interogă Dan amețit, abia inteligibil.
- Contează?!? i-o tăie clar
dojenitor Corasdo. Vei intra în lumea militară, asemenea tatălui
tău, Aurel, continuă deosebit de serios, aproape certăreț. A
fost alegerea ta, total independentă de orice influențe, așa cum
am promis oricui, chiar și ție… Cu toate că ți-am subliniat cu
fiecare ocazie posibilă că milităria nu esrte de tine… Offf…
- Păi… Dar… încercă Dan să emită
ceva în marea de confuzie în care se afla.
- Nici un dar… Nu aici… Armata
şi serviciile de securitate monitorizează aproape orice loc, mai
ales birourile mele, îl opri brutal Corasdo… Gândește-te la
sistemele biom de consemnare şi confirmare care sunt obligatorii
pentru oameni de importanță ca a mea?!? Poate că şansa ne va
permite să putem clarifica lucrurile undeva, cândva… Acum,
dragul meu prieten, te rog să mă ierţi, dar întâlnirea noastră
s-a terminat… Nu uita! Oricând voi avea posibilitatea te voi
ajuta… Dar cine știe când, cum și cu ce… Cu ăştia de la armată
nu poţi fi sigur niciodată… Sunt prea paranoici... Te rog, spuse
indicând cu un gest larg uşa biroului!
Dan ieşi din birou şi… Gândurile
îl inundară instantaneu... De ce era Corasdo atât de
dezamăgit?!? Întrebări, întrebări, întrebări... Totul într-un
fel de torent care se amplifica, care bloca orice concluzie...
Ce putea fi?!? Corasdo nu a fost niciodată atât de brutal cu el,
niciodată atât de puţin comunicativ...
La ieșirea din Coras Inc. fu
preluat imediat de locotenent și adus la centrul de simulare… Ce
dorea Corasdo să îi sublinieze?!? Aceleași sfaturi față de care
el nu a avut vreodată cea mai mică reacție?!? De ce a
insistat?!? Offf, nu înțeleg. Până la urmă este problema lui.
Acum totul avea să înceapă, cu sau fără răspunsuri la întrebări.
Era vremea să se concentreze pe ceea ce face, pe ceea ce este de
făcut!
Și ajunseră la centrul de
simulare. Locotenentul îl predă unui alt locotenent ce avea să
îl ghideze pe drumul birocratic al inițierii testului de pilot
zero și procedura reală se declanșă.
Se aştepta să fie cuprins de
trac, dar se înşelase. Era tratat ca un fel de invitat, toată
lumea era atentă cu el... Simţea că respectul faţă de persoana
sa vine din toate părţile... Nimeni nu îi cerea nimic... Parcă
îl ajutau permanent ca totul să meargă cât mai bine... Cel mult
îl rugau "dacă este de acord"... Şi el se conforma... Cine avea
timp să citească toate prostiile scrise pe hârtiile
contractuale, pe toate formele de angajamente posibile... Nu
resimţea nici un fel de nevoie de a fi atent la formalităţi...
Mai mult, cu cât trecea de
procedurile militarilor, se simţea din ce în ce mai confortabil,
cu toate că starea de rău după beţia de noapte îl ţinea legat de
pământ, de efortul de a nu-şi dezvălui slăbiciunea. În plus,
teama apatică de la început se transformase iar într-o ciudată
stare de presimţire. Şi era prea preocupat să lupte cu
eliminarea oricărei întrebări. Nu avea voie să dea curs semnelor
sale de întrebare... Avea treabă, avea de finalizat ziua...
Prima zi de testare... Cea mai plicticoasă, cea mai puţin
importantă.
Cu toate acestea, metodic, de
fiecare dată, ajungea la aceeaşi concluzie... Ceva confuz îl
chinuia... Ceva care nu dispăru nici după consumarea probelor
medicale, nici după toate probele ulterioare.
Totul trecu sub percepţia unei
apatii de conformare de partea lui. Reacţiona cum i se cerea
şi... Atât. Cererile tuturor celor implicaţi în testele
efectuate îl solicitau deja prea mult… De ce asta, pentru ce
aia, cum se face, care ar fi soluţia?!? Şi multe, multe alte
întrebări, cereri de confirmare, acte de semnat… Oricum nu avea
nici un chef să reacţioneze într-un fel… Întrebările despre
corectitudinea alegerii sale apăreau din când în când, doar când
simţea iritare sau plictiseală la procedurile care îl hărţuiau…
La un moment dat percepu un fel
de viteză prea mare în derularea evenimentelor… Oare de ce atâta
grabă, se întrebă de mai multe ori… „Prea rapid, prea rapid ca
să mă mai chinui să reţin ceva din toată nebunia asta”, gândi de
mai multe ori…
Spre sfârşitul zilei era
deosebit de obosit. Aproape nici nu sesiză când i se comunică
ultima probă. Atât de rutinat era. Sau de plictisit…
- Dane, iată că am ajuns şi la
ultima probă!
Vocea lui Thank avu un efect
devastator asupra circulaţiei şi respiraţiei... Totul îl năuci
aproape de limita suportabilului.
"Ce căuta Thank la centrul de
coordonare?!? Ce mai vrea de la el? Din câte îl cunosc nu face
nimic fără rost, mai ales interpelări ieftine... Să fie asta
sursa tuturor trăirilor sale de tip presentiment?!?"
Se întoarse să se confrunte cu
privirea lui dar... Acesta tocmai ieşea din cabina de
supraveghere, lăsându-l mut, fără soluţie de continuitate.
"Ce?!? Cum?!?", gândi stupid, fără rost... Afişă un zâmbet
obosit pentru cei din jurul său, dar numai el ştia ce fel se
simte, cât de panicat a devenit dintr-odată.
Thank era omul calculului total.
Era o calitate pe care şi-o etala de câte ori era posibil, ca o
ameninţare sau ca o conformare, utilizând un fel de justificare
a prestaţiei sale, prezentată chiar de el, oricui părea că are
nevoie să audă, ca o glumă: "Inima mea nu a bătut niciodată cu
mai mult sau mai puţin de 72 bătăi pe minut. Şi acesta este
numai meritul meu."...
Aşadar, simpla sa apariţie
transforma simulatorul într-o probă neobişnuită, cu un caracter
declarat astfel, în mod public... Începea să fie din ce în ce
mai sigur de asta. Percepea deja totul ca o realitate... Totuşi,
presimţirile mele nu erau legate de acest test... Nu am simţit
nimic în acest sens... Trecutul, da, trecutul... Thank ţine de
trecut... Dar şi de viitor, după câte se pare... Corelaţia...
Trecutul vine iar în viitorul meu, aceasta este sursa... El s-a
gândit la mine, evident... Iată sursa destabilizării mele
interne... Deh, în afară de beţia de aseară... Şi, după el,
împreună cu el, vin şi celelalte corelaţii...
Un tehnician îl luă în primire
explicându-i ceva despre zborul care urma să fie simulat,
efectuat, făcându-l să uite de Thank şi tot ceea ce a atras el.
La un moment dat totul deveni comun, plicticos. Ce mai contează,
tocmai asta este şi ideea simulării, suprapunerea virtuală a
realităţii. Dar, din acel moment, toate eforturile sale de a
percepe ceea ce i se transmitea nu mai dădeau nici un rezultat.
Se speriase... Chiar nu reuşea să se concentreze… Ochii săi
fixau pupilele tehnicianului în încercarea disperată de a avea
un punct de sprijin care să îl scoată din starea de scurt
circuit mental în care se afla. Destabilizarea internă se
accentuează, asta este cert, concluzionă confuz Dan.
Şi, tehnicianul percepuse ceva.
Clar. Acţiona încercând permanent să îl aducă pe Dan la
realitate, dar neutru, poate chiar… Cine ştie. La un moment dat,
deranjat de fixitatea privirii lui Dan, se aplecă şi începu să
verifice echipamentul în timp ce continua cu descrierile care
era dator să le facă. Lucru ce îl trezi pe Dan. Dar nu în sensul
de a percepe ceea ce se chinuia omul acela să îi transmită.
"Trebuie să înţeleg că nu voi
avea de a face decât cu o simulare nevinovată!... Ce atâta
groază?!? Ce mare intervenţie poate avea Thank în această
chestie?!? Este doar un joc pe holocomputer, ceva mai oficial...
Cel bine pregătit poate învinge şi cel mai cumplit program, fără
a mai lua în calcul şansa care poate interveni... Şi, în fond,
mai mult decât să fiu învins iar de Thank, şi să mă întorc la
viaţa mea obişnuită... De ghinionist... Ce se poate întâmpla? În
fond, din acest moment, măcar sunt militar... Dar... Da, la
îndemâna lui Thank..."
Îşi aminti de spusele lui
Francisc... "Tâmpitul acesta de Thank este cel mai special băiat
din câţi am întâlnit până acum. Şi nu este numai părerea mea.
Toţi avem de a face cu o doză de nebunie, cu o legătură subtilă,
intuitivă, care ne dă soluţiile cele mai bune în cele mai
neaşteptate momente, dar... Thank ăsta ne întrece pe toţi la un
loc. Nu este altceva decât un nenorocit de maniac care nici
măcar nu gândeşte ceea ce face. Cred că aceasta este cheia
perfecţiunii sale. Şi dacă drumurile vieţii tale te fac să intri
în contact cu el sau, mai rău, în conflict cu el... Ce oare mai
poţi face?!? În plus, apropierea lui seamănă cu introducerea
într-o mlaştină care fierbe, fără şansa de a cere ajutor cuiva.
Şi, cu cât te agiţi mai mult, cu atât n-ai nici o şansă... Cu
cât eşti mai indiferent cu atât se termină totul mai repede...
Păcat de tine, Dane! În locul tău i-aş fi dat un şut în fund şi,
indiferent de bătaia care urma să o iau, ştiam că am reuşit să
ripostez într-un fel anume..."
Pedro era de altă părere... "Un
nesănătos, asta este Thank. Cu toate acestea aş dori imens să am
calităţile lui, să fiu ca el, un maimuţoi care poate oricând,
orice... Să fii când cel mai tare fizician, când cel mai trăsnit
pilot, când cel mai eficient comandant, când cel mai tandru Don
Juan... Cred că nu vei reuşi vreodată să îl uiţi... Ţi-a
suflat-o pe Ada de parcă nici nu ai fi existat. Brrr, se furnică
pielea pe mine gândind că aş fi putut fi în locul tău..."
Difuzoarele imensei săli de
simulare hârâiră abia perceptibil şi după un fel de plescăit, o
voce comandă îmbarcarea. Ceva interior îi ordonă să pornească
spre platformă uitând de tehnicianul care îi verifica
echipamentul.
- Hei, n-am terminat!
Vocea tehnicianului nu-l
surprinse. Oricum se simţea penibil, de parcă ar fi furat, bătut
joc sau ceva similar. Acesta îi prinse casca, puse mâinile pe
umerii săi şi îl privi atent pentru a verifica ceva... Faţa
concentrată a tehnicianului îl amuză şi nu putu să se abţină şi
îi afişă o strâmbătură grotescă. Starea ciudată, de răspuns a
feţei tehnicianului, îl bulversă şi izbucni spontan într-un râs
nervos, înfundat, uitând de penibilul care îl năştea reacţia sa.
- Ce ai găsit de râs chiar acum
când ar trebui să îţi plângi de milă?!? Chiar crezi că este un
simplu joc, spuse tehnicianul şi, întorcându-i spatele, plecă
fără să îşi ia rămas bun. Mormăi doar ceva, obidit: "Aşa faceţi
toţi, dar vă văd eu după aceea pe unde scoateţi cămaşa cu tot
elitismul vostru împuţit şi..."... Şi tehnicianul era prea
departe ca să mai înţeleagă ce spunea...
"Oare ar fi trebuit să îşi ia
rămas bun? De ce s-a supărat aşa, doar nu am fost răutăcios?!?
Cel mult nesimţit, penibil…"... Şi încercă un sentiment de
ruşine faţă de el însuşi.
- Mult noroc! îi transmise un
individ care trecu în viteză pe lângă el.
Se pomeni părăsit în mijlocul
sălii de simulare, în faţa navei de simulare... O navă comună
care nu anunţa nimic deosebit pe parcursul simulării… O navă
civilă, concluzionară gândurile sale… Platforma de îmbarcare
părea că îl aşteaptă... "Dar nu pot să urc aşa, pur şi simplu",
gândi stupidizat... Privi de jur împrejur dar chiar era părăsit
de-a dreptul... Tot felul de lume se foia în jurul său, dar
parcă păstrând un fel de distanţă, de parcă un perimetru
interzis se afla în jurul său...
Tresări când auzi pocnetul ce
semnaliza deschiderea acoperişului...
Ce tâmpenie, gândi Dan automat.
Toate acestea se puteau simula... Ce atâta risipă de resurse?!?
continuă gândul savurând mişcarea de decopertare, percepând
imensitatea clădirii... Simulatoarele pentru jocuri oferă orice
fel de suport în acest sens... Ce fel de simulare mai este este
şi asta?!? O fi un fel de exerciţiu cum obişnuieşte armata să
desfăşoare?!? Interesant...
Se simţi privit şi îşi concentră
privirea în acea direcţie. Un tip foarte prezentabil, foarte
înalt, impunător şi fără uniforma militară înainta hotărât spre
el, zâmbindu-i...
"Colonel... Da... Ăsta va
clarifica ce am de făcut pe mai departe", gândi ironic, relativ
stupefiat, privindu-l cum se apropie.
- Sunt probleme pe aici?!?
întrebă colonelul dispreţuitor fără să intenţioneze să se
prezinte sau să salute în vreun fel.
- În afară de faptul că habar nu
am ce urmează să fac nu văd decât una mare crăcită, cu mâinile
la spate, stând în faţa mea... Probabil ca să mă doară gâtul de
atâta uitat în sus, răspunse şi completă la fel de dispreţuitor
Dan.
- Cu asemenea atitudine nu te
văd prea bine dragul meu, răspunse colonelul îndulcindu-şi
glasul dar, evident, încercând să fie maxim de dispreţuitor ca
înainte. Dar, fie, să îţi dau o şansă, continuă sesizând
intrarea în defensivă a lui Dan. Ai citit atent ceea ce ai
semnat?!? Ai cunoştinţă cui aparţii acum, de cine trebuie să
asculţi necondiţionat?!? întrebă ironic.
- Păi, aştept să învăţ...
Momentan nu prea ştiu cum merg lucrurile pe aici... Nu-i aşa că
ar fi păcat să am de suferit din prima clipă?!? continuă Dan
neutru... Poate pierdeţi un adevărat talent care...
- În armată nu există talente,
îl opri brutal colonelul. Există doar ordine şi executanţi. Tu
nu intri la categoria ordine şi nu cred că vei intra vreodată...
Dar, hai să discutăm normal! Uită de uniformă sau poziţii
anterioare! continuă colonelul descumpănindu-l pe Dan care mai
ştia la ce să se aştepte. Ascultă cu atenţie! Nu mă voi repeta
şi mesajul meu se poate opri oricând fără a fi finalizat.
Opreşte biomul!
- Te rog! confirmă Dan neştiind
cum să se poziţioneze. Da, imediat, continuă oprind biomul
pentru ca apoi să se întrebe de ce a făcut-o.
Imediat ce sesiză gestul de
oprire a biom-ului, colonelul continuă cu o dicţie deosebit de
rapidă, în totală contradicţie cu lălăiala plină de aroganţă de
înainte…
- Vin din partea lui Corasdo şi
tot ce vei auzi sunt cuvintele lui. Prezenţa ta la acest test
este o mare greşeală. Corasdo a făcut tot ceea ce i-a stat în
putere pentru a opri pasul tău în această direcţie. Te va
contacta imediat ce poate, imediat ce este liber de observare,
undeva pe traseul tău, dar fără promisiuni. Şi eu sunt într-un
pericol imens că te-am contactat. Execută cât poți de bine orice
ordin vei primi, câștigând timp pentru ajutorul lui! A, da, mi-a
subliniat să îți transmit să faci totul bine indiferent dacă vei
ajunge pilot zero. Şi, gata! Nu cred că mai avem timp deoarece
se apropie tehnicianul din dreapta care posedă cu siguranţă un
dispozitiv biom şi care, cu aceeaşi siguranţă, este trimis…
Cară-te pifan nespălat în navă! Crezi că vom rata fereastra de
lansare că ai tu chef de făcut pe civilul?!?
Şi spunând acestea îi întoarse
spatele şi se depărtă în direcție opusă față de tehnicianul ce
se apropia. Dan rămase stupidizat, împietrit ca urmare a ceea ce
trăise şi ceva îi spuse să se execute şi să plece spre platforma
de îmbarcare. Salută rapid, stângaci, cât de milităreşte fu
capabil şi porni la drum. Totul se petrecu-se prea repede să
poată avea altă reacţie… Erau doar vreo 30 de metri până la
platformă dar i se păreau kilometri. Va ajunge!
Corasdo?!? Ce putea fi atât de
ciudat, atât de greşit să nască scena asta de film ieftin?!? Dar
mintea sa nu putu să dea nici un răspuns, de parcă întreaga sa
activitate se concentra pe mers. Poate că este mult prea
protectiv, ca de obicei, poate că îl dorea aproape de el,
lucrând împreună cu el la Coras Inc. Alte justificări ale
comportamentului său nu pot identifica. Deh, asta este. La
treabă!
Urcă cu paşi şovăielnici pe
platforma de îmbarcare privind atent la tot ceea ce se întâmpla
în jurul său. Thank se întorsese în cabina de supraveghere şi
urla la intervale regulate ceva într-un emiţător. Înainte era
ironic şi arogant, acum este clară schimbarea… Sau i se pare lui
prin prisma celor trăite anterior… Thank era acum un fel de
maimuţă turbată, cum niciodată nu îşi putuse imagina despre el…
Din când în când strângea spasmodic pumnii şi urla în direcţia
celor care, probabil, greşeau cu ceva. Şi, cei de jos, alcătuiau
un adevărat furnicar... Parcă nici la o lansare reală nu se
alerga în halul acesta, concluzionă Dan.
"Nu ştiu de ce mă mir de cele
văzute... Ar fi cazul să mă mir doar de cele trăite… Trebuie
doar să mă gândesc că marele coordonator al acestor activităţi
este Thank şi am găsit răspunsul la toate întrebările, căută Dan
o soluţie la întrebările ce apăreau. Şi chiar dacă se întâmplă
ceva deosebit, ce poate fi atât de important la pregătirea unei
simulări?!?" îşi spuse pentru a se linişti. Nu cumva totul este
o regie a lui Thank pentru a-mi induce o stare anume, pentru a
atrage greşeli copilăreşti, eventual blocajul atras de o
protecţie necesară la agresiunile acestea ilogice?!?
Îşi aminti de bunica sa: "Dacă
ai supus necondiţionat gândurile, eşti stăpânul necontestat al
simţurilor"... Sau era invers?!? Oricum m-am convins de
nenumărate ori de dreptatea spuselor ei. Trebuie să mă controlez
cât mai bine deoarece ceva îmi spune că situaţia este pe muchie
de cuţit. „Trebuie”, nu este termenul corect, nu este exprimarea
corectă… Mă controlez, le controlez, cam aşa ceva trebuie să
sune… Cred că Thank vrea să cedez psihic şi să renunţ, edictă
Dan! Şi asta trebuie să previn real sau imaginar, ce contează…
Ajunse în faţa cabinei şi intră
în habitaclu. Aici găsi interiorul atât de cunoscut al cabinelor
standard de pilotaj şi parcă se mai linişti puţin. Observaţiile
sale din afara navei se adevereau… Navă de transport comună, de
serie chiar… Chiar dacă era un tip de post de pilotaj ceva mai
vechi, dar cu vizibile îmbunătăţiri, concluzionă reanalizând
bordul...
Se îndreptă spre bord şi acţionă
mecanic, aproape inconştient, precomenzile de decolare. Este
bine să fac acest lucru acum, pentru a avea timp să dau o raită
prin navă, să văd ce dotări aş avea la dispoziţie. Dacă totul
este pregătit pentru a nu rata fereastra de lansare ai tot
timpul de pe lume la dispoziţie… Ştia asta din lunga sa
experienţă de pilot…
Execută apoi toate operaţiile
standard de verificare şi, în scurt timp, termină şi inspecţia
navei. Nimic nou, nimic evaluabil ca suplimentar elementelor
standard…
Era unul din modelele mici de
navă, înghesuită la limita suportabilului dar dotată cu volum de
stocaj suplimentar, asemenea unei mici cale de transport.
Urmează, în mod cert, o misiune
de transport. Iar transporturi, gândi clar dezamăgit?!? Sper că
deducţiile mele nu vor fi adevărate, fie şi la tonajul
insignifiant al chestiei ce va trebui să o transport, gândi
ajungând la fotoliul de pilotaj, trântindu-se nemulţumit în
acesta.
- Vei intra pe traseul 2633,
urmând instrucţiunile pe care le vei primi la momentul oportun!
"Ce imbecil, gândi Dan, a vorbit
ca să nu tacă. La ăştia, specialii, traseele nu sunt
monitorizate automat!?! Chiar, ce software de navigaţie am la
dispoziţie?!?".
Verifică, verifică… Nimic nou,
nimic care să iasă în evidenţă… La prima vedere totul părea atât
de comun…
- Ai ceva de clarificat,
bătrâne?
- Nu, Thank! veni sec răspunsul.
Presimţise această interpelare şi era pregătit…
Thank mă verifică pas cu pas,
este clar… Nu poate omul să scormonească şi el în ceea ce are la
dispoziţie că… Altfel, ce rost a avut interpelarea lui?!?
Simţi nevoia să facă ceva, măcar
pentru a fi lăsat în pace, şi privirea îi căzu pe panoul de
vizualizare. Acesta indica o alimentare în curs şi computerul
afişase ţinta traseului, confirmând finalizarea calculelor de
încadrare şi poziţionarea pe starea de aşteptare pentru
corectarea eventualelor modificări de parametri ce nu se
încadrau în etapele programate. Traseul intersecta orbita unei
singure planete, cu o fereastră de decolare plasată la
aproximativ 23 minute de timpul curent.
Deci, atât mai am până la
startul simulării... Dar de ce se face alimentarea chiar
înaintea lansării?!? se trezi gândind… Orice manual subliniază
că aceasta nu este indicată nici în caz de forţă majoră. Ce
reacţie logică vrea să îmi inducă Thank? În fond, manualele spun
că nu este indicată dar nici nu subliniază că este interzisă...
Este doar acţiunea asta a lui Thank care se bazează pe invazii
de ilogică pentru a te deconecta de la logică… Îl cunosc prea
bine ca să îi mai meargă cu mine…
În continuare, traseul părăsea
limitele galaxiei, iar computerul nu deţinea date suplimentare.
Sau este blocat de secretoşenia militarilor… Destul de clar…
- Atenţie la numărătoarea
inversă! Ia toate măsurile necesare decolării!
Auzind cele spuse de Thank se
enervă instantaneu şi ripostă:
- De ce crezi că am uitat cum se
decolează?!? Am terminat Academia de Pilotaj împreună, ai
uitat?!? Sau mă angajezi într-o simulare în care nu te-a dus
mintea să îmi controlezi fiecare mişcare până la epuizarea
alternativelor?
Nu primi nici un răspuns...
"Nu înţeleg de ce ţine neapărat
Thank să îmi strivească nervii?!? Crede că nu voi rezista încă
20 de minute?!?"
Şi atunci începu să se gândească la Thank, să îşi amintească de el. El era subordonatul ideal dar şi cel mai dur conducător. Manevrat cu abilitate datorită slăbiciunii sale psihice legate de dorinţa de a ajunge cel mai bun, cel mai sus, putea fi integrat în orice rol dorit. Nu comenta, nu greşea şi nu se răzvrătea indiferent de ceea ce era pus să facă. Interesul celor de sus era ceea ce conta pentru că, astfel, să ajungă alături de ei şi să îi determine să considere că el este cea mai bună continuare... Pentru Thank aceste lucruri erau lege. Şi, făcând orice treabă perfect, necondiţionat, era imediat acceptat, implicat, promovat...
Şi atunci începu să se gândească la Thank, să îşi amintească de el. El era subordonatul ideal dar şi cel mai dur conducător. Manevrat cu abilitate datorită slăbiciunii sale psihice legate de dorinţa de a ajunge cel mai bun, cel mai sus, putea fi integrat în orice rol dorit. Nu comenta, nu greşea şi nu se răzvrătea indiferent de ceea ce era pus să facă. Interesul celor de sus era ceea ce conta pentru că, astfel, să ajungă alături de ei şi să îi determine să considere că el este cea mai bună continuare... Pentru Thank aceste lucruri erau lege. Şi, făcând orice treabă perfect, necondiţionat, era imediat acceptat, implicat, promovat...
Puţini au fost cei care au avut
curajul să îl înfrunte sau să îl provoace, deoarece devenea un
monstru fără scrupule când sesiza opoziţie, justificată sau nu.
Şi care era cel mai periculos răspuns al său?!? Tăcerea... Aveai
să afli că l-ai supărat abia după ce erai distrus, strivit,
călcat în picioare, indiferent de onestitate, onoare sau altele
asemenea...
Şi el, Dan, se afla printre cei
al căror destin purta amprenta lui Thank. Era singurul om care a
avut curajul să îl înfrunte pe linia relaţiilor cu o femeie.
Şi... A pierdut, aşa cum a pierdut oricine în faţa lui Thank.
Nu îl rodea acest lucru... La
cât a pierdut la viaţa sa, pierderea unei iubiri, fie ea singura
şi cea mai mare, nu mai însemna mare lucru. Singurul lucru de
care îi părea rău era că a simţit totul de la început şi s-a
angajat până la capăt în tot ceea ce a urmat... Ştiind că va
pierde dar crezând în ea, care nu avea nici o treabă cu Thank.
Oare Thank îi „făcuse” pe amândoi?!?
Şi, uite aşa, a pierdut-o pe Ada
fără a putea vina pe ea. Ştia foarte bine că devenea nesuferit
de încântată atunci când era curtată. Şi, mai ales, de cei
puternici... Şi simpatici... Cine îi putea rezista lui Thank?!?
Acesta este adevărul, gândi Dan simţind fiorii neplăcuţi ai
geloziei... Şi, unde mai pui că, Thank nu era altceva decât
prima ei iubire... Cu siguranţă că nu m-a iubit cu adevărat...
Nu pot fi eu prima ei iubire…
- Salut! se auzi stins vocea
Adei.
- Bună, Ada! răspunse pe
nerăsuflate, uimit.
- Îţi voi ţine pumnii... Trebuie
să treci cu bine de tot ce va urma!
Undeva, pe fundal, se auzi un
râs ciudat, schimonosit, deformat de transmisie, dar uşor de
recunoscut ca fiind al lui Thank...
- Întotdeauna am crezut în
puterea ta! continuă Ada.
- Nu mă voi dezamăgi, veni
răspunsul nervos al lui Dan care, după un moment de nedumerire,
sufocat de furie, decuplă comunicarea smulgând cablurile de
legătură, după care îşi încleştă mâinile de fotoliu până ce le
goli de sânge.
"Avarie minoră... Cablurile
modulului audio sunt întrerupte voluntar de operatorul
principal... Aştept instrucţiuni!" se auzi vocea sintetică a
computerului de bord.
- Anunţă-mă imediat după
decolare să refac legăturile, eu sau asistenţii de bord!
Dădu ordinul şi încercă să
alunge orice gând, orice trăiri care să îi crească amplitudinea
furiei. "Trebuie să fiu calm la momentul decolării. Şi aşa cred
că am pierdut punctaj din cauza insubordonării. Iar a câştigat
Thank... Minor, pe moment… Şi iar prin intermediul Adei..."
Simţi dintr-odată că nu mai are timp… Că a venit vremea lansării… Se apucă să facă tot felul de verificări de la consola computerului de bord până ce simţi vibraţia desprinderii modulului de alimentare. Simultan, aproape, consola de comunicaţii îi afişă mesajul: "Reia comunicarea!"... Apoi: "Iadul fie cu tine!"...
Ce copilărie de partea lui
Thank, gândi în timp ce refăcea comunicarea audio. În fond, ce
poate fi mai copilăresc decât să pleci la drum fără
instrucţiunile directe de decolare?!? Sau nu înţeleg mintea
secretoşilor ăştia de militari speciali… Cred că sistematica de
spălare a creierului îi aduce la stadiul de funcţionalitate al
copiilor, eventual la un IQ inferior, gândi răutăcios…
- Mulţumiri pentru refacerea
legăturii, se auzi vocea neutră a unui tehnician, a startat
ultimul minut înaintea lansării... Am datoria să îţi prezint
ultimele instrucţiuni! Zborul este complet automat… Iniţial te
vei conecta cu modulul de preînscriere şi va urma un zbor până
la un punct de inserţie de pe orbita Jupiteriană. Acolo se va
realiza o realimentare şi o conectare cu modulul de înscriere ce
te va trece de axa Oort. Din acel punct vei primi noi
instrucţiuni… Succes!
- Mulţumiri! Să fie! transmise
la rândul lui Dan.
În scurt timp se iniţie
lansarea...
- 3, 2, 1, start!
Bâzâitul motoarelor deveni tot
mai strident, concomitent cu explozia unei senzaţii de
greutate...
"Simulare perfectă!, gândi
mirat. Dacă nu aş şti că este o simulare aş putea jura că este
un zbor real. Dar consola de jocuri m-a obişnuit deja cu
simulatoarele de gravitaţie".
Totuşi nu cred că totul poate fi
atât de perfect... Graba cu care se pregăteau de simulare este
imposibil să nu fi lăsat o eroare în urma ei. Orice joc realizat
şi lansat în grabă este plin de bug-uri ce se remediază ulterior
prin feedback de utilizare… Şi aici, este clar că este vorba
despre un fel de joc realizat în grabă…
O curiozitate ciudată,
mistuitoare, îl făcu să cerceteze febril orice parametru îi
trecea prin cap pentru a găsi un punct slab. Iar beta-tester,
gândi amuzat.
Conform indiciilor se afla pe
traiectoria de preînscriere. Supragreutatea era cam mare dar, în
foarte scurt timp reuşi să parametrizeze traiectoria finală. Era
adeptul operaţiilor sigure şi un control manual, chiar
suplimentar, nu strica niciodată. Încă se temea că alimentarea
efectuată în grabă putea naşte probleme şi se gândi să utilizeze
camerele exterioare pentru a vedea dacă există nereguli.
Activă camerele de exterior
şi... Pentru un moment apărură imagini ale camerei de simulare
dar, în foarte scurt timp, probabil în urma unei intervenţii,
aceste imagini dispărură, lăsând loc binecunoscutei imagini a
Pământului de la nivelul traiectoriei de preînscriere.
"Dacă stau bine să mă gândesc am
impresia că l-am prins pe Thank în off-side, gândi cu o oarecare
mândrie. Nu se aştepta băiatul să reacţionez atât de prompt în
ceea ce priveşte supravegherea decolării. Adio simulare
perfectă, gândi ciudat de neutru! Şi poţi fi sigur, bătrâne
Thank, că te voi mai prinde pe picior greşit! Sau nu?!? Tipul
acesta de eroare nu va mai apare…"
Ca de obicei, începu să savureze
minunăţiile Terrei de-a lungul celor două elipse necesare pentru
accelerarea necesară trecerii peste cea de-a doua viteză
cosmică. Era un fel de ritual al său, de fiecare dată, la
fiecare cursă… Un fel de ritual de „la revedere”. Ştiu că totul
se apropie de sfârşit când sesiză modulul de autonomie în cursa
sa de sincronizare a vitezei, într-un parcurs relativ paralel cu
al navei sale, pe curs de interceptare şi preluare.
Modulul său ajunse în punctul de
preînscriere unde Dan nu avu altceva de făcut decât să asiste la
spectacolul automatizat al conectării la modulul de autonomie.
Savură doar faptul că se aştepta ca acesta să fie de o generaţie
la fel de veche cu modulul de start... Dar se înşelase. Se cupla
cu un modul de ultimă generaţie, posibil de mare viteză,
judecând după dimensiunile acestuia.
Verifică şi… Da, era un modul de
1.000 km/ s. Orbita lui Marte era la 82 milioane km de Terra, în
loja sa cuprinsă între 55 la 90 milioane km, gândi satisfăcut de
promptitudinea amintirilor sale. Listingul celor 3 etape de
accelerare, la aproximativ 150 km/ s pentru primul milion de km,
apoi 500 km/ s pentru următoarele 20 de milioane şi platoul de
1.000 km/ s pentru următoarele 40 milioane de km, urmate de cele
2 etape de decelerare, de 20 de milioane de kilometri la 500 km/
s, un milion de kilometri la 150 km/ s până la viteza de
sincronizare marţiană de aproximativ 25 km/ s, îi preciza ca
termen estimativ că, va ajunge poimâine, puţin peste ora 10
dimineaţa… Dacă mai poate spune asta… 37, 38 de ore, timp
standard, gândi ironic…
Şi totul se petrecu rapid,
eficient, în lupta cu prinderea momentului optim de start pe
traiectoria solicitată. Surprinzătoare a fost repriza deosebit
de scurtă de sincronizare, andocare şi demarare… Chiar şi în
acest stadiu sesiză cât de rapid se activă modulul de autonomie,
ajungând la turaţia de lucru mai repede decât şi-ar fi imaginat
vreodată. Supragreutatea crescu semnificativ…
De parcă s-ar fi diminuat vreo
secundă, gândi Dan conştientizând constanţa acesteia…
Fără să vrea gândi în rafale:
"Simulare... Nu poate fi reală o
asemenea viteză de activare..." Cel puţin din ceea ce ştia el.
Şi nu era un oarecare apropos de accesul la tehnologie… Era la
curent cu cele mai noi realizări în domeniu… Ciclul de cuplare
la modulul de autonomie a fost deosebit de rapid în condiţii de
accelerare continuă, sincronizarea deosebit de… Perfectă… Da, nu
sesizase nici cea mai mică vibraţie de sincronizare, de
andocare… Nici o vibraţie… Da, este clar un echipament deosebit…
Dar, până să îşi termine
constatarea sarcastică, simţi activarea compensatoarelor
antigravitonice, pulsurile de detentă a condensatoarelor
temporale şi...
Porni la drum, spre acea planetă
desemnată a fi locul misiunii sale...
Sunt curios ce trebuie să
recuperez… Când voi primi instrucţiunile suplimentare… Şi ce va
mai fi… Plicticos va fi sigur… Nu am la dispoziţie un modul de
jocuri cât de cât acceptabil… Şi am depăşit de mult stadiul de a
juca tetris… Să vedem ce va urma… Poate mult studiu…
Da, a dispărut supragreutatea,
constată într-un târziu… Pot ieşi din scaunul de pilotaj… Se
detaşă din habitaclu şi se întinse pentru mult timp… Chiar
înţepenisem de-a binelea, gândi începând să se elibereze din
costumul de zbor, rămânând în costumul de interior… Eliberat de
toate încorsetările constată o oboseală cumplită…
Grea şi plină zi am avut… Şi,
după o zi atât de obositoare, ce putea fi mai bun decât un somn
odihnitor?!? îşi spuse, asemenea unei concluzii a zilei, şi se
culcă, adormind aproape imediat după „cocoloşirea” în sacul de
dormit… Fără gânduri, fără întrebări…
Dorin M - 18 Octombrie 2020