![]() |
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() |
![]() ![]() |
Dimensiune fişier: 1 M; Imprimare: 75 pag. A4 |
LEGE nr. 287 din 17 iulie 2009
Codul civil
|Art. 451 - 915|
|Art. 916 - 1.323|
|Art. 1.324 - 1.776|
|Art. 1.777 - 2.198|
|Art. 2.199 - 2.664|
Emitent: Parlamentul României
Publicat în: M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011
Data intrării în vigoare: 1 octombrie 2011
Forma actualizată a acestui act normativ
până la data de 20 aprilie 2012 este realizată prin includerea
tuturor
modificărilor şi completărilor aduse de către
Republicată în temeiul
Legea nr. 287/2009 a fost publicată în M. Of. al
României,
Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, a fost modificată prin
TITLUL PRELIMINAR - Despre legea civilă
CAP. I - Dispoziţii generale
ART. 1 - Izvoarele
dreptului civil
(1) Sunt izvoare ale
dreptului civil legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului.
(2) În cazurile
neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora,
dispoziţiile
legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există
asemenea
dispoziţii, principiile generale ale dreptului.
(3) În materiile
reglementate prin lege, uzanţele se aplică numai în măsura
în care legea
trimite în mod expres la acestea.
(4) Numai uzanţele
conforme ordinii publice şi bunelor moravuri sunt recunoscute ca
izvoare de
drept.
(5) Partea
interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a conţinutului
uzanţelor.
Uzanţele publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau
organismele
autorizate în domeniu se prezumă că există, până la proba
contrară.
(6) În sensul
prezentului cod, prin uzanţe se înţelege obiceiul (cutuma) şi
uzurile
profesionale.
ART. 2 - Obiectul
şi conţinutul Codului civil
(1) Dispoziţiile
prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale dintre
persoane, ca subiecte de drept civil.
(2) Prezentul cod
este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun
pentru
toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor
sale.
ART. 3 - Aplicarea
generală a Codului civil
(1) Dispoziţiile
prezentului cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum
şi
raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
(2) Sunt
consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o
întreprindere.
(3) Constituie
exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către
una sau mai
multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în
producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea
de servicii,
indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
ART. 4 - Aplicarea
prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului
(1) În materiile
reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi
libertăţile
persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu
Constituţia, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, pactele şi celelalte tratate la care
România
este parte.
(2) Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale
ale omului, la care România este parte, şi prezentul cod, au
prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
prezentul cod
conţine dispoziţii mai favorabile.
ART. 5 - Aplicarea
prioritară a dreptului Uniunii Europene
În materiile reglementate de prezentul cod,
normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar,
indiferent de
calitatea sau statutul părţilor.
CAP. II - Aplicarea legii civile
ART. 6 - Aplicarea
în timp a legii civile
(1) Legea civilă
este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are
putere retroactivă.
(2) Actele şi
faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau
produse înainte de
intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte
juridice decât cele
prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după
caz, a săvârşirii
ori producerii lor.
(3) Actele
juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la
data
intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii
vechi, neputând
fi considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor
legii
noi.
(4) Prescripţiile,
decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data
intrării în vigoare
a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale
care le-au instituit.
(5) Dispoziţiile
legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau,
după caz,
produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum
şi situaţiilor
juridice născute după intrarea sa în vigoare.
(6) Dispoziţiile
legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale
situaţiilor
juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia,
derivate din starea
şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi
obligaţia
legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv
regimul general
al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii
juridice
subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
ART. 7 - Teritorialitatea
legii civile
(1) Actele
normative adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se
aplică
pe întreg teritoriul ţării, afară de cazul în care se
prevede altfel.
(2) Actele
normative adoptate, în condiţiile legii, de autorităţile şi
instituţiile
administraţiei publice locale se aplică numai în raza lor de
competenţă
teritorială.
ART. 8 - Extrateritorialitatea
legii civile
În cazul raporturilor juridice cu element
de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se face
ţinându-se seama
de normele de drept internaţional privat cuprinse în cartea a
VII-a din
prezentul cod.
CAP. III - Interpretarea şi efectele legii civile
ART. 9 - Interpretarea
legii
(1) Cel care a
adoptat norma civilă este competent să facă şi interpretarea ei
oficială.
(2) Norma
interpretativă produce efecte numai pentru viitor.
(3) Interpretarea
legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei
în cazul dedus
judecăţii.
ART. 10 - Interzicerea
analogiei
Legile care derogă de la o dispoziţie
generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care
prevăd
sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ
prevăzute de
lege.
ART. 11 - Respectarea
ordinii publice şi a bunelor moravuri
Nu se poate deroga prin convenţii sau acte
juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau
de la
bunele moravuri.
ART. 12 - Libertatea
de a dispune
(1) Oricine poate
dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod
expres altfel.
(2) Nimeni nu
poate dispune cu titlu gratuit, dacă este insolvabil.
ART. 13 - Renunţarea
la drept
Renunţarea la un drept nu se prezumă.
ART. 14 - Buna-credinţă
(1) Orice persoană
fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile
şi să îşi
execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea
publică şi
bunele moravuri.
(2) Buna-credinţă
se prezumă până la proba contrară.
ART. 15 - Abuzul
de drept
Niciun drept nu poate fi exercitat în
scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi
nerezonabil,
contrar bunei-credinţe.
ART. 16 - Vinovăţia
(1) Dacă prin lege
nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale
săvârşite cu
intenţie sau din culpă.
(2) Fapta este
săvârşită cu intenţie când autorul prevede rezultatul
faptei sale şi fie
urmăreşte producerea lui prin intermediul faptei, fie, deşi nu îl
urmăreşte,
acceptă posibilitatea producerii acestui rezultat.
(3) Fapta este
săvârşită din culpă când autorul fie prevede rezultatul
faptei sale, dar nu îl
acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede
rezultatul
faptei, deşi trebuia să îl prevadă. Culpa este gravă atunci
când autorul a
acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai
lipsită
de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese.
(4) Atunci când
legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de
săvârşirea sa din
culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost
săvârşită cu intenţie.
ART. 17 - Eroarea
comună şi invincibilă
(1) Nimeni nu
poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el
însuşi.
(2) Cu toate
acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi
invincibilă, a
considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate
juridică,
instanţa judecătorească, ţinând seama de împrejurări, va
putea hotărî că actul
încheiat în această stare va produce, faţă de cel aflat
în eroare, aceleaşi
efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care
desfiinţarea lui nu
i-ar cauza niciun prejudiciu.
(3) Eroarea comună
şi invincibilă nu se prezumă.
(4) Dispoziţiile
prezentului articol nu sunt aplicabile în materie de carte
funciară şi nici în
alte materii în care legea reglementează un sistem de publicitate.
CAP. IV - Publicitatea drepturilor, a actelor şi a faptelor
juridice
ART. 18 - Obiectul
publicităţii şi modalităţile de realizare
(1) Drepturile,
actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea persoanelor, cele
în
legătură cu bunurile care aparţin acestora, precum şi orice alte
raporturi
juridice sunt supuse publicităţii în cazurile expres prevăzute de
lege.
(2) Publicitatea
se realizează prin cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanţii
Reale
Mobiliare, denumită în cuprinsul prezentului cod şi arhivă, prin
registrul
comerţului, precum şi prin alte forme de publicitate prevăzute de lege.
ART. 19 - Condiţiile
de publicitate
(1) Procedura şi
condiţiile de publicitate se stabilesc prin lege.
(2) Îndeplinirea
formalităţii de publicitate poate fi cerută de orice persoană, chiar
dacă este
lipsită de capacitatea de exerciţiu.
(3) Orice
renunţare sau restrângere a dreptului de a îndeplini o
formalitate de
publicitate, precum şi orice clauză penală sau altă sancţiune stipulată
pentru
a împiedica exercitarea acestui drept sunt considerate nescrise.
(4) Nimeni nu
poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus
publicităţii,
dacă formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită.
ART. 20 - Efectele
publicităţii
(1) Publicitatea
asigură opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum şi a
oricărui alt
raport juridic supus publicităţii, stabileşte rangul acestora şi, dacă
legea
prevede în mod expres, condiţionează constituirea sau efectele
lor juridice.
(2) Între părţi
sau succesorii lor, universali ori cu titlu universal, după caz,
drepturile,
actele sau faptele juridice, precum şi orice alte raporturi juridice
produc
efecte depline, chiar dacă nu au fost îndeplinite formalităţile
de publicitate,
afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(3) Publicitatea
nu validează dreptul, actul sau faptul supus ori admis la publicitate.
Cu toate
acestea, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege, ea
poate produce
efecte achizitive în favoarea terţilor dobânditori de
bună-credinţă.
(4) Publicitatea
nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive, afară de cazul
în care prin lege
se dispune altfel.
ART. 21 - Prezumţiile
(1) Dacă un drept,
act sau fapt a fost înscris într-un registru public, se
prezumă că el există,
cât timp nu a fost radiat sau modificat în condiţiile legii.
(2) În cazul în
care un drept, act sau fapt a fost radiat, se prezumă că el nu există.
ART. 22 - Lipsa
publicităţii. Sancţiuni
(1) Dacă
formalitatea de publicitate nu a fost realizată, iar aceasta nu era
prevăzută
de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte
raporturi
juridice supuse publicităţii sunt inopozabile terţilor, afară de cazul
în care
se dovedeşte că aceştia le-au cunoscut pe altă cale.
(2) Atunci când
legea prevede că simpla cunoaştere de fapt nu suplineşte lipsa de
publicitate,
absenţa acesteia poate fi invocată de orice persoană interesată,
inclusiv de
terţul care a cunoscut, pe altă cale, dreptul, actul, faptul sau
raportul
juridic supus publicităţii.
(3) În toate
cazurile însă, simpla cunoaştere a dreptului, actului, faptului
sau raportului
juridic nu suplineşte lipsa de publicitate faţă de alte persoane
decât terţul
care, în fapt, le-a cunoscut.
ART. 23 - Concursul
dintre formele de publicitate
Dacă un drept, act, fapt sau orice raport
juridic este supus în acelaşi timp unor formalităţi de
publicitate diferite,
neefectuarea unei cerinţe de publicitate nu este acoperită de
îndeplinirea
alteia.
ART. 24 - Consultarea
registrelor publice
Orice persoană, chiar fără a justifica un
interes, poate, în condiţiile legii, să consulte registrele
publice privitoare
la un drept, act, fapt sau o anumită situaţie juridică şi să obţină
extrase sau
copii certificate de pe acestea.
CARTEA I - Despre persoane
TITLUL I - Dispoziţii generale
ART. 25 - Subiectele
de drept civil
(1) Subiectele de
drept civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice.
(2) Persoana
fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de
obligaţii
civile.
(3) Persoana
juridică este orice formă de organizare care, întrunind
condiţiile cerute de
lege, este titulară de drepturi şi de obligaţii civile.
ART. 26 - Recunoaşterea
drepturilor şi libertăţilor civile
Drepturile şi libertăţile civile ale
persoanelor fizice, precum şi drepturile şi libertăţile civile ale
persoanelor
juridice sunt ocrotite şi garantate de lege.
ART. 27 - Cetăţenii
străini şi apatrizii
(1) Cetăţenii
străini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile legii, cu
cetăţenii români,
în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile lor civile.
(2) Asimilarea se
aplică în mod corespunzător şi persoanelor juridice străine.
ART. 28 - Capacitatea
civilă
(1) Capacitatea
civilă este recunoscută tuturor persoanelor.
(2) Orice persoană
are capacitate de folosinţă şi, cu excepţia cazurilor prevăzute de
lege,
capacitate de exerciţiu.
ART. 29 - Limitele
capacităţii civile
(1) Nimeni nu
poate fi îngrădit în capacitatea de folosinţă sau lipsit,
în tot sau în parte,
de capacitatea de exerciţiu, decât în cazurile şi
condiţiile expres prevăzute
de lege.
(2) Nimeni nu
poate renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de
folosinţă sau la
capacitatea de exerciţiu.
ART. 30 - Egalitatea
în faţa legii civile
Rasa, culoarea, naţionalitatea, originea
etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală,
opinia,
convingerile personale, apartenenţa politică, sindicală, la o categorie
socială
ori la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de
cultură,
precum şi orice altă situaţie similară nu au nicio influenţă asupra
capacităţii
civile.
ART. 31 - Patrimoniul.
Mase patrimoniale şi patrimonii de afectaţiune
(1) Orice persoană
fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care
include toate
drepturile şi datoriile ce pot fi evaluate în bani şi aparţin
acesteia.
(2) Acesta poate
face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai în
cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege.
(3) Patrimoniile
de afectaţiune sunt masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit
dispoziţiilor titlului IV al cărţii a III-a, cele afectate exercitării
unei
profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate potrivit
legii.
ART. 32 - Transferul
intrapatrimonial
(1) În caz de
diviziune sau afectaţiune, transferul drepturilor şi obligaţiilor
dintr-o masă
patrimonială în alta, în cadrul aceluiaşi patrimoniu, se
face cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege şi fără a prejudicia drepturile
creditorilor
asupra fiecărei mase patrimoniale.
(2) În toate
cazurile prevăzute la alin. (1), transferul drepturilor şi obligaţiilor
dintr-o
masă patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare.
ART. 33 - Patrimoniul
profesional individual
(1) Constituirea
masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei
profesii
autorizate se stabileşte prin actul încheiat de titular, cu
respectarea
condiţiilor de formă şi de publicitate prevăzute de lege.
(2) Dispoziţiile
alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul
măririi sau micşorării
patrimoniului profesional individual.
(3) Lichidarea
patrimoniului profesional individual se face în conformitate cu
dispoziţiile
art. 1.941-1.948, dacă prin lege nu se dispune altfel.
TITLUL II - Persoana fizică
CAP. I - Capacitatea civilă a persoanei fizice
SECŢIUNEA
1 - Capacitatea de folosinţă
ART. 34 - Noţiune
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea
persoanei de a avea drepturi şi obligaţii civile.
ART. 35 - Durata
capacităţii de folosinţă
Capacitatea de folosinţă începe la naşterea
persoanei şi încetează odată cu moartea acesteia.
ART. 36 - Drepturile
copilului conceput
Drepturile copilului sunt recunoscute de la
concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu. Dispoziţiile art.
412 referitoare
la timpul legal al concepţiunii sunt aplicabile.
SECŢIUNEA
a 2-a - Capacitatea de exerciţiu
ART. 37 - Noţiune
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea
persoanei de a încheia singură acte juridice civile.
ART. 38 - Începutul
capacităţii de exerciţiu
(1) Capacitatea de
exerciţiu deplină începe la data când persoana devine
majoră.
(2) Persoana
devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.
ART. 39 - Situaţia
minorului căsătorit
(1) Minorul
dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de exerciţiu.
(2) În cazul în
care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la
încheierea
căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu.
ART. 40 - Capacitatea
de exerciţiu anticipată
Pentru motive temeinice, instanţa de tutelă
poate recunoaşte minorului care a împlinit vârsta de 16 ani
capacitatea deplină
de exerciţiu. În acest scop, vor fi ascultaţi şi părinţii sau
tutorele
minorului, luându-se, când este cazul, şi avizul
consiliului de familie.
ART. 41 - Capacitatea
de exerciţiu restrânsă
(1) Minorul care a
împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu
restrânsă.
(2) Actele
juridice ale minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă se
încheie de către
acesta, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui,
iar în cazurile
prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă.
Încuviinţarea sau
autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în momentul
încheierii actului.
(3) Cu toate
acestea, minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face
singur acte de
conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum
şi acte de
dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la
data
încheierii lor.
ART. 42 - Regimul
unor acte ale minorului
(1) Minorul poate
să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile
artistice sau sportive
ori referitoare la profesia sa, cu încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui,
precum şi cu respectarea dispoziţiilor legii speciale, dacă este cazul.
(2) În acest caz,
minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel obligaţiile
izvorâte
din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile dobândite.
ART. 43 - Lipsa
capacităţii de exerciţiu
(1) În afara altor
cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exerciţiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14
ani;
b) interzisul judecătoresc.
(2) Pentru cei
care nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se încheie,
în numele
acestora, de reprezentanţii lor legali, în condiţiile prevăzute
de lege.
Dispoziţiile art. 42 alin. (1) sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(3) Cu toate
acestea, persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu poate
încheia singură
actele anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum şi actele
de
dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la
momentul
încheierii lor.
(4) Actele pe care
minorul le poate încheia singur pot fi făcute şi de
reprezentantul său legal,
afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului
nu i-ar
permite acest lucru.
ART. 44 - Sancţiune
(1) Actele făcute
de persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de
exerciţiu
restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3)
şi la art. 43 alin.
(3), precum şi actele făcute de tutore fără autorizarea instanţei de
tutelă,
atunci când această autorizare este cerută de lege, sunt
anulabile, chiar fără
dovedirea unui prejudiciu.
(2) Cel lipsit de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă
poate invoca
şi singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru
incapacitatea sa rezultată
din minoritate ori din punerea sub interdicţie judecătorească.
ART. 45 - Frauda
comisă de incapabil
Simpla declaraţie că este capabil să
contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate
de exerciţiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului.
Dacă însă a folosit
manopere dolosive, instanţa, la cererea părţii induse în eroare,
poate menţine
contractul atunci când apreciază că aceasta ar constitui o
sancţiune civilă
adecvată.
ART. 46 - Regimul
nulităţii
(1) Persoanele
capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub
interdicţie
judecătorească incapacitatea acestuia.
(2) Acţiunea în
anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a
împlinit
vârsta de 14 ani, precum şi de ocrotitorul legal.
(3) Atunci când
actul s-a încheiat fără autorizarea instanţei de tutelă, necesară
potrivit
legii, aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării
acţiunii în anulare.
ART. 47 - Limitele
obligaţiei de restituire
Persoana lipsită de capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă nu este obligată la
restituire decât
în limita folosului realizat. Dispoziţiile art. 1.635-1.649 se
aplică în mod
corespunzător.
ART. 48 - Confirmarea
actului anulabil
Minorul devenit major poate confirma actul
făcut singur în timpul minorităţii, atunci când el trebuia
să fie reprezentat
sau asistat. După descărcarea tutorelui, el poate, de asemenea, să
confirme
actul făcut de tutorele său fără respectarea tuturor formalităţilor
cerute pentru
încheierea lui valabilă. În timpul minorităţii, confirmarea
actului anulabil se
poate face numai în condiţiile art. 1.263 şi 1.264.
SECŢIUNEA
a 3-a - Declararea judecătorească a morţii
ART. 49 - Cazul
general
(1) În cazul în
care o persoană este dispărută şi există indicii că a încetat din
viaţă,
aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească,
la cererea
oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puţin 2 ani de la data
primirii ultimelor informaţii sau indicii din care rezultă că era
în viaţă.
(2) Dacă data
primirii ultimelor informaţii sau indicii despre cel dispărut nu se
poate
stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se
socoteşte de la
sfârşitul lunii în care s-au primit ultimele informaţii sau
indicii, iar în
cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la
sfârşitul anului
calendaristic.
ART. 50 - Cazuri
speciale
(1) Cel dispărut
în împrejurări deosebite, cum sunt inundaţiile, cutremurul,
catastrofa de cale
ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război
sau într-o altă
împrejurare asemănătoare, ce îndreptăţeşte a se presupune
decesul, poate fi
declarat mort, dacă au trecut cel puţin 6 luni de la data
împrejurării în care
a avut loc dispariţia.
(2) Dacă ziua în
care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariţia
nu poate fi
stabilită, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispoziţiile
art. 49 alin.
(2).
(3) Atunci când
este sigur că decesul s-a produs, deşi cadavrul nu poate fi găsit sau
identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre
judecătorească, fără a se
aştepta împlinirea vreunui termen de la dispariţie.
ART. 51 - Procedura
de declarare a morţii
Soluţionarea cererii de declarare a morţii
se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
ART. 52 - Data
prezumată a morţii celui dispărut
(1) Cel declarat
mort este socotit că a încetat din viaţă la data pe care
hotărârea rămasă definitivă
a stabilit-o ca fiind aceea a morţii. Dacă hotărârea nu arată şi
ora morţii, se
socoteşte că cel declarat mort a încetat din viaţă în
ultima oră a zilei
stabilite ca fiind aceea a morţii.
(2) În lipsa unor
indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a
încetat din viaţă
în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art.
49 sau 50,
după caz.
(3) Instanţa
judecătorească poate rectifica data morţii stabilită potrivit
dispoziţiilor
alin. (1) şi (2), dacă se dovedeşte că nu era posibil ca persoana
declarată
moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morţii este
cea stabilită
prin hotărârea de rectificare.
ART. 53 - Prezumţie
Cel dispărut este socotit a fi în viaţă,
dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte rămasă
definitivă.
ART. 54 - Anularea
hotărârii de declarare a morţii
(1) Dacă cel
declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând,
anularea hotărârii prin
care s-a declarat moartea.
(2) Cel care a
fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii
declarative de moarte,
înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu
este cu putinţă,
restituirea lor prin echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul
cu titlu oneros
nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva
dispoziţiilor în
materie de carte funciară, se va face dovada că la data
dobândirii ştia ori
trebuia să ştie că persoana declarată moartă este în viaţă.
ART. 55 - Descoperirea
certificatului de deces
Orice persoană interesată poate cere
oricând anularea hotărârii declarative de moarte, în
cazul în care se descoperă
certificatul de deces al celui declarat mort.
ART. 56 - Plata
făcută moştenitorilor aparenţi
Plata făcută moştenitorilor legali sau
legatarilor unei persoane, care reapare ulterior hotărârii
declarative de moarte,
este valabilă şi liberatorie, dacă a fost făcută înainte de
radierea din
registrul de stare civilă a menţiunii privitoare la deces, cu excepţia
cazului
în care cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana
declarată moartă
este în viaţă.
ART. 57 – Drepturile
moştenitorului aparent
Moştenitorul aparent care află că persoana
care a fost declarată decedată prin hotărâre judecătorească este
în viaţă
păstrează posesia bunurilor şi dobândeşte fructele acestora,
cât timp cel
reapărut nu solicită restituirea lor.
CAP. II - Respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei
inerente
SECŢIUNEA
1 - Dispoziţii comune
ART. 58 - Drepturi
ale personalităţii
(1) Orice persoană
are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la
demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi
alte
asemenea drepturi recunoscute de lege.
(2) Aceste
drepturi nu sunt transmisibile.
ART. 59 - Atributele
de identificare
Orice persoană are dreptul la nume, la
domiciliu, la reşedinţă, precum şi la o stare civilă, dobândite
în condiţiile
legii.
ART. 60 - Dreptul
de a dispune de sine însuşi
Persoana fizică are dreptul să dispună de
sine însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile
altora, ordinea publică
sau bunele moravuri.
SECŢIUNEA
a 2-a - Drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate ale
persoanei fizice
ART. 61 - Garantarea
drepturilor inerente fiinţei umane
(1) Viaţa,
sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a oricărei persoane sunt
garantate
şi ocrotite în mod egal de lege.
(2) Interesul şi
binele fiinţei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al
societăţii
sau al ştiinţei.
ART. 62 - Interzicerea
practicii eugenice
(1) Nimeni nu
poate aduce atingere speciei umane.
(2) Este interzisă
orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecţiei
persoanelor.
ART. 63 - Intervenţiile
asupra caracterelor genetice
(1) Sunt interzise
orice intervenţii medicale asupra caracterelor genetice având
drept scop
modificarea descendenţei persoanei, cu excepţia celor care privesc
prevenirea
şi tratamentul maladiilor genetice.
(2) Este interzisă
orice intervenţie având drept scop crearea unei fiinţe umane
genetic identice
unei alte fiinţe umane vii sau moarte, precum şi crearea de embrioni
umani în
scopuri de cercetare.
(3) Utilizarea
tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă pentru
alegerea
sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli
ereditare grave
legate de sexul acestuia.
ART. 64 - Inviolabilitatea
corpului uman
(1) Corpul uman
este inviolabil.
(2) Orice persoană
are dreptul la integritatea sa fizică şi psihică. Nu se poate aduce
atingere
integrităţii fiinţei umane decât în cazurile şi în
condiţiile expres şi
limitativ prevăzute de lege.
ART. 65 - Examenul
caracteristicilor genetice
(1) Examenul
caracteristicilor genetice ale unei persoane nu poate fi
întreprins decât în
scopuri medicale sau de cercetare ştiinţifică, efectuate în
condiţiile legii.
(2) Identificarea
unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuată
decât în
cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, după caz, sau
în scopuri
medicale ori de cercetare ştiinţifică, efectuate în condiţiile
legii.
ART. 66 - Interzicerea
unor acte patrimoniale
Orice acte care au ca obiect conferirea
unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor sau produselor sale
sunt
lovite de nulitate absolută, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de
lege.
ART. 67 - Intervenţiile
medicale asupra unei persoane
Nicio persoană nu poate fi supusă
experienţelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor
intervenţii în
scop terapeutic ori în scop de cercetare ştiinţifică decât
în cazurile şi în
condiţiile expres şi limitativ prevăzute de lege.
ART. 68 - Prelevarea
şi transplantul de la persoanele în viaţă
(1) Prelevarea şi
transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la
donatori în
viaţă se fac exclusiv în cazurile şi condiţiile prevăzute de
lege, cu acordul
scris, liber, prealabil şi expres al acestora şi numai după ce au fost
informaţi, în prealabil, asupra riscurilor intervenţiei. În
toate cazurile,
donatorul poate reveni asupra consimţământului dat, până
în momentul
prelevării.
(2) Se interzice
prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de origine umană de la minori,
precum
şi de la persoanele aflate în viaţă, lipsite de
discernământ din cauza unui
handicap mintal, unei tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv
similar,
în afara cazurilor expres prevăzute de lege.
ART. 69 - Sesizarea
instanţei judecătoreşti
La cererea persoanei interesate, instanţa
poate lua toate măsurile necesare pentru a împiedica sau a face
să înceteze
orice atingere ilicită adusă integrităţii corpului uman, precum şi
pentru a
dispune repararea, în condiţiile prevăzute la art. 252-256, a
daunelor
materiale şi morale suferite.
SECŢIUNEA
a 3-a - Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane
ART. 70 - Dreptul
la libera exprimare
(1) Orice persoană
are dreptul la libera exprimare.
(2) Exercitarea
acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile
şi limitele prevăzute la
art. 75.
ART. 71 - Dreptul
la viaţa privată
(1) Orice persoană
are dreptul la respectarea vieţii sale private.
(2) Nimeni nu
poate fi supus vreunor imixtiuni în viaţa intimă, personală sau
de familie,
nici în domiciliul, reşedinţa sau corespondenţa sa, fără
consimţământul său ori
fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
(3) Este, de
asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenţei,
manuscriselor
sau a altor documente personale, precum şi a informaţiilor din viaţa
privată a
unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor
prevăzute
la art. 75.
ART. 72 - Dreptul
la demnitate
(1) Orice persoană
are dreptul la respectarea demnităţii sale.
(2) Este interzisă
orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără
consimţământul
acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
ART. 73 - Dreptul
la propria imagine
(1) Orice persoană
are dreptul la propria imagine.
(2) În exercitarea
dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să
împiedice
reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a
vocii sale sau,
după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75
rămân
aplicabile.
ART. 74 - Atingeri
aduse vieţii private
Sub rezerva aplicării dispoziţiilor art.
75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private:
a) intrarea sau rămânerea fără drept în
locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără acordul celui
care o ocupă
în mod legal;
b) interceptarea fără drept a unei convorbiri
private, săvârşită prin orice mijloace tehnice, sau utilizarea,
în cunoştinţă
de cauză, a unei asemenea interceptări;
c) captarea ori utilizarea imaginii sau a
vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat, fără acordul
acesteia;
d) difuzarea de imagini care prezintă
interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui care îl
ocupă în mod
legal;
e) ţinerea vieţii private sub observaţie,
prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute expres de
lege;
f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau
de reportaje scrise ori audiovizuale privind viaţa intimă, personală
sau de
familie, fără acordul persoanei în cauză;
g) difuzarea de materiale conţinând imagini
privind o persoană aflată la tratament în unităţile de asistenţă
medicală,
precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate,
problemele
de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură cu
boala şi cu
alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul
persoanei în
cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără
acordul familiei sau al
persoanelor îndreptăţite;
h) utilizarea, cu rea-credinţă, a numelui,
imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;
i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei,
manuscriselor ori a altor documente personale, inclusiv a datelor
privind
domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon ale unei persoane
sau ale
membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi
aparţin sau
care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.
ART. 75 - Limite
(1) Nu constituie
o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune
atingerile care sunt
permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare
la
drepturile omului la care România este parte.
(2) Exercitarea
drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu
respectarea
pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este
parte nu
constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta
secţiune.
ART. 76 - Prezumţia
de consimţământ
Când însuşi cel la care se referă o
informaţie sau un material le pune la dispoziţia unei persoane fizice
ori
persoane juridice despre care are cunoştinţă că îşi desfăşoară
activitatea în
domeniul informării publicului, consimţământul pentru utilizarea
acestora este
prezumat, nefiind necesar un acord scris.
ART. 77 - Prelucrarea
datelor personale
Orice prelucrare a datelor cu caracter
personal, prin mijloace automate sau neautomate, se poate face numai
în
cazurile şi condiţiile prevăzute de legea specială.
SECŢIUNEA
a 4-a - Respectul datorat persoanei şi după decesul său
ART. 78 - Respectul
datorat persoanei decedate
Persoanei decedate i se datorează respect
cu privire la memoria sa, precum şi cu privire la corpul său.
ART. 79 - Interzicerea
atingerii memoriei persoanei decedate
Memoria persoanei decedate este protejată
în aceleaşi condiţii ca şi imaginea şi reputaţia persoanei aflate
în viaţă.
ART. 80 - Respectarea
voinţei persoanei decedate
(1) Orice persoană
poate determina felul propriilor funeralii şi poate dispune cu privire
la
corpul său după moarte. În cazul celor lipsiţi de capacitate de
exerciţiu sau
al celor cu capacitate de exerciţiu restrânsă este necesar şi
consimţământul
scris al părinţilor sau, după caz, al tutorelui.
(2) În lipsa unei
opţiuni exprese a persoanei decedate, va fi respectată, în
ordine, voinţa
soţului, părinţilor, descendenţilor, rudelor în linie colaterală
până la al
patrulea grad inclusiv, legatarilor universali sau cu titlu universal
ori
dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a avut loc
decesul. În toate
cazurile se va ţine seama de apartenenţa confesională a persoanei
decedate.
ART. 81 - Prelevarea
de la persoanele decedate
Prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane,
în scop terapeutic sau ştiinţific, de la persoanele decedate se
efectuează
numai în condiţiile prevăzute de lege, cu acordul scris, exprimat
în timpul
vieţii, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul
scris, liber,
prealabil şi expres dat, în ordine, de soţul supravieţuitor, de
părinţi, de
descendenţi ori, în sfârşit, de rudele în linie
colaterală până la al patrulea
grad inclusiv.
CAP. III - Identificarea persoanei fizice
SECŢIUNEA
1 - Numele
ART. 82 - Dreptul
la nume
Orice persoană are dreptul la numele
stabilit sau dobândit, potrivit legii.
ART. 83 - Structura
numelui
Numele cuprinde numele de familie şi
prenumele.
ART. 84 - Dobândirea
numelui
(1) Numele de
familie se dobândeşte prin efectul filiaţiei şi poate fi
modificat prin efectul
schimbării stării civile, în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Prenumele se
stabileşte la data înregistrării naşterii, pe baza declaraţiei de
naştere. Este
interzisă înregistrarea de către ofiţerul de stare civilă a
prenumelor
indecente, ridicole şi a altora asemenea, de natură a afecta ordinea
publică şi
bunele moravuri ori interesele copilului, după caz.
(3) Numele de
familie şi prenumele copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi,
precum şi
cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar
identitatea
acesteia nu a fost stabilită în termenul prevăzut de lege, se
stabilesc prin
dispoziţia primarului comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială a fost găsit
copilul ori,
după caz, s-a constatat părăsirea lui, în condiţiile legii
speciale.
ART. 85 - Schimbarea
numelui pe cale administrativă
Cetăţenii români pot obţine, în condiţiile
legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie şi a
prenumelui
sau numai a unuia dintre acestea.
SECŢIUNEA
a 2-a - Domiciliul şi reşedinţa
ART. 86 - Dreptul
la domiciliu şi reşedinţă
(1) Cetăţenii
români au dreptul să îşi stabilească ori să îşi
schimbe, în mod liber,
domiciliul sau reşedinţa, în ţară sau în străinătate, cu
excepţia cazurilor
anume prevăzute de lege.
(2) Dacă prin lege
nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în
acelaşi timp decât
un singur domiciliu şi o singură reşedinţă, chiar şi atunci când
deţine mai
multe locuinţe.
ART. 87 - Domiciliul
Domiciliul persoanei fizice, în vederea
exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde
aceasta
declară că îşi are locuinţa principală.
ART. 88 - Reşedinţa
Reşedinţa persoanei fizice este în locul
unde îşi are locuinţa secundară.
ART. 89 - Stabilirea
şi schimbarea domiciliului
(1) Stabilirea sau
schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispoziţiilor legii
speciale.
(2) Stabilirea sau
schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel
care ocupă sau se
mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo
locuinţa
principală.
(3) Dovada
intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele
administrative
competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar
în lipsa
acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt.
ART. 90 - Prezumţia
de domiciliu
(1) Reşedinţa va
fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut.
(2) În lipsă de
reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul
ultimului
domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul unde acea persoană
se găseşte.
ART. 91 - Dovada
(1) Dovada
domiciliului şi a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în
cartea de
identitate.
(2) În lipsa
acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii,
stabilirea
sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă altor
persoane.
(3) Dispoziţiile
alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau
reşedinţa a fost
cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.
ART. 92 - Domiciliul
minorului şi al celui pus sub interdicţie judecătorească
(1) Domiciliul
minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu
în condiţiile
prevăzute de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la
care el
locuieşte în mod statornic.
(2) În cazul în
care părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care
dintre ei va avea
domiciliul copilul, instanţa de tutelă, ascultându-i pe părinţi,
precum şi pe
copil, dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide
ţinând seama de
interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti,
minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care locuieşte
în mod
statornic.
(3) Prin excepţie,
în situaţiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la
bunici, la
alte rude ori persoane de încredere, cu consimţământul
acestora. De asemenea,
domiciliul minorului poate fi şi la o instituţie de ocrotire.
(4) Domiciliul
minorului, în cazul în care numai unul dintre părinţii săi
îl reprezintă ori în
cazul în care se află sub tutelă, precum şi domiciliul persoanei
puse sub
interdicţie judecătorească este la reprezentantul legal.
ART. 93 - Cazuri
speciale
Domiciliul copilului lipsit, temporar sau
definitiv, de ocrotirea părinţilor săi şi supus unor măsuri de
protecţie
specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la instituţia,
la familia sau
la persoanele cărora le-a fost dat în plasament.
ART. 94 - Domiciliul
persoanei puse sub curatelă
În cazul în care s-a instituit o curatelă
asupra bunurilor celui care a dispărut, acesta are domiciliul la
curator, în
măsura în care acesta este îndreptăţit să îl
reprezinte.
ART. 95 - Domiciliul
la curatorul special
Dacă a fost numit un curator special pentru
administrarea bunurilor succesorale, cei chemaţi la moştenire au
domiciliul la
curator, în măsura în care acesta este îndreptăţit să
îi reprezinte.
ART. 96 - Domiciliul
profesional
Cel care exploatează o întreprindere are
domiciliul şi la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce
priveşte
obligaţiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa
în acel loc.
ART. 97 - Domiciliul
ales
(1) Părţile unui
act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării
drepturilor sau a
executării obligaţiilor născute din acel act.
(2) Alegerea
domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris.
SECŢIUNEA
a 3-a - Actele de stare civilă
ART. 98 - Starea
civilă
Starea civilă este dreptul persoanei de a
se individualiza, în familie şi societate, prin calităţile strict
personale
care decurg din actele şi faptele de stare civilă.
ART. 99 - Dovada
stării civile
(1) Starea civilă
se dovedeşte prin actele de naştere, căsătorie şi deces
întocmite, potrivit
legii, în registrele de stare civilă, precum şi prin
certificatele de stare
civilă eliberate pe baza acestora.
(2) Actele de
stare civilă sunt înscrisuri autentice şi fac dovada, până
la înscrierea în
fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofiţerului
de stare
civilă şi, până la proba contrară, pentru celelalte menţiuni.
(3) Hotărârea
judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este
opozabilă
oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu
s-a stabilit
contrariul.
(4) Dacă printr-o
hotărâre judecătorească s-a stabilit o anumită stare civilă a
unei persoane,
iar printr-o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o
acţiune prin care
s-a contestat starea civilă astfel stabilită, prima hotărâre
îşi pierde
efectele la data rămânerii definitive a celei de a doua
hotărâri.
ART. 100 - Anularea,
completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă
(1) Anularea,
completarea sau modificarea actelor de stare civilă şi a menţiunilor
înscrise
pe acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri
judecătoreşti
definitive.
(2) Rectificarea
actelor de stare civilă şi a menţiunilor înscrise pe marginea
acestora se poate
face, din oficiu sau la cerere, numai în temeiul dispoziţiei
primarului de la
primăria care are în păstrare actul de stare civilă.
(3) Starea civilă
poate fi modificată în baza unei hotărâri de anulare,
completare sau modificare
a unui act de stare civilă numai dacă a fost formulată şi o acţiune de
modificare a stării civile, admisă printr-o hotărâre
judecătorească rămasă
definitivă.
(4) Hotărârea
judecătorească prin care se dispune anularea, completarea sau
modificarea unui
act de stare civilă, precum şi înregistrarea făcută în
temeiul unei asemenea
hotărâri sunt opozabile oricărei alte persoane cât timp
printr-o nouă hotărâre
nu s-a stabilit contrariul. Actul administrativ prin care s-a dispus
rectificarea unui act de stare civilă, precum şi înregistrarea
făcută în baza
lui sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară.
ART. 101 - Înscrierea
menţiunilor pe actul de stare civilă
Anularea, completarea, modificarea şi
rectificarea unui act de stare civilă sau a unei menţiuni
înscrise pe acesta,
dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă ori, după
caz, prin
dispoziţie a primarului, se înscriu numai prin menţiune pe actul
de stare
civilă corespunzător. În acest scop, hotărârea
judecătorească rămasă definitivă
se comunică de îndată, din oficiu, de către instanţa care s-a
pronunţat ultima
asupra fondului.
ART. 102 - Actele
întocmite de un ofiţer de stare civilă necompetent
Actele de stare civilă întocmite de o
persoană care a exercitat în mod public atribuţiile de ofiţer de
stare civilă,
cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă
acea
persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care
beneficiarii acestor
acte au cunoscut, în momentul întocmirii lor, lipsa acestei
calităţi.
ART. 103 - Alte
mijloace de dovadă a stării civile
Starea civilă se poate dovedi, înaintea
instanţei judecătoreşti, prin orice mijloace de probă, dacă:
a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă s-au pierdut
ori au fost distruse, în tot sau în parte;
c) nu este posibilă procurarea din
străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe
actul de
stare civilă;
d) întocmirea actului de stare civilă a fost
omisă sau, după caz, refuzată.
TITLUL III - Ocrotirea persoanei fizice
CAP. I - Dispoziţii generale
ART. 104 - Interesul
persoanei ocrotite
(1) Orice măsură
de ocrotire a persoanei fizice se stabileşte numai în interesul
acesteia.
(2) La luarea unei
măsuri de ocrotire trebuie să se ţină seama de posibilitatea persoanei
fizice
de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini obligaţiile cu
privire la
persoana şi bunurile sale.
ART. 105 - Persoanele
ocrotite
Sunt supuşi unor măsuri speciale de
ocrotire minorii şi cei care, deşi capabili, din cauza
bătrâneţii, a bolii sau
a altor motive prevăzute de lege nu pot să îşi administreze
bunurile şi nici să
îşi apere interesele în condiţii corespunzătoare.
ART. 106 - Măsurile
de ocrotire
(1) Ocrotirea
minorului se realizează prin părinţi, prin instituirea tutelei, prin
darea în
plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială anume
prevăzute
de lege.
(2) Ocrotirea
majorului are loc prin punerea sub interdicţie judecătorească sau prin
instituirea curatelei, în condiţiile prevăzute de prezentul cod.
ART. 107 - Instanţa
de tutelă
(1) Procedurile
prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de
competenţa instanţei de tutelă şi de familie stabilite potrivit legii,
denumită
în continuare instanţa de tutelă.
(2) În toate
cazurile, instanţa de tutelă soluţionează de îndată aceste cereri.
ART. 108 - Ocrotirea
persoanei prin tutelă
(1) Ocrotirea
persoanei fizice prin tutelă se realizează de către tutore, desemnat
sau numit,
în condiţiile prezentului cod, precum şi de către consiliul de
familie, ca
organ consultativ.
(2) Consiliul de
familie poate fi constituit de către instanţa de tutelă numai la
cererea
persoanelor interesate.
(3) În cazul în
care nu se constituie consiliul de familie, atribuţiile acestuia vor fi
exercitate de către instanţa de tutelă.
ART. 109 - Ocrotirea
persoanei prin curatelă
Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă
are loc numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
CAP. II - Tutela minorului
SECŢIUNEA
1 - Deschiderea tutelei
ART. 110 - Cazurile
de instituire
Tutela minorului se instituie atunci când
ambii părinţi sunt, după caz, decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din
exerciţiul
drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penală a
interzicerii
drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi
ori
declaraţi judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care,
la încetarea
adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul minorului
instituirea unei
tutele.
ART. 111 - Persoanele
obligate să înştiinţeze instanţa de tutelă
Au obligaţia ca, de îndată ce află de
existenţa unui minor lipsit de îngrijire părintească în
cazurile prevăzute la
art. 110, să înştiinţeze instanţa de tutelă:
a) persoanele apropiate minorului, precum şi
administratorii şi locatarii casei în care locuieşte minorul;
b) serviciul de stare civilă, cu prilejul
înregistrării morţii unei persoane, precum şi notarul public, cu
prilejul
deschiderii unei proceduri succesorale;
c) instanţele judecătoreşti, cu prilejul
condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti;
d) organele administraţiei publice locale,
instituţiile de ocrotire, precum şi orice altă persoană.
SECŢIUNEA
a 2-a - Tutorele
ART. 112 - Persoana
care poate fi numită tutore
(1) Poate fi
tutore o persoană fizică sau soţul şi soţia, împreună, dacă nu se
află în
vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de prezentul cod.
(2) În cazul în
care în situaţia prevăzută la art. 110 se află mai mulţi minori
care sunt fraţi
sau surori, se numeşte, de regulă, un singur tutore.
ART. 113 - Persoanele
care nu pot fi numite tutore
(1) Nu poate fi
tutore:
a) minorul, persoana pusă sub interdicţie
judecătorească sau cel pus sub curatelă;
b) cel decăzut din exerciţiul drepturilor
părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore;
c) cel căruia i s-a restrâns exerciţiul unor
drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre
judecătorească, precum
şi cel cu rele purtări reţinute ca atare de către o instanţă
judecătorească;
d) cel care, exercitând o tutelă, a fost
îndepărtat din aceasta în condiţiile art. 158;
e) cel aflat în stare de insolvabilitate;
f) cel care, din cauza intereselor potrivnice
cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina tutelei;
g) cel înlăturat prin înscris autentic sau
prin testament de către părintele care exercita singur, în
momentul morţii,
autoritatea părintească.
(2) Dacă una
dintre împrejurările prevăzute la alin. (1) survine sau este
descoperită în
timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat, respectându-se
aceeaşi procedură ca
şi la numirea lui.
ART. 114 - Desemnarea
tutorelui de către părinte
(1) Părintele
poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat,
încheiate în
formă autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a
fi
numită tutore al copiilor săi.
(2) Desemnarea
făcută de părintele care în momentul morţii era decăzut din
drepturile
părinteşti sau pus sub interdicţie judecătorească este lipsită de
efecte.
(3) Desemnarea
făcută în condiţiile prezentului articol poate fi revocată
oricând de către
părinte, chiar şi printr-un înscris sub semnătură privată.
(4) Înscrisul prin
care se revocă persoana desemnată pentru a fi numită tutore se va
înscrie în
registrul prevăzut la art. 1.046 sau la art. 2.033, după caz.
(5) Notarul public
sau instanţa de tutelă, după caz, are obligaţia să verifice la
registrele
prevăzute la alin. (4) dacă persoana desemnată pentru a fi tutore nu a
fost
revocată.
ART. 115 - Desemnarea
mai multor tutori
În cazul în care au fost desemnate mai
multe persoane ca tutore, fără vreo preferinţă, ori există mai multe
rude,
afini sau prieteni ai familiei minorului în stare să
îndeplinească sarcinile
tutelei şi care îşi exprimă dorinţa de a fi tutore, instanţa de
tutelă va
hotărî ţinând seama de condiţiile lor materiale, precum şi
de garanţiile morale
necesare dezvoltării armonioase a minorului.
ART. 116 - Măsuri
provizorii
(1) Cel chemat la
tutelă în conformitate cu dispoziţiile art. 114 nu poate fi
înlăturat de către
instanţă fără acordul său decât dacă se află în vreunul
dintre cazurile
prevăzute la art. 113 sau dacă prin numirea sa interesele minorului ar
fi
periclitate.
(2) În cazul în
care cel chemat la tutelă este numai temporar împiedicat în
exercitarea
atribuţiilor ce i-au fost conferite, instanţa de tutelă, după
încetarea
împiedicării, îl numeşte tutore la cererea sa, dar nu mai
târziu de 6 luni de
la deschiderea tutelei. Până atunci, instanţa desemnează un
tutore provizoriu.
(3) După trecerea
celor 6 luni, dacă persoana desemnată nu a cerut numirea sa ca tutore,
cel
numit provizoriu tutore rămâne să îndeplinească în
continuare sarcinile tutelei
până la numirea unui tutore în condiţiile art. 118.
ART. 117 - Garanţii
La numirea sau, după caz, în timpul
tutelei, instanţa de tutelă poate hotărî, din oficiu sau la
cererea consiliului
de familie, ca tutorele să dea garanţii reale sau personale, dacă
interesele
minorului cer o astfel de măsură. În acest caz, ea stabileşte
potrivit cu
împrejurările felul şi întinderea garanţiilor.
ART. 118 - Numirea
tutorelui de către instanţa de tutelă
În lipsa unui tutore desemnat, instanţa de
tutelă numeşte cu prioritate ca tutore, dacă nu se opun motive
întemeiate, o
rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare
să
îndeplinească această sarcină, ţinând seama, după caz, de
relaţiile personale,
de apropierea domiciliilor, de condiţiile materiale şi de garanţiile
morale pe
care le prezintă cel chemat la tutelă.
ART. 119 - Procedura
de numire
(1) Numirea
tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanţa de tutelă
în camera
de consiliu, prin încheiere definitivă. Atunci când
desemnarea tutorelui s-a
făcut prin contract de mandat, cel desemnat tutore nu poate refuza
numirea
decât pentru motivele prevăzute la art. 120 alin. (2).
(2) Ascultarea
minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.
(3) În lipsa unui
tutore desemnat, dacă instanţa de tutelă a constituit consiliul de
familie,
numirea tutorelui se face, potrivit alin. (1), cu consultarea
consiliului de
familie.
(4) Încheierea de
numire se comunică în scris tutorelui şi se afişează la sediul
instanţei de
tutelă şi la primăria de la domiciliul minorului.
(5) Drepturile şi
îndatoririle tutorelui încep de la data comunicării
încheierii de numire.
(6) Între timp,
instanţa de tutelă poate lua măsuri provizorii cerute de interesele
minorului,
putând chiar să numească un curator special.
ART. 120 - Refuzul
continuării tutelei
(1) Cel numit
tutore este dator să continue îndeplinirea sarcinilor tutelei.
(2) Poate refuza
continuarea tutelei:
a) cel care are vârsta de 60 de ani
împliniţi;
b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai
mic de 8 ani;
c) cel care creşte şi educă 2 sau mai mulţi
copii;
d) cel care, din cauza bolii, a infirmităţii,
a felului activităţilor desfăşurate, a depărtării domiciliului de locul
unde se
află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai
putea să
îndeplinească această sarcină.
ART. 121 - Înlocuirea
tutorelui
Dacă vreuna dintre împrejurările prevăzute
la art. 120 alin. (2) survine în timpul tutelei, tutorele poate
cere să fie
înlocuit. Cererea de înlocuire se adresează instanţei de
tutelă, care va hotărî
de urgenţă. Până la soluţionarea cererii sale de înlocuire,
el este obligat să
continue exercitarea atribuţiilor.
ART. 122 - Caracterul
personal al tutelei
(1) Tutela este o
sarcină personală.
(2) Cu toate
acestea, instanţa de tutelă, cu avizul consiliului de familie, poate,
ţinând
seama de mărimea şi compunerea patrimoniului minorului, să decidă ca
administrarea patrimoniului ori doar a unei părţi a acestuia să fie
încredinţată, potrivit legii, unei persoane fizice sau persoane
juridice
specializate.
ART. 123 - Gratuitatea
tutelei
(1) Tutela este o
sarcină gratuită.
(2) Cu toate
acestea, tutorele poate fi îndreptăţit, pe perioada exercitării
sarcinilor
tutelei, la o remuneraţie al cărei cuantum va fi stabilit de instanţa
de
tutelă, cu avizul consiliului de familie, ţinând seama de munca
depusă în
administrarea averii şi de starea materială a minorului şi a tutorelui,
dar nu
mai mult de 10% din veniturile produse de bunurile minorului. Instanţa
de
tutelă, cu avizul consiliului de familie, va putea modifica sau suprima
această
remuneraţie, potrivit împrejurărilor.
SECŢIUNEA
a 3-a - Consiliul de familie
ART. 124 - Rolul
consiliului de familie
(1) Consiliul de
familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în care
tutorele îşi
exercită drepturile şi îşi îndeplineşte îndatoririle
cu privire la persoana şi
bunurile minorului.
(2) În cazul
ocrotirii minorului prin părinţi, prin darea în plasament sau,
după caz, prin
alte măsuri de protecţie specială prevăzute de lege nu se va institui
consiliul
de familie.
ART. 125 - Membrii
consiliului de familie
(1) Instanţa de
tutelă poate constitui un consiliu de familie, compus din 3 rude sau
afini,
ţinând seama de gradul de rudenie şi de relaţiile personale cu
familia
minorului. În lipsă de rude sau afini pot fi numite şi alte
persoane care au
avut legături de prietenie cu părinţii minorului sau care manifestă
interes
pentru situaţia acestuia.
(2) Soţul şi soţia
nu pot fi, împreună, membri ai aceluiaşi consiliu de familie.
(3) În aceleaşi
condiţii, instanţa de tutelă numeşte şi 2 supleanţi.
(4) Tutorele nu
poate fi membru în consiliul de familie.
ART. 126 - Alte
dispoziţii aplicabile consiliului de familie
Dispoziţiile art. 113, art. 120 alin. (1)
şi alin. (2) lit. d), art. 121 şi 147 se aplică în mod
corespunzător şi
membrilor consiliului de familie.
ART. 127 - Modificarea
consiliului de familie
În afară de cazul prevăzut la art. 131,
alcătuirea consiliului de familie nu se poate modifica în timpul
tutelei, afară
numai dacă interesele minorului ar cere o asemenea schimbare sau dacă,
prin
moartea ori dispariţia unuia dintre membri, ar fi necesară completarea.
ART. 128 - Constituirea
consiliului de familie
(1) În vederea
constituirii consiliului de familie, persoanele care îndeplinesc
condiţiile
pentru a fi membri sunt convocate la domiciliul minorului de către
instanţa de
tutelă, din oficiu sau la sesizarea minorului, dacă acesta a
împlinit vârsta de
14 ani, a tutorelui desemnat, a oricăror altor persoane care au
cunoştinţă
despre situaţia minorului.
(2) Numirea
membrilor consiliului de familie se face cu acordul acestora.
(3) Minorul care a
împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat în
condiţiile art. 264.
ART. 129 - Funcţionarea
consiliului de familie
(1) Consiliul de
familie este convocat cu cel puţin 10 zile înainte de data
întrunirii de către
tutore, din propria iniţiativă sau la cererea oricăruia dintre membrii
acestuia, a minorului care a împlinit vârsta de 14 ani sau
a instanţei de
tutelă. Cu acordul tuturor membrilor consiliului de familie, convocarea
se
poate face şi mai devreme de împlinirea termenului de 10 zile
dinainte de data
întrunirii. În toate cazurile, prezenţa tuturor membrilor
consiliului de
familie acoperă neregularitatea convocării.
(2) Cei convocaţi
sunt obligaţi să se prezinte personal la locul indicat în actul
de convocare.
În cazul în care aceştia nu se pot prezenta, ei pot fi
reprezentaţi de persoane
care sunt rude sau afini cu părinţii minorului, dacă aceste persoane nu
sunt
desemnate sau convocate în nume propriu ca membri ai consiliului
de familie.
Soţii se pot reprezenta reciproc.
(3) Şedinţele
consiliului de familie se ţin la domiciliul minorului. În cazul
în care
convocarea a fost făcută la solicitarea instanţei de tutelă, şedinţa se
ţine la
sediul acesteia.
ART. 130 - Atribuţii
(1) Consiliul de
familie dă avize consultative, la solicitarea tutorelui sau a instanţei
de
tutelă, şi ia decizii, în cazurile prevăzute de lege. Avizele
consultative şi
deciziile se iau în mod valabil cu votul majorităţii membrilor
săi, consiliul
fiind prezidat de persoana cea mai înaintată în
vârstă.
(2) La luarea
deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi
ascultat,
dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile în mod corespunzător.
(3) Deciziile
consiliului de familie vor fi motivate şi consemnate într-un
registru special
constituit, care se ţine de unul dintre membrii consiliului, desemnat
în acest
scop de instanţa de tutelă.
(4) Actele
încheiate de tutore în lipsa avizului consultativ sunt
anulabile. Încheierea
actului cu nerespectarea avizului atrage numai răspunderea tutorelui.
Dispoziţiile art. 155 sunt aplicabile în mod corespunzător.
ART. 131 - Înlocuirea
consiliului de familie
Tutorele poate cere instituirea unui nou
consiliu, dacă în plângerile formulate potrivit prezentului
cod instanţa a
hotărât de cel puţin două ori, în mod definitiv,
împotriva deciziilor
consiliului de familie.
ART. 132 - Imposibilitatea
constituirii consiliului de familie
Dacă în cazul prevăzut la art. 131 nu este
posibilă constituirea unui nou consiliu, ca şi în cazul
contrarietăţii de
interese dintre minor şi toţi membrii consiliului de familie şi
supleanţi,
tutorele poate cere instanţei de tutelă autorizaţia de a exercita
singur
tutela.
SECŢIUNEA
a 4-a - Exercitarea tutelei
§1.
Dispoziţii generale
ART. 133 - Exercitarea
tutelei în interesul minorului
Tutela se exercită numai în interesul
minorului atât în ceea ce priveşte persoana, cât şi
bunurile acestuia.
ART. 134 - Conţinutul
tutelei
(1) Tutorele are
îndatorirea de a îngriji de minor.
(2) El este
obligat să asigure îngrijirea minorului, sănătatea şi dezvoltarea
lui fizică şi
mentală, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a
acestuia, potrivit
cu aptitudinile lui.
ART. 135 - Tutela
exercitată de ambii soţi
(1) În cazul în
care tutori sunt 2 soţi, aceştia răspund împreună pentru
exercitarea atribuţiilor
tutelei. Dispoziţiile privind autoritatea părintească sunt aplicabile
în mod
corespunzător.
(2) În cazul în
care unul dintre soţi introduce acţiunea de divorţ, instanţa, din
oficiu, va
înştiinţa instanţa de tutelă pentru a dispune cu privire la
exercitarea
tutelei.
§2.
Exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului
ART. 136 - Avizul
consiliului de familie
Măsurile privind persoana minorului se iau
de către tutore, cu avizul consiliului de familie, cu excepţia
măsurilor care
au caracter curent.
ART. 137 - Domiciliul
minorului
(1) Minorul pus
sub tutelă are domiciliul la tutore. Numai cu autorizarea instanţei de
tutelă
minorul poate avea şi o reşedinţă.
(2) Prin excepţie
de la prevederile alin. (1), tutorele poate încuviinţa ca minorul
să aibă o reşedinţă
determinată de educarea şi pregătirea sa profesională. În acest
caz, instanţa
de tutelă va fi de îndată încunoştinţată de tutore.
ART. 138 - Felul
învăţăturii sau al pregătirii profesionale
(1) Felul
învăţăturii sau al pregătirii profesionale pe care minorul care
nu a împlinit
vârsta de 14 ani o primea la data instituirii tutelei nu poate fi
schimbat de
acesta decât cu încuviinţarea instanţei de tutelă.
(2) Instanţa de
tutelă nu poate, împotriva voinţei minorului care a
împlinit vârsta de 14 ani, să
schimbe felul învăţăturii acestuia, hotărâtă de părinţi sau
pe care minorul o
primea la data instituirii tutelei.
ART. 139 - Ascultarea
minorului care a împlinit vârsta de 10 ani
Instanţa de tutelă nu poate hotărî fără
ascultarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 10
ani, dispoziţiile
art. 264 fiind aplicabile.
§3.
Exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului
ART. 140 - Inventarul
bunurilor minorului
(1) După numirea
tutorelui şi în prezenţa acestuia şi a membrilor consiliului de
familie, un
delegat al instanţei de tutelă va verifica la faţa locului toate
bunurile
minorului, întocmind un inventar, care va fi supus aprobării
instanţei de
tutelă. Inventarul bunurilor minorului va începe să fie
întocmit în maximum 10
zile de la numirea tutorelui de către instanţa de tutelă.
(2) Cu prilejul
inventarierii, tutorele şi membrii consiliului de familie sunt ţinuţi
să
declare în scris, la întrebarea expresă a delegatului
instanţei de tutelă,
creanţele, datoriile sau alte pretenţii pe care le au faţă de minor.
Declaraţiile vor fi consemnate în procesul-verbal de inventariere.
(3) Tutorele sau
membrii consiliului de familie care, cunoscând creanţele sau
pretenţiile
proprii faţă de minori, nu le-au declarat, deşi au fost somaţi să le
declare,
sunt prezumaţi că au renunţat la ele. Dacă tutorele sau membrii
consiliului de
familie nu declară datoriile pe care le au faţă de minor, deşi au fost
somaţi
să le declare, pot fi îndepărtaţi din funcţie.
(4) Creanţele pe
care le au asupra minorului tutorele sau vreunul dintre membrii
consiliului de
familie, soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile
acestora pot fi
plătite voluntar numai cu autorizarea instanţei de tutelă.
ART. 141 - Actele
făcute în lipsa inventarului
Înainte de întocmirea inventarului,
tutorele nu poate face, în numele minorului, decât acte de
conservare şi acte
de administrare ce nu suferă întârziere.
ART. 142 - Administrarea
bunurilor minorului
(1) Tutorele are
îndatorirea de a administra cu bună-credinţă bunurile minorului.
În acest scop,
tutorele acţionează în calitate de administrator însărcinat
cu simpla
administrare a bunurilor minorului, dispoziţiile titlului V din cartea
a III-a
aplicându-se în mod corespunzător, afară de cazul în
care prin prezentul
capitol se dispune altfel.
(2) Nu sunt supuse
administrării bunurile dobândite de minor cu titlu gratuit
decât dacă
testatorul sau donatorul a stipulat altfel. Aceste bunuri sunt
administrate de
curatorul ori de cel desemnat prin actul de dispoziţie sau, după caz,
numit de
către instanţa de tutelă.
ART. 143 - Reprezentarea
minorului
Tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta
pe minor în actele juridice, dar numai până când
acesta împlineşte vârsta de 14
ani.
ART. 144 - Regimul
juridic al actelor de dispoziţie
(1) Tutorele nu
poate, în numele minorului, să facă donaţii şi nici să garanteze
obligaţia
altuia. Fac excepţie darurile obişnuite, potrivite cu starea materială
a
minorului.
(2) Tutorele nu
poate, fără avizul consiliului de familie şi autorizarea instanţei de
tutelă,
să facă acte de înstrăinare, împărţeală, ipotecare ori de
grevare cu alte
sarcini reale a bunurilor minorului, să renunţe la drepturile
patrimoniale ale
acestuia, precum şi să încheie în mod valabil orice alte
acte ce depăşesc
dreptul de administrare.
(3) Actele făcute
cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute la alin. (1) şi (2) sunt
anulabile. În
aceste cazuri, acţiunea în anulare poate fi exercitată de tutore,
de consiliul
de familie sau de oricare membru al acestuia, precum şi de către
procuror, din
oficiu sau la sesizarea instanţei de tutelă.
(4) Cu toate
acestea, tutorele poate înstrăina, fără avizul consiliului de
familie şi fără
autorizarea instanţei de tutelă, bunurile supuse pieirii, degradării,
alterării
ori deprecierii, precum şi cele devenite nefolositoare pentru minor.
ART. 145 - Autorizarea
instanţei de tutelă
(1) Instanţa de
tutelă acordă tutorelui autorizarea numai dacă actul răspunde unei
nevoi sau
prezintă un folos neîndoielnic pentru minor.
(2) Autorizarea se
va da pentru fiecare act în parte, stabilindu-se, când este
cazul, condiţiile
de încheiere a actului.
(3) În caz de
vânzare, autorizarea va arăta dacă vânzarea se va face prin
acordul părţilor,
prin licitaţie publică sau în alt mod.
(4) În toate
cazurile, instanţa de tutelă poate indica tutorelui modul în care
se
întrebuinţează sumele de bani obţinute.
ART. 146 - Încuviinţarea
şi autorizarea actelor minorului care a împlinit vârsta de
14 ani
(1) Minorul care a
împlinit vârsta de 14 ani încheie actele juridice cu
încuviinţarea scrisă a
tutorelui sau, după caz, a curatorului.
(2) Dacă actul pe
care minorul care a împlinit vârsta de 14 ani urmează să
îl încheie face parte
dintre acelea pe care tutorele nu le poate face decât cu
autorizarea instanţei
de tutelă şi cu avizul consiliului de familie, va fi necesară
atât autorizarea
acesteia, cât şi avizul consiliului de familie.
(3) Minorul nu
poate să facă donaţii, altele decât darurile obişnuite potrivit
stării lui
materiale, şi nici să garanteze obligaţia altuia.
(4) Actele făcute
cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1)-(3) sunt anulabile,
dispoziţiile art. 144
alin. (3) fiind aplicabile în mod corespunzător.
ART. 147 - Interzicerea
unor acte juridice
(1) Este
interzisă, sub sancţiunea nulităţii relative, încheierea de acte
juridice între
tutore sau soţul, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile
tutorelui, pe
de o parte, şi minor, pe de altă parte.
(2) Cu toate
acestea, oricare dintre persoanele prevăzute la alin. (1) poate cumpăra
la
licitaţie publică un bun al minorului, dacă are o garanţie reală asupra
acestui
bun ori îl deţine în coproprietate cu minorul, după caz.
ART. 148 - Suma
anuală necesară pentru întreţinerea minorului
(1) Consiliul de
familie stabileşte suma anuală necesară pentru întreţinerea
minorului şi
administrarea bunurilor sale şi poate modifica, potrivit
împrejurărilor,
această sumă. Decizia consiliului de familie se aduce la cunoştinţă, de
îndată,
instanţei de tutelă.
(2) Cheltuielile
necesare pentru întreţinerea minorului şi administrarea bunurilor
sale se
acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care
veniturile minorului nu sunt
îndestulătoare, instanţa de tutelă va dispune vânzarea
bunurilor minorului,
prin acordul părţilor sau prin licitaţie publică.
(3) Obiectele ce
au valoare afectivă pentru familia minorului sau pentru minor nu vor fi
vândute
decât în mod excepţional.
(4) Dacă minorul
este lipsit de bunuri şi nu are părinţi sau alte rude care sunt
obligate prin
lege să îi acorde întreţinere ori aceasta nu este
suficientă, minorul are
dreptul la asistenţă socială, în condiţiile legii.
ART. 149 - Constituirea
de depozite bancare
(1) Sumele de bani
care depăşesc nevoile întreţinerii minorului şi ale administrării
bunurilor
sale, precum şi instrumentele financiare se depun, pe numele minorului,
la o
instituţie de credit indicată de consiliul de familie, în termen
de cel mult 5
zile de la data încasării lor.
(2) Tutorele poate
dispune de aceste sume şi instrumente financiare numai cu autorizarea
prealabilă a instanţei de tutelă, cu excepţia operaţiunilor prevăzute
la alin.
(3).
(3) Cu toate
acestea, el nu va putea folosi, în niciun caz, sumele de bani şi
instrumentele
financiare prevăzute la alin. (1) pentru încheierea, pe numele
minorului, a
unor tranzacţii pe piaţa de capital, chiar dacă ar fi obţinut
autorizarea
instanţei de tutelă.
(4) Tutorele poate
depune la o instituţie de credit şi sumele necesare întreţinerii,
tot pe numele
minorului. Acestea se trec într-un cont separat şi pot fi
ridicate de tutore,
fără autorizarea instanţei de tutelă.
ART. 150 - Cazurile
de numire a curatorului special
(1) Ori de câte
ori între tutore şi minor se ivesc interese contrare, care nu
sunt dintre cele
ce trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanţa de tutelă va
numi un
curator special.
(2) De asemenea,
dacă din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat
să
îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care
îl reprezintă sau ale
cărui acte le încuviinţează, instanţa de tutelă va numi un
curator special.
(3) Pentru motive
temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la
cererea
oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un
curator
special, care va fi validat ori, după caz, înlocuit de către
instanţa de
tutelă.
SECŢIUNEA
a 5-a - Controlul exercitării tutelei
ART. 151 - Controlul
instanţei de tutelă
(1) Instanţa de
tutelă va efectua un control efectiv şi continuu asupra modului
în care
tutorele şi consiliul de familie îşi îndeplinesc
atribuţiile cu privire la
minor şi bunurile acestuia.
(2) În
îndeplinirea activităţii de control, instanţa de tutelă va putea
cere
colaborarea autorităţilor administraţiei publice, a instituţiilor şi
serviciilor publice specializate pentru protecţia copilului sau a
instituţiilor
de ocrotire, după caz.
ART. 152 - Darea
de seamă
(1) Tutorele este
dator să prezinte anual instanţei de tutelă o dare de seamă despre
modul cum
s-a îngrijit de minor, precum şi despre administrarea bunurilor
acestuia.
(2) Darea de seamă
se va prezenta instanţei de tutelă în termen de 30 de zile de la
sfârşitul
anului calendaristic.
(3) Dacă averea
minorului este de mică însemnătate, instanţa de tutelă poate să
autorizeze ca
darea de seamă privind administrarea bunurilor minorului să se facă pe
termene
mai lungi, care nu vor depăşi însă 3 ani.
(4) În afară de
darea de seamă anuală, tutorele este obligat, la cererea instanţei de
tutelă,
să dea oricând dări de seamă despre felul cum s-a îngrijit
de minor, precum şi
despre administrarea bunurilor acestuia.
ART. 153 - Descărcarea
tutorelui
Instanţa de tutelă va verifica socotelile
privitoare la veniturile minorului şi la cheltuielile făcute cu
întreţinerea
acestuia şi cu administrarea bunurilor sale şi, dacă sunt corect
întocmite şi
corespund realităţii, va da descărcare tutorelui.
ART. 154 - Interzicerea
dispensei de a da socoteală
Dispensa de a da socoteală acordată de
părinţi sau de o persoană care ar fi făcut minorului o liberalitate
este
considerată ca nescrisă.
ART. 155 - Plângerea
împotriva tutorelui
(1) Minorul care a
împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de familie, oricare
membru al acestuia,
precum şi toţi cei prevăzuţi la art. 111 pot face plângere la
instanţa de
tutelă cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru
minor.
(2) Plângerea se
soluţionează de urgenţă, prin încheiere executorie, de către
instanţa de
tutelă, cu citarea părţilor şi a membrilor consiliului de familie.
Minorul care
a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat, dacă instanţa
de tutelă consideră
că este necesar.
SECŢIUNEA
a 6-a - Încetarea tutelei
ART. 156 - Cazurile
de încetare
(1) Tutela
încetează în cazul în care nu se mai menţine situaţia
care a dus la instituirea
tutelei, precum şi în cazul morţii minorului.
(2) Funcţia
tutorelui încetează prin moartea acestuia, prin
îndepărtarea de la sarcina
tutelei sau prin înlocuirea tutorelui.
ART. 157 - Moartea
tutorelui
(1) În cazul
morţii tutorelui, moştenitorii săi sau orice altă persoană dintre cele
prevăzute la art. 111 au datoria de a înştiinţa, de îndată,
instanţa de tutelă.
(2) Până la
numirea unui nou tutore, moştenitorii vor prelua sarcinile tutelei.
Dacă sunt
mai mulţi moştenitori, aceştia pot desemna, prin procură specială, pe
unul
dintre ei să îndeplinească în mod provizoriu sarcinile
tutelei.
(3) Dacă
moştenitorii sunt minori, înştiinţarea instanţei de tutelă se
poate face de
orice persoană interesată, precum şi de cele prevăzute la art. 111.
În acest
caz, moştenitorii tutorelui nu vor prelua sarcinile tutelei, ci
instanţa de
tutelă va numi de urgenţă un curator special, care poate fi executorul
testamentar.
ART. 158 - Îndepărtarea
tutorelui
În afară de alte cazuri prevăzute de lege,
tutorele este îndepărtat dacă săvârşeşte un abuz, o
neglijenţă gravă sau alte
fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum şi dacă nu
îşi îndeplineşte în
mod corespunzător sarcina.
ART. 159 - Numirea
curatorului special
Până la preluarea funcţiei de către noul
tutore, în cazurile prevăzute la art. 157 şi 158, instanţa de
tutelă poate numi
un curator special.
ART. 160 - Darea
de seamă generală
(1) La încetarea
din orice cauză a tutelei, tutorele sau, după caz, moştenitorii
acestuia sunt
datori ca, în termen de cel mult 30 de zile, să prezinte
instanţei de tutelă o
dare de seamă generală. Tutorele are aceeaşi îndatorire şi
în caz de
îndepărtare de la tutelă.
(2) Dacă funcţia
tutorelui încetează prin moartea acestuia, darea de seamă
generală va fi
întocmită de moştenitorii săi majori sau, în caz de
incapacitate a tuturor
moştenitorilor, de reprezentantul lor legal, în termen de cel
mult 30 de zile
de la data acceptării moştenirii sau, după caz, de la data solicitării
de către
instanţa de tutelă. În cazul în care nu există moştenitori
ori aceştia sunt în
imposibilitate de a acţiona, darea de seamă generală va fi
întocmită de către
un curator special, numit de instanţa de tutelă, în termenul
stabilit de
aceasta.
(3) Darea de seamă
generală va trebui să cuprindă situaţiile veniturilor şi cheltuielilor
pe
ultimii ani, să indice activul şi pasivul, precum şi stadiul în
care se află
procesele minorului.
(4) Instanţa de
tutelă îl poate constrânge pe cel obligat să facă darea de
seamă generală, potrivit
dispoziţiilor art. 163.
ART. 161 - Predarea
bunurilor
Bunurile care au fost în administrarea
tutorelui vor fi predate, după caz, fostului minor, moştenitorilor
acestuia sau
noului tutore de către tutore, moştenitorii acestuia sau reprezentantul
lor
legal ori, în lipsă, de curatorul special numit potrivit
dispoziţiilor art. 160
alin. (2).
ART. 162 - Descărcarea
de gestiune
(1) După predarea
bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor, instanţa de tutelă
va da
tutorelui descărcare de gestiunea sa.
(2) Chiar dacă
instanţa de tutelă a dat tutorelui descărcare de gestiune, acesta
răspunde
pentru prejudiciul cauzat din culpa sa.
(3) Tutorele care
înlocuieşte un alt tutore are obligaţia să ceară acestuia, chiar
şi după
descărcarea de gestiune, repararea prejudiciilor pe care le-a cauzat
minorului
din culpa sa, sub sancţiunea de a fi obligat el însuşi de a
repara aceste
prejudicii.
ART. 163 - Amenda
civilă
(1) În cazul
refuzului de a continua sarcina tutelei, în alte cazuri
decât cele prevăzute la
art. 120 alin. (2), tutorele poate fi sancţionat cu amendă civilă,
în folosul
statului, care nu poate depăşi valoarea unui salariu minim pe economie.
Amenda
poate fi repetată de cel mult 3 ori, la interval de câte 7 zile,
după care se
va numi un alt tutore.
(2) De asemenea,
dacă tutorele, din culpa sa, îndeplineşte defectuos sarcina
tutelei, va fi
obligat la plata unei amenzi civile, în folosul statului, care nu
poate depăşi
3 salarii medii pe economie.
(3) Amenda civilă
se aplică de către instanţa de tutelă, prin încheiere executorie.
CAP. III - Ocrotirea interzisului judecătoresc
ART. 164 - Condiţii
(1) Persoana care
nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de
interesele sale, din cauza
alienaţiei ori debilităţii mintale, va fi pusă sub interdicţie
judecătorească.
(2) Pot fi puşi
sub interdicţie judecătorească şi minorii cu capacitate de exerciţiu
restrânsă.
ART. 165 - Persoanele
care pot cere punerea sub interdicţie
Interdicţia poate fi cerută de persoanele
prevăzute la art. 111, care este aplicabil în mod corespunzător.
ART. 166 - Desemnarea
tutorelui
Orice persoană care are capacitatea deplină
de exerciţiu poate desemna prin act unilateral sau contract de mandat,
încheiate în formă autentică, persoana care urmează a fi
numită tutore pentru a
se îngriji de persoana şi bunurile sale în cazul în
care ar fi pusă sub
interdicţie judecătorească. Dispoziţiile art. 114 alin. (3)-(5) se
aplică în
mod corespunzător.
ART. 167 - Numirea
unui curator special
În caz de nevoie şi până la soluţionarea
cererii de punere sub interdicţie judecătorească, instanţa de tutelă
poate numi
un curator special pentru îngrijirea şi reprezentarea celui a
cărui interdicţie
a fost cerută, precum şi pentru administrarea bunurilor acestuia.
ART. 168 - Procedura
Soluţionarea cererii de punere sub
interdicţie judecătorească se face potrivit dispoziţiilor Codului de
procedură
civilă.
ART. 169 - Opozabilitatea
interdicţiei
(1) Interdicţia
îşi produce efectele de la data când hotărârea
judecătorească a rămas
definitivă.
(2) Cu toate
acestea, lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusă unei
terţe
persoane decât de la data îndeplinirii formalităţilor de
publicitate prevăzute
de Codul de procedură civilă, afară numai dacă cel de-al treilea a
cunoscut
punerea sub interdicţie pe altă cale.
ART. 170 - Numirea
tutorelui
Prin hotărârea de punere sub interdicţie,
instanţa de tutelă numeşte, de îndată, un tutore pentru ocrotirea
celui pus sub
interdicţie judecătorească. Dispoziţiile art. 114-120 se aplică
în mod
corespunzător.
ART. 171 - Aplicarea
regulilor de la tutelă
Regulile privitoare la tutela minorului
care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în
cazul tutelei celui pus sub
interdicţie judecătorească, în măsura în care legea nu
dispune altfel.
ART. 172 - Actele
încheiate de cel pus sub interdicţie judecătorească
Actele juridice încheiate de persoana pusă
sub interdicţie judecătorească, altele decât cele prevăzute la
art. 43 alin.
(3), sunt anulabile, chiar dacă la data încheierii lor aceasta ar
fi avut
discernământ.
ART. 173 - Înlocuirea
tutorelui
(1) Tutorele celui
pus sub interdicţie judecătorească este în drept să ceară
înlocuirea sa după 3
ani de la numire.
(2) Pentru motive
temeinice tutorele poate cere înlocuirea sa şi înaintea
împlinirii termenului
de 3 ani.
ART. 174 - Obligaţiile
tutorelui
(1) Tutorele este
dator să îngrijească de cel pus sub interdicţie judecătorească,
spre a-i grăbi
vindecarea şi a-i îmbunătăţi condiţiile de viaţă. În acest
scop, se vor
întrebuinţa veniturile şi, la nevoie, toate bunurile celui pus
sub interdicţie
judecătorească.
(2) Instanţa de
tutelă, luând avizul consiliului de familie şi consultând
un medic de
specialitate, va hotărî, ţinând seama de împrejurări,
dacă cel pus sub
interdicţie judecătorească va fi îngrijit la locuinţa lui sau
într-o instituţie
sanitară.
(3) Când cel pus
sub interdicţie judecătorească este căsătorit, va fi ascultat şi soţul
acestuia.
ART. 175 - Liberalităţile
primite de descendenţii interzisului judecătoresc
Din bunurile celui pus sub interdicţie judecătorească,
descendenţii acestuia pot fi gratificaţi de către tutore, cu avizul
consiliului
de familie şi cu autorizarea instanţei de tutelă, fără însă să se
poată da
scutire de raport.
ART. 176 - Minorul
pus sub interdicţie judecătorească
(1) Minorul care,
la data punerii sub interdicţie judecătorească, se afla sub ocrotirea
părinţilor rămâne sub această ocrotire până la data
când devine major, fără a i
se numi un tutore. Dispoziţiile art. 174 sunt aplicabile şi situaţiei
prevăzute
în prezentul alineat.
(2) Dacă la data
când minorul devine major acesta se află încă sub
interdicţie judecătorească,
instanţa de tutelă numeşte un tutore.
(3) În cazul în
care, la data punerii sub interdicţie judecătorească, minorul se afla
sub
tutelă, instanţa de tutelă va hotărî dacă fostul tutore al
minorului păstrează
sarcina tutelei sau dacă trebuie numit un nou tutore.
ART. 177 - Ridicarea
interdicţiei judecătoreşti
(1) Dacă au
încetat cauzele care au provocat interdicţia, instanţa
judecătorească va
pronunţa ridicarea ei.
(2) Cererea se
poate introduce de cel pus sub interdicţie judecătorească, de tutore,
precum şi
de persoanele sau instituţiile prevăzute la art. 111.
(3) Hotărârea prin
care se pronunţă ridicarea interdicţiei judecătoreşti îşi produce
efectele de
la data când a rămas definitivă.
(4) Cu toate
acestea, încetarea dreptului de reprezentare al tutorelui nu va
putea fi opusă
decât în condiţiile prevăzute la art. 169 alin. (2), care
se aplică în mod
corespunzător.
CAP. IV - Curatela
ART. 178 - Cazuri
de instituire
În afară de cazurile prevăzute de lege,
instanţa de tutelă poate institui curatela:
a) dacă, din cauza bătrâneţii, a bolii sau a
unei infirmităţi fizice, o persoană, deşi capabilă, nu poate, personal,
să îşi
administreze bunurile sau să îşi apere interesele în
condiţii corespunzătoare
şi, din motive temeinice, nu îşi poate numi un reprezentant sau
un
administrator;
b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive,
o persoană, deşi capabilă, nu poate, nici personal, nici prin
reprezentant, să
ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă
amânare;
c) dacă o persoană, fiind obligată să
lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un
mandatar sau un
administrator general;
d) dacă o persoană a dispărut fără a exista
informaţii despre ea şi nu a lăsat un mandatar sau un administrator
general.
ART. 179 - Competenţa
instanţei de tutelă
Instanţa de tutelă competentă este:
a) în cazul prevăzut la art. 178 lit. a),
instanţa de la domiciliul persoanei reprezentate;
b) în cazul prevăzut la art. 178 lit. b), fie
instanţa de la domiciliul persoanei reprezentate, fie instanţa de la
locul unde
trebuie luate măsurile urgente;
c) în cazurile prevăzute la art. 178 lit. c)
sau d), instanţa de la ultimul domiciliu din ţară al celui lipsă ori al
celui
dispărut.
ART. 180 - Persoana
care poate fi numită curator
(1) Poate fi
numită curator orice persoană fizică având deplină capacitate de
exerciţiu şi
care este în măsură să îndeplinească această sarcină.
(2) Când cel
interesat a desemnat, prin act unilateral sau prin contract de mandat,
încheiate în formă autentică, o persoană care să fie numită
curator, aceasta va
fi numită cu prioritate. Numirea poate fi înlăturată numai pentru
motive
temeinice, dispoziţiile art. 114-120 aplicându-se în mod
corespunzător.
ART. 181 - Efectele
curatelei
În cazurile prevăzute la art. 178,
instituirea curatelei nu aduce nicio atingere capacităţii celui pe care
curatorul îl reprezintă.
ART. 182 - Procedura
de instituire
(1) Curatela se
poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a
soţului său, a
rudelor sau a celor prevăzuţi la art. 111.
(2) Curatela nu se
poate institui decât cu consimţământul celui reprezentat,
în afară de cazurile
în care consimţământul nu poate fi dat.
(3) Numirea
curatorului se face de instanţa de tutelă, cu acordul celui desemnat,
printr-o
încheiere care se comunică în scris curatorului şi se
afişează la sediul
instanţei de tutelă, precum şi la primăria de la domiciliul celui
reprezentat.
ART. 183 - Conţinutul
curatelei
(1) În cazurile în
care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat, cu
excepţia
cazului în care, la cererea persoanei interesate ori din oficiu,
instanţa de
tutelă va hotărî că se impune învestirea curatorului cu
drepturile şi obligaţiile
unui administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor
altuia.
(2) Dacă sunt
aplicabile regulile de la mandat, instanţa de tutelă poate stabili
limitele
mandatului şi poate da instrucţiuni curatorului, în locul celui
reprezentat, în
toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să
o facă.
ART. 184 - Înlocuirea
curatorului
(1) Curatorul este
în drept să ceară înlocuirea sa după 3 ani de la numire.
(2) Pentru motive
temeinice curatorul poate cere înlocuirea sa şi înaintea
împlinirii termenului
de 3 ani.
ART. 185 - Încetarea
curatelei
Dacă au încetat cauzele care au provocat
instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de instanţa de tutelă la
cererea
curatorului, a celui reprezentat sau a celor prevăzuţi la art. 111.
ART. 186 - Dispoziţii
speciale
Dispoziţiile prezentului capitol nu se
aplică şi curatorului special prevăzut la art. 150, 159 şi 167.
În aceste din
urmă cazuri, drepturile şi obligaţiile stabilite de lege în
sarcina tutorelui
se aplică, în mod corespunzător, şi curatorului special.
TITLUL IV - Persoana juridică
CAP. I - Dispoziţii generale
ART. 187 - Elementele
constitutive
Orice persoană juridică trebuie să aibă o
organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat
realizării unui
anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general.
ART. 188 - Calitatea
de persoană juridică
Sunt persoane juridice entităţile prevăzute
de lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care,
deşi nu sunt
declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile
prevăzute la
art. 187.
ART. 189 - Categorii
de persoane juridice
Persoanele juridice sunt de drept public
sau de drept privat.
ART. 190 - Persoana
juridică de drept privat
Persoanele juridice de drept privat se pot
constitui, în mod liber, în una dintre formele prevăzute de
lege.
ART. 191 - Persoana
juridică de drept public
(1) Persoanele
juridice de drept public se înfiinţează prin lege.
(2) Prin excepţie
de la dispoziţiile alin. (1), în cazurile anume prevăzute de
lege, persoanele
juridice de drept public se pot înfiinţa prin acte ale
autorităţilor
administraţiei publice centrale sau locale ori prin alte moduri
prevăzute de
lege.
ART. 192 - Regimul
juridic aplicabil
Persoanele juridice legal înfiinţate se
supun dispoziţiilor aplicabile categoriei din care fac parte, precum şi
celor
cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede altfel.
ART. 193 - Efectele
personalităţii juridice
(1) Persoana
juridică participă în nume propriu la circuitul civil şi răspunde
pentru
obligaţiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care
prin lege s-ar
dispune altfel.
(2) Nimeni nu
poate invoca împotriva unei persoane de bună-credinţă calitatea
de subiect de
drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmăreşte
ascunderea unei
fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice.
CAP. II - Înfiinţarea persoanei juridice
SECŢIUNEA
1 - Dispoziţii comune
ART. 194 - Modurile
de înfiinţare
(1) Persoana
juridică se înfiinţează:
a) prin actul de înfiinţare al organului
competent, în cazul autorităţilor şi al instituţiilor publice, al
unităţilor
administrativ-teritoriale, precum şi al operatorilor economici care se
constituie de către stat sau de către unităţile
administrativ-teritoriale. În
toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să prevadă în
mod expres dacă
autoritatea publică sau instituţia publică este persoană juridică;
b) prin actul de înfiinţare al celor care o
constituie, autorizat, în condiţiile legii;
c) în orice alt mod prevăzut de lege.
(2) Dacă prin lege
nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege
actul de constituire a
persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia.
ART. 195 - Durata
persoanei juridice
Persoana juridică se înfiinţează pe durată
nedeterminată, dacă prin lege, actul de constituire sau statut nu se
prevede
altfel.
SECŢIUNEA
a 2-a - Nulitatea persoanei juridice
ART. 196 - Cauzele
de nulitate
(1) Nulitatea unei
persoane juridice poate fi constatată sau, după caz, declarată de
instanţa judecătorească
numai atunci când:
a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost
încheiat în forma autentică în situaţiile anume
prevăzute de lege;
b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost,
potrivit legii, incapabili, la data înfiinţării persoanei
juridice;
c) obiectul de activitate este ilicit,
contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
d) lipseşte autorizaţia administrativă
necesară pentru înfiinţarea acesteia;
e) actul de înfiinţare nu prevede denumirea,
sediul sau obiectul de activitate;
f) actul de înfiinţare nu prevede aporturile
fondatorilor sau ale asociaţilor ori capitalul social subscris şi
vărsat;
g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind
patrimoniul iniţial sau capitalul social minim, subscris şi vărsat;
h) nu s-a respectat numărul minim de fondatori
sau asociaţi prevăzut de lege;
i) au fost nesocotite alte dispoziţii legale
imperative prevăzute sub sancţiunea nulităţii actului de
înfiinţare a persoanei
juridice.
(2) Nerespectarea
dispoziţiilor alin. (1) lit. a), c)-g) se sancţionează cu nulitatea
absolută.
ART. 197 - Aspectele
speciale privind regimul nulităţii
(1) Nulitatea
relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen de un
an de la data
înregistrării sau înfiinţării acesteia, după caz.
(2) Nulitatea
absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate
cazurile, dacă,
până la închiderea dezbaterilor în faţa primei
instanţe de judecată, cauza de
nulitate a fost înlăturată.
ART. 198 - Efectele
nulităţii
(1) De la data la
care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a
nulităţii a devenit
definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv şi
intră în
lichidare.
(2) Prin hotărârea
judecătorească de constatare sau declarare a nulităţii se numesc şi
lichidatorii.
(3) Hotărârea
judecătorească definitivă se comunică, din oficiu, spre a fi notată
în toate
registrele publice în care persoana juridică a fost
înregistrată sau, după caz,
menţionată.
(4) În toate
cazurile, fondatorii sau asociaţii răspund, în condiţiile legii,
pentru
obligaţiile persoanei juridice care s-au născut în sarcina
acesteia de la data
înfiinţării ei şi până la data notării în registrele
publice a hotărârii
judecătoreşti prevăzute la alin. (3).
ART. 199 - Regimul
actelor juridice încheiate cu terţii
(1) Constatarea
sau, după caz, declararea nulităţii nu aduce atingere actelor
încheiate
anterior în numele persoanei juridice de către organele de
administrare, direct
sau prin reprezentare, după caz.
(2) Nici persoana
juridică şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune terţilor
nulitatea
acesteia, în afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia
cunoşteau cauza de
nulitate la momentul încheierii actului.
SECŢIUNEA
a 3-a - Înregistrarea persoanei juridice
ART. 200 - Înregistrarea
persoanei juridice
(1) Persoanele
juridice sunt supuse înregistrării, dacă legile care le sunt
aplicabile prevăd
această înregistrare.
(2) Prin
înregistrare se înţelege înscrierea,
înmatricularea sau, după caz, orice altă
formalitate de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul
dobândirii
personalităţii juridice sau al luării în evidenţă a persoanelor
juridice legal
înfiinţate, după caz.
(3) Înregistrarea
se face la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din
oficiu.
ART. 201 - Obligaţia
de verificare a documentelor publicate
Persoana juridică este obligată să verifice
identitatea dintre textul actului constitutiv sau al statutului şi
textul depus
la registrul public şi cel apărut într-o publicaţie oficială.
În caz de
neconcordanţă, terţii pot opune persoanei juridice oricare dintre
aceste texte,
în afară de cazul în care se face dovada că ei cunoşteau
textul depus la
registru.
ART. 202 - Lipsa
înregistrării
(1) Dacă
înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv,
persoana juridică nu
se consideră legal înfiinţată cât timp înregistrarea
nu a fost efectuată.
(2) Dacă însă
înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitate faţă de
terţi, actele sau
faptele juridice făcute în numele sau în contul persoanei
juridice, pentru care
nu s-a efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu
pot fi opuse
terţilor, în afară de cazul în care se face dovada că
aceştia cunoşteau că
publicitatea nu a fost îndeplinită.
ART. 203 - Răspunderea
pentru neefectuarea formalităţilor de înregistrare
Fondatorii, reprezentanţii persoanei
juridice supuse înregistrării, precum şi primii membri ai
organelor de
conducere, de administrare şi de control ale acesteia răspund nelimitat
şi
solidar pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea
formalităţilor de
înregistrare a persoanei juridice, dacă aceste formalităţi
trebuiau să fie
cerute de aceste persoane.
ART. 204 - Înregistrarea
modificărilor aduse actului de înfiinţare
Dispoziţiile art. 200-203 sunt aplicabile
şi în cazul înregistrării modificărilor aduse actului de
înfiinţare a persoanei
juridice, realizate cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege sau de
actul
de înfiinţare a acesteia, după caz.
CAP. III - Capacitatea civilă a persoanei juridice
SECŢIUNEA
1 - Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice
ART. 205 - Data
dobândirii capacităţii de folosinţă
(1) Persoanele
juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea
drepturi şi
obligaţii de la data înregistrării lor.
(2) Celelalte
persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, după
caz,
potrivit art. 194, de la data actului de înfiinţare, de la data
autorizării
constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte
cerinţe prevăzute de
lege.
(3) Cu toate
acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) pot, chiar de la
data
actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să
îşi asume obligaţii, însă
numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă
în mod
valabil.
(4) Fondatorii,
asociaţii, reprezentanţii şi orice alte persoane care au lucrat
în numele unei
persoane juridice în curs de constituire răspund nelimitat şi
solidar faţă de
terţi pentru actele juridice încheiate în contul acesteia
cu încălcarea
dispoziţiilor alin. (3), în afară de cazul în care persoana
juridică
nou-creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a
preluat asupra sa.
Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice
încă de la
data încheierii lor şi produc efecte depline.
ART. 206 - Conţinutul
capacităţii de folosinţă
(1) Persoana
juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea
care,
prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât
persoanei fizice.
(2) Persoanele
juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi şi obligaţii
civile
care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul
de
constituire sau statut.
(3) Actul juridic
încheiat cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) şi (2) este
lovit de nulitate
absolută.
ART. 207 - Desfăşurarea
activităţilor autorizate
(1) În cazul
activităţilor care trebuie autorizate de organele competente, dreptul
de a
desfăşura asemenea activităţi se naşte numai din momentul obţinerii
autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(2) Actele şi
operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege sunt
lovite de
nulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat şi
solidar
pentru toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea altor
sancţiuni
prevăzute de lege.
ART. 208 - Capacitatea
de a primi liberalităţi
Prin excepţie de la prevederile art. 205
alin. (3) şi dacă prin lege nu se dispune altfel, orice persoană
juridică poate
primi liberalităţi în condiţiile dreptului comun, de la data
actului de înfiinţare
sau, în cazul fundaţiilor testamentare, din momentul deschiderii
moştenirii
testatorului, chiar şi în cazul în care liberalităţile nu
sunt necesare pentru
ca persoana juridică să ia fiinţă în mod legal.
SECŢIUNEA
a 2-a - Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea persoanei juridice
§1.
Capacitatea de exerciţiu
ART. 209 - Data
dobândirii capacităţii de exerciţiu
(1) Persoana
juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte
obligaţiile prin organele
sale de administrare, de la data constituirii lor.
(2) Au calitatea
de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice
sau
persoanele juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut,
sunt
desemnate să acţioneze, în raporturile cu terţii, individual sau
colectiv, în
numele şi pe seama persoanei juridice.
(3) Raporturile
dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale de
administrare
sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut
altfel
prin lege, actul de constituire sau statut.
ART. 210 - Lipsa
organelor de administrare
(1) Până la data
constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor şi
îndeplinirea
obligaţiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori
ori de
către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în
acest scop.
(2) Actele
juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele
desemnate cu
depăşirea puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire
ori
statutului, pentru înfiinţarea persoanei juridice, precum şi
actele încheiate
de alte persoane nedesemnate obligă persoana juridică în
condiţiile gestiunii
de afaceri.
(3) Cel care
contractează pentru persoana juridică rămâne personal ţinut faţă
de terţi dacă
aceasta nu se înfiinţează ori dacă nu îşi asumă obligaţia
contractată, în afara
cazului când prin contract a fost exonerat de această obligaţie.
ART. 211 - Incapacităţi
şi incompatibilităţi
(1) Nu pot face
parte din organele de administrare şi de control ale persoanei juridice
incapabilii, cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei
decăzuţi din dreptul
de a exercita o funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei
declaraţi prin
lege sau prin actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de
funcţie.
(2) Actele
încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) sunt
anulabile. Acestea nu pot
fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste
organe
sunt incapabile ori incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au
fost
numite cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare, dacă nu
s-a produs o
vătămare.
§2.
Funcţionarea persoanei juridice
ART. 212 - Actele
emise de organele persoanei juridice
(1) Hotărârile şi deciziile
luate de organele de conducere şi administrare în condiţiile
legii, actului de
constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au
luat
parte la deliberare sau au votat împotrivă.
(2) Faţă de terţi
hotărârile şi deciziile luate în condiţiile legii, ale
actului de constituire
sau ale statutului produc efecte numai de la data publicării lor,
în cazurile
şi condiţiile prevăzute de lege, în afară de cazul în care
se face dovada că
aceştia le-au cunoscut pe altă cale.
ART. 213 - Obligaţiile
membrilor organelor de administrare
Membrii organelor de administrare ale unei
persoane juridice trebuie să acţioneze în interesul acesteia, cu
prudenţa şi
diligenţa cerute unui bun proprietar.
ART. 214 - Separarea
patrimoniilor
(1) Membrii
organelor de administrare au obligaţia să asigure şi să menţină
separaţia
dintre patrimoniul persoanei juridice şi propriul lor patrimoniu.
(2) Ei nu pot
folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi,
după caz, bunurile
persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea
funcţiei lor,
afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de
către cei care i-au
numit.
ART. 215 - Contrarietatea
de interese
(1) Este anulabil
actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei
juridice de un membru al
organelor de administrare, dacă acesta din urmă, soţul, ascendenţii sau
descendenţii lui, rudele în linie colaterală sau afinii săi,
până la gradul al
patrulea inclusiv, aveau vreun interes să se încheie acel act şi
dacă partea
cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru.
(2) Atunci când
cel care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice
ori una
dintre persoanele prevăzute la alin. (1) are interes într-o
problemă supusă
hotărârii acestor organe, trebuie să înştiinţeze persoana
juridică şi să nu ia
parte la nicio deliberare privitoare la aceasta. În caz contrar,
el răspunde
pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s-ar
fi putut
obţine majoritatea cerută.
ART. 216 - Nulitatea
actelor emise de organele persoanei juridice
(1) Hotărârile şi
deciziile contrare legii, actului de constituire ori statutului pot fi
atacate
în justiţie de oricare dintre membrii organelor de conducere sau
de
administrare care nu au participat la deliberare ori care au votat
împotrivă şi
au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal de şedinţă,
în termen de 15
zile de la data când li s-a comunicat copia de pe hotărârea
sau decizia
respectivă ori de la data când a avut loc şedinţa, după caz.
(2)
Administratorii nu pot însă ataca hotărârea privitoare la
revocarea lor din
funcţie. Ei au numai dreptul de a fi despăgubiţi, dacă revocarea a fost
nejustificată
sau intempestivă şi au suferit astfel un prejudiciu.
(3) Cererea de
anulare se soluţionează în camera de consiliu de către instanţa
competentă în
circumscripţia căreia persoana juridică îşi are sediul, în
contradictoriu cu
persoana juridică în cauză, reprezentată prin administratori.
Hotărârea
instanţei este supusă numai apelului.
(4) Dacă hotărârea
este atacată de toţi administratorii, persoana juridică este
reprezentată în
justiţie de persoana desemnată de preşedintele instanţei dintre membrii
persoanei
juridice, care va îndeplini mandatul cu care a fost
însărcinată până când
organul de conducere competent, convocat în acest scop, va alege
o altă
persoană.
(5) Hotărârea
definitivă de anulare va fi menţionată în registrul public
în care este
înregistrată persoana juridică, fiind opozabilă de la această
dată faţă de
orice persoană, inclusiv faţă de membrii acelei persoane juridice.
(6) Dacă se invocă
motive de nulitate absolută, dreptul la acţiunea în constatarea
nulităţii este
imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană
interesată.
Dispoziţiile alin. (3)-(5) rămân aplicabile.
(7) Prevederile
prezentului articol se aplică în măsura în care prin legi
speciale nu se
dispune altfel.
ART. 217 - Suspendarea
actelor atacate
(1) Odată cu
intentarea acţiunii în anulare, reclamantul poate cere instanţei,
pe cale de
ordonanţă preşedinţială, suspendarea executării actelor atacate.
(2) Pentru a
încuviinţa suspendarea, instanţa îl poate obliga pe
reclamant să depună o
cauţiune, în condiţiile legii.
ART. 218 - Participarea
la circuitul civil
(1) Actele
juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice,
în limitele
puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice
înseşi.
(2) În raporturile
cu terţii, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale,
chiar
dacă aceste acte depăşesc puterea de reprezentare conferită prin actul
de
constituire sau statut, în afară de cazul în care ea
dovedeşte că terţii o
cunoşteau la data încheierii actului. Simpla publicare a actului
de constituire
sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoaşterii
acestui
fapt.
(3) Clauzele sau
dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului, precum şi
hotărârile
organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc
puterile
conferite exclusiv de lege acestor organe sunt considerate nescrise,
chiar dacă
au fost publicate.
ART. 219 - Răspunderea
pentru fapte juridice
(1) Faptele licite
sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă
însăşi persoana
juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuţiile sau cu
scopul
funcţiilor încredinţate.
(2) Faptele
ilicite atrag şi răspunderea personală şi solidară a celor care le-au
săvârşit,
atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.
ART. 220 - Răspunderea
membrilor organelor persoanei juridice
(1) Acţiunea în
răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor
şi a altor
persoane care au acţionat în calitate de membri ai organelor
persoanei
juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către
aceştia prin
încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor,
aparţine, în numele
persoanei juridice, organului de conducere competent, care va decide cu
majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută
de prevederile
statutare.
(2) Hotărârea
poate fi luată chiar dacă problema răspunderii persoanelor prevăzute la
alin.
(1) nu figurează pe ordinea de zi.
(3) Organul de
conducere competent desemnează cu aceeaşi majoritate persoana
însărcinată să
exercite acţiunea în justiţie.
(4) Dacă s-a
hotărât introducerea acţiunii în răspundere împotriva
administratorilor,
mandatul acestora încetează de drept şi organul de conducere
competent va
proceda la înlocuirea lor.
(5) În cazul în
care acţiunea se introduce împotriva directorilor angajaţi
în baza unui alt
contract decât a unui contract individual de muncă, aceştia sunt
suspendaţi de
drept din funcţie până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti.
§3.
Dispoziţii speciale
ART. 221 - Răspunderea
persoanelor juridice de drept public
Dacă prin lege nu se dispune altfel,
persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite
sau
ilicite ale organele lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele
juridice de drept
privat.
ART. 222 - Independenţa
patrimonială
Persoana juridică având în subordine o altă
persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia
din
urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana
juridică
faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel.
ART. 223 - Statul
şi unităţile administrativ-teritoriale
(1) În raporturile
civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca
titular de drepturi
şi obligaţii, statul participă prin Ministerul Finanţelor Publice,
afară de
cazul în care legea stabileşte un alt organ în acest sens.
(2) Dispoziţiile
alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi unităţilor
administrativ-teritoriale care participă la raporturile civile în
nume propriu,
prin organele prevăzute de lege.
ART. 224 –Răspunderea
civilă a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale
(1) Dacă prin lege
nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod
subsidiar pentru
obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt
persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu
răspunde pentru
obligaţiile statului.
(2) Dispoziţiile
alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător şi unităţilor
administrativ-teritoriale care nu răspund decât în mod
subsidiar pentru
obligaţiile organelor, instituţiilor şi serviciilor publice din
subordinea
acestora atunci când acestea au personalitate juridică.
CAP. IV - Identificarea persoanei juridice
ART. 225 - Naţionalitatea
persoanei juridice
Sunt de naţionalitate română toate
persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului de constituire sau
statutului, este stabilit în România.
ART. 226 - Denumirea
persoanei juridice
(1) Persoana
juridică poartă denumirea stabilită, în condiţiile legii, prin
actul de
constituire sau prin statut.
(2) Odată cu
înregistrarea persoanei juridice se vor trece în registrul
public denumirea ei
şi celelalte atribute de identificare.
ART. 227 - Sediul
persoanei juridice
(1) Sediul
persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau
statutului.
(2) În funcţie de
obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu
caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale
şi
punctele de lucru. Dispoziţiile art. 97 sunt aplicabile în mod
corespunzător.
ART. 228 - Schimbarea
denumirii şi sediului
Persoana juridică poate să îşi schimbe
denumirea sau sediul, în condiţiile prevăzute de lege.
ART. 229 - Dovada
denumirii şi sediului
(1) În raporturile
cu terţii, dovada denumirii şi a sediului persoanei juridice se face cu
menţiunile
înscrise în registrele de publicitate sau de evidenţă
prevăzute de lege pentru
persoana juridică respectivă.
(2) În lipsa
acestor menţiuni, stabilirea sau schimbarea denumirii şi a sediului nu
va putea
fi opusă altor persoane.
ART. 230 - Alte
atribute de identificare
În funcţie de specificul obiectului de
activitate, persoana juridică mai poate avea şi alte atribute de
identificare,
cum sunt numărul de înregistrare în registrul comerţului
sau într-un alt
registru public, codul unic de înregistrare şi alte elemente de
identificare,
în condiţiile legii.
ART. 231 - Menţiuni
obligatorii
Toate documentele, indiferent de formă,
care emană de la persoana juridică trebuie să cuprindă denumirea şi
sediul,
precum şi alte atribute de identificare, în cazurile prevăzute de
lege, sub
sancţiunea plăţii de daune-interese persoanei prejudiciate.
CAP. V - Reorganizarea persoanei juridice
ART. 232 - Noţiune
Reorganizarea persoanei juridice este
operaţiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai multe
persoane
juridice şi care are ca efecte înfiinţarea, modificarea ori
încetarea acestora.
ART. 233 – Modurile
de reorganizare
(1) Reorganizarea
persoanei juridice se realizează prin fuziune, prin divizare sau prin
transformare.
(2) Reorganizarea
se face cu respectarea condiţiilor prevăzute pentru dobândirea
personalităţii
juridice, în afară de cazurile în care prin lege, actul de
constituire sau
statut se dispune altfel.
ART. 234 - Fuziunea
Fuziunea se face prin absorbţia unei
persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin contopirea
mai
multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă.
ART. 235 - Efectele
fuziunii
(1) În cazul
absorbţiei, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice absorbite se
transferă
în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe.
(2) În cazul
contopirii persoanelor juridice, drepturile şi obligaţiile acestora se
transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate.
ART. 236 - Divizarea
(1) Divizarea
poate fi totală sau parţială.
(2) Divizarea
totală se face prin împărţirea întregului patrimoniu al
unei persoane juridice
între două sau mai multe persoane juridice care există deja sau
care se
înfiinţează prin divizare.
(3) Divizarea
parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei
persoane
juridice, care continuă să existe, şi în transmiterea acestei
părţi către una
sau mai multe persoane juridice care există sau care se
înfiinţează în acest
mod.
ART. 237 - Efectele
divizării
(1) Patrimoniul
persoanei juridice care a încetat de a avea fiinţă prin divizare
se împarte în
mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin
actul ce a dispus
divizarea nu s-a stabilit o altă proporţie.
(2) În cazul
divizării parţiale, când o parte din patrimoniul unei persoane
juridice se
desprinde şi se transmite unei singure persoane juridice deja existente
sau
care se înfiinţează în acest mod, reducerea patrimoniului
persoanei juridice
divizate este proporţională cu partea transmisă.
(3) În cazul în
care partea desprinsă se transmite mai multor persoane juridice deja
existente
sau care se înfiinţează în acest mod, împărţirea
patrimoniului între persoana
juridică faţă de care s-a făcut desprinderea şi persoanele juridice
dobânditoare se va face potrivit dispoziţiilor alin. (2), iar
între persoanele
juridice dobânditoare, împărţirea părţii desprinse se va
face potrivit
dispoziţiilor alin. (1), ce se vor aplica în mod corespunzător.
ART. 238 - Întinderea
răspunderii în caz de divizare
(1) În cazul
divizării, fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare va
răspunde:
a) pentru obligaţiile legate de bunurile care
formează obiectul drepturilor dobândite sau păstrate integral;
b) pentru celelalte obligaţii ale persoanei
juridice divizate, proporţional cu valoarea drepturilor dobândite
sau păstrate,
socotită după scăderea obligaţiilor prevăzute la lit. a).
(2) Dacă o
persoană juridică înfiinţată în condiţiile art. 194 alin.
(1) lit. a) este
supusă divizării, prin actul de reorganizare se va putea stabili şi un
alt mod
de repartizare a obligaţiilor decât acela prevăzut în
prezentul articol.
ART. 239 - Repartizarea
contractelor în caz de divizare
În caz de divizare, contractele se vor
repartiza, cu respectarea dispoziţiilor art. 206 alin. (2), art. 237 şi
238,
astfel încât executarea fiecăruia dintre ele să se facă
în întregime de către o
singură persoană juridică dobânditoare, afară numai dacă aceasta
nu este cu
putinţă.
ART. 240 - Încetarea
unor contracte
(1) În cazul
contractelor încheiate în considerarea calităţii persoanei
juridice supuse reorganizării,
acestea nu îşi încetează efectele, cu excepţia cazului
în care părţile au
stipulat expres contrariul sau menţinerea ori repartizarea contractului
este
condiţionată de acordul părţii interesate.
(2) Dacă
menţinerea sau repartizarea contractului este condiţionată de acordul
părţii
interesate, aceasta va fi notificată sau, după caz, înştiinţată
prin scrisoare
recomandată, cu confirmare de primire, pentru a-şi da ori nu
consimţământul în
termen de 10 zile lucrătoare de la comunicarea notificării sau
înştiinţării.
Lipsa de răspuns în acest termen echivalează cu refuzul de
menţinere sau
preluare a contractului de către persoana juridică succesoare.
ART. 241 - Transformarea
persoanei juridice
(1) Transformarea
persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de lege,
atunci când o
persoană juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu
înfiinţarea, în locul
ei, a unei alte persoane juridice.
(2) În cazul
transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şi-a
încetat
existenţa se transferă în patrimoniul persoanei juridice
nou-înfiinţate, cu
excepţia cazului în care prin actul prin care s-a dispus
transformarea se
prevede altfel. În aceste din urmă cazuri, dispoziţiile art. 239,
240 şi 243
rămân aplicabile.
ART. 242 - Data
transmiterii drepturilor şi obligaţiilor
(1) În cazul
reorganizării persoanelor juridice supuse înregistrării,
transmiterea
drepturilor şi obligaţiilor se realizează atât între părţi,
cât şi faţă de
terţi, numai prin înregistrarea operaţiunii şi de la data
acesteia.
(2) În ceea ce
priveşte celelalte persoane juridice nesupuse înregistrării,
transmiterea
drepturilor şi obligaţiilor, în cazurile prevăzute la alin. (1),
se realizează
atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai pe data
aprobării de către organul
competent a inventarului, a bilanţului contabil întocmit în
vederea
predării-primirii, a evidenţei şi a repartizării tuturor contractelor
în curs
de executare, precum şi a oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege.
(3) În cazul
bunurilor imobile care fac obiectul transmisiunii, dreptul de
proprietate şi
celelalte drepturi reale se dobândesc numai prin înscrierea
în cartea funciară,
în baza actului de reorganizare încheiat în formă
autentică sau, după caz, a
actului administrativ prin care s-a dispus reorganizarea, în
ambele situaţii
însoţit, dacă este cazul, de certificatul de înregistrare a
persoanei juridice
nou-înfiinţate.
ART. 243 - Opoziţii
(1) Actele prin
care s-a hotărât reorganizarea pot fi atacate, dacă prin lege nu
se dispune
altfel, prin opoziţie, de către creditori şi orice alte persoane
interesate, în
termen de 30 de zile de la data când au luat cunoştinţă de
aprobarea
reorganizării, dar nu mai târziu de un an de la data publicării
acesteia, sau,
după caz, de la data aprobării acesteia de către organul competent,
potrivit
legii.
(2) Opoziţia
suspendă executarea faţă de oponenţi până la rămânerea
definitivă a hotărârii
judecătoreşti, în afară de cazul în care persoana juridică
debitoare face
dovada executării obligaţiilor sau oferă garanţii acceptate de
creditori ori
încheie cu aceştia un acord pentru plata datoriilor.
(3) Opoziţia se
judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor, de către
instanţa
competentă.
(4) Hotărârea
pronunţată asupra opoziţiei este supusă numai apelului.
CAP. VI - Încetarea persoanei juridice
SECŢIUNEA
1 - Dispoziţii generale
ART. 244 - Modurile
de încetare
Persoana juridică încetează, după caz, prin
constatarea ori declararea nulităţii, prin fuziune, divizare totală,
transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt mod prevăzut
de actul
constitutiv sau de lege.
SECŢIUNEA
a 2-a - Dizolvarea persoanei juridice
ART. 245 - Dizolvarea
persoanelor juridice de drept privat
Persoanele juridice de drept privat se
dizolvă:
a) dacă termenul pentru care au fost
constituite s-a împlinit;
b) dacă scopul a fost realizat ori nu mai
poate fi îndeplinit;
c) dacă scopul pe care îl urmăresc sau
mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit
contrare legii
sau ordinii publice ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel
declarat;
d) prin hotărârea organelor competente ale
acestora;
e) prin orice alt mod prevăzut de lege, actul
de constituire sau statut.
ART. 246 - Dizolvarea
persoanelor juridice de drept public
Persoanele juridice de drept public se
dizolvă numai în cazurile şi în condiţiile anume prevăzute
de lege.
ART. 247 - Opoziţii
În cazul în care persoana juridică se
dizolvă prin hotărârea organului competent, creditorii sau orice
alte persoane
interesate pot face opoziţie, dispoziţiile art. 243 aplicându-se
în mod
corespunzător.
ART. 248 - Lichidarea
(1) Prin efectul
dizolvării persoana juridică intră în lichidare în vederea
valorificării
activului şi a plăţii pasivului.
(2) Persoana
juridică îşi păstrează capacitatea civilă pentru operaţiunile
necesare
lichidării până la finalizarea acesteia.
(3) Dacă încetarea
persoanei juridice are loc prin fuziune, transformare sau prin divizare
totală,
nu se declanşează procedura lichidării.
ART. 249 - Destinaţia
bunurilor rămase după lichidare
(1) Oricare ar fi
cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare
vor primi
destinaţia stabilită în actul de constituire sau statut ori
destinaţia
stabilită în hotărârea organului competent luată
înainte de dizolvare.
(2) În lipsa unei
asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori
în lipsa unei
hotărâri luate în condiţiile alin. (1), precum şi în
cazul în care prevederea
sau hotărârea este contrară legii sau ordinii publice, la
propunerea
lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se atribuie de instanţa
competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei persoane
juridice cu scop
identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel. Atunci
când există
mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul propune cel puţin 3
persoane juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere
la sorţi.
(3) În cazul în
care persoana juridică a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la
art. 245
lit. d), precum şi în cazul în care nicio persoană juridică
nu este de acord cu
preluarea bunurilor rămase după lichidare în condiţiile alin.
(2), acestea vor
trece în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului în
a cărui rază
teritorială se află bunurile.
(4) În toate
cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase
după
lichidare are loc la data preluării lor de către beneficiari, dacă prin
lege nu
se prevede altfel. Procesul-verbal de predare-primire şi
hotărârea
judecătorească rămasă definitivă, în cazurile prevăzute la alin.
(2) ori (3),
constituie titlu de proprietate sau, după caz, pot servi drept temei
juridic
pentru intabularea în cartea funciară. În cazul bunurilor
imobile, dispoziţiile
art. 1.244 şi cele în materie de carte funciară rămân
aplicabile.
SECŢIUNEA
a 3-a - Dispoziţii speciale
ART. 250 - Desfiinţarea
unor persoane juridice
(1) Persoanele
juridice înfiinţate de către autorităţile publice centrale sau
locale, nesupuse
dizolvării, pot fi desfiinţate prin hotărârea organului care le-a
înfiinţat.
(2) În acest caz,
dacă organul competent nu a dispus altfel, drepturile şi obligaţiile
persoanei
juridice desfiinţate se transferă persoanei juridice
dobânditoare, proporţional
cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ţinându-se însă
seama şi de natura
obligaţiilor respective.
ART. 251 - Data
încetării personalităţii juridice
(1) Persoanele
juridice supuse înregistrării încetează la data radierii
din registrele în care
au fost înscrise.
(2) Celelalte
persoane juridice încetează la data actului prin care s-a dispus
încetarea sau,
după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzute de
lege.
TITLUL V - Apărarea drepturilor nepatrimoniale
ART. 252 - Ocrotirea
personalităţii umane
Orice persoană fizică are dreptul la
ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa,
sănătatea,
integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private,
libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau
tehnică.
ART. 253 - Mijloace
de apărare
(1) Persoana
fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori
ameninţate poate
cere oricând instanţei:
a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite,
dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării şi interzicerea
pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei
săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
(2) Prin excepţie
de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării
drepturilor nepatrimoniale
prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune
numai
măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c).
(3) Totodată, cel
care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere
instanţei să îl
oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite
necesare de
către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la
publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru
încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului
cauzat.
(4) De asemenea,
persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie
patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost
cauzat, dacă
vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În
aceste cazuri,
dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.
ART. 254 - Apărarea
dreptului la nume
(1) Cel al cărui
nume este contestat poate să ceară instanţei judecătoreşti
recunoaşterea
dreptului său la acel nume.
(2) De asemenea,
cel care este lezat prin uzurparea, în tot sau în parte, a
numelui său poate să
ceară oricând instanţei judecătoreşti să dispună încetarea
acestei atingeri
nelegitime.
(3) Dispoziţiile
prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi apărării
dreptului la
pseudonim, ales în condiţiile legii.
ART. 255 - Măsuri
provizorii
(1) Dacă persoana care se consideră
lezată face dovada credibilă că drepturile sale nepatrimoniale fac
obiectul
unei acţiuni ilicite, actuale sau iminente şi că această acţiune riscă
să îi
cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanţei
judecătoreşti
luarea unor măsuri provizorii.
(2) Instanţa
judecătorească poate să dispună în special:
a) interzicerea încălcării sau încetarea ei
provizorie;
b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura
conservarea probelor.
(3) În cazul
prejudiciilor aduse prin mijloacele presei scrise sau audiovizuale,
instanţa
judecătorească nu poate să dispună încetarea, cu titlu
provizoriu, a acţiunii
prejudiciabile decât dacă prejudiciile cauzate reclamantului sunt
grave, dacă
acţiunea nu este în mod evident justificată, potrivit art. 75, şi
dacă măsura
luată de instanţă nu apare ca fiind disproporţionată în raport cu
prejudiciile
cauzate. Dispoziţiile art. 253 alin. (2) rămân aplicabile.
(4) Instanţa
soluţionează cererea potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa
preşedinţială, care se aplică în mod corespunzător. În
cazul în care cererea
este formulată înainte de introducerea acţiunii de fond, prin
hotărârea prin
care s-a dispus măsura provizorie se va fixa şi termenul în care
acţiunea în
fond trebuie să fie introdusă, sub sancţiunea încetării de drept
a acelei
măsuri. Dispoziţiile alin. (6) sunt aplicabile.
(5) Dacă măsurile
luate sunt de natură să producă un prejudiciu părţii adverse, instanţa
îl poate
obliga pe reclamant să dea o cauţiune în cuantumul fixat de
aceasta, sub
sancţiunea încetării de drept a măsurii dispuse.
(6) Măsurile luate
potrivit prezentului articol anterior introducerii acţiunii în
justiţie pentru
apărarea dreptului nepatrimonial încălcat încetează de
drept, dacă reclamantul
nu a sesizat instanţa în termenul fixat de aceasta, dar nu mai
târziu de 30 de
zile de la luarea acestora.
(7) Reclamantul
este ţinut să repare, la cererea părţii interesate, prejudiciul cauzat
prin
măsurile provizorii luate, dacă acţiunea de fond este respinsă ca
neîntemeiată.
Cu toate acestea, dacă reclamantul nu a fost în culpă ori a avut
o culpă
uşoară, instanţa, în raport cu circumstanţele concrete, poate fie
să refuze
obligarea sa la despăgubirile cerute de partea adversă, fie să dispună
reducerea acestora.
(8) Dacă partea
adversă nu solicită daune-interese, instanţa va dispune eliberarea
cauţiunii,
la cererea reclamantului, prin hotărâre dată cu citarea părţilor.
Cererea se
judecă potrivit dispoziţiilor privitoare la ordonanţa preşedinţială,
care se
aplică în mod corespunzător. În cazul în care
pârâtul se opune la eliberarea
cauţiunii, instanţa va fixa un termen în vederea introducerii
acţiunii de fond,
care nu poate fi mai lung de 30 de zile de la data pronunţării
hotărârii, sub
sancţiunea încetării de drept a măsurii de indisponibilizare a
sumei depuse cu
titlu de cauţiune.
ART. 256 - Decesul
titularului dreptului nepatrimonial
(1) Acţiunea
pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat poate fi
continuată sau
pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soţul
supravieţuitor, de
oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate,
precum şi de
oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea
inclusiv.
(2) Acţiunea
pentru restabilirea integrităţii memoriei unei persoane decedate poate
fi
pornită de cei prevăzuţi la alin. (1).
ART. 257 - Apărarea
drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice
Dispoziţiile prezentului titlu se aplică
prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice.
CARTEA a II-a - Despre familie
TITLUL I - Dispoziţii generale
ART. 258 - Familia
(1) Familia se
întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe
egalitatea acestora,
precum şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura
creşterea şi
educarea copiilor lor.
(2) Familia are
dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.
(3) Statul este
obligat să sprijine, prin măsuri economice şi sociale, încheierea
căsătoriei,
precum şi dezvoltarea şi consolidarea familiei.
(4) În sensul
prezentului cod, prin soţi se înţelege bărbatul şi femeia uniţi
prin căsătorie.
ART. 259 - Căsătoria
(1) Căsătoria este
uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie,
încheiată în condiţiile
legii.
(2) Bărbatul şi
femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia
o familie.
(3) Celebrarea
religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea
căsătoriei
civile.
(4) Condiţiile de
încheiere şi cauzele de nulitate ale căsătoriei se stabilesc prin
prezentul
cod.
(5) Căsătoria
încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a
morţii unuia dintre
soţi.
(6) Căsătoria
poate fi desfăcută prin divorţ, în condiţiile legii.
ART. 260 - Egalitatea
în drepturi a copiilor
Copiii din afara căsătoriei sunt egali în
faţa legii cu cei din căsătorie, precum şi cu cei adoptaţi.
ART. 261 - Îndatorirea
părinţilor
Părinţii sunt cei care au, în primul rând,
îndatorirea de creştere şi educare a copiilor lor minori.
ART. 262 - Relaţiile
dintre părinţi şi copii
(1) Copilul nu
poate fi separat de părinţii săi fără încuviinţarea acestora, cu
excepţia
cazurilor prevăzute de lege.
(2) Copilul care
nu locuieşte la părinţii săi sau, după caz, la unul dintre ei are
dreptul de a
avea legături personale cu aceştia. Exerciţiul acestui drept nu poate
fi
limitat decât în condiţiile prevăzute de lege, pentru
motive temeinice, luând
în considerare interesul superior al copilului.
ART. 263 - Principiul
interesului superior al copilului
(1) Orice măsură
privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu
respectarea interesului superior al copilului.
(2) Pentru
rezolvarea cererilor care se referă la copii, autorităţile competente
sunt
datoare să dea toate îndrumările necesare pentru ca părţile să
recurgă la
metodele de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă.
(3) Procedurile
referitoare la relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să garanteze
că
dorinţele şi interesele părinţilor referitoare la copii pot fi aduse la
cunoştinţa autorităţilor şi că acestea ţin cont de ele în
hotărârile pe care le
iau.
(4) Procedurile
privitoare la copii trebuie să se desfăşoare într-un timp
rezonabil, astfel
încât interesul superior al copilului şi relaţiile de
familie să nu fie
afectate.
(5) În sensul
prevederilor legale privind protecţia copilului, prin copil se
înţelege
persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a
dobândit capacitatea
deplină de exerciţiu, potrivit legii.
ART. 264 - Ascultarea
copilului
(1) În procedurile
administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea
copilului care a
împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate
acestea, poate fi ascultat
şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă
autoritatea competentă
consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei.
(2) Dreptul de a
fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi
orice
informaţie, potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a
fi informat
asupra consecinţelor pe care le poate avea aceasta, dacă este
respectată,
precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.
(3) Orice copil
poate cere să fie ascultat, potrivit prevederilor alin. (1) şi (2).
Respingerea
cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată.
(4) Opiniile
copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu
vârsta şi cu gradul
său de maturitate.
(5) Dispoziţiile
legale speciale privind consimţământul sau prezenţa copilului,
în procedurile
care îl privesc, precum şi prevederile referitoare la desemnarea
de către
instanţă a unui reprezentant în caz de conflict de interese
rămân aplicabile.
ART. 265 - Instanţa
competentă
Toate măsurile date prin prezenta carte în
competenţa instanţei judecătoreşti, toate litigiile privind aplicarea
dispoziţiilor prezentei cărţi, precum şi măsurile de ocrotire a
copilului
prevăzute în legi speciale sunt de competenţa instanţei de
tutelă. Dispoziţiile
art. 107 sunt aplicabile în mod corespunzător.
TITLUL II - Căsătoria
CAP. I - Logodna
ART. 266 - Încheierea
logodnei
(1) Logodna este
promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria.
(2) Dispoziţiile
privind condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt
aplicabile în mod
corespunzător, cu excepţia avizului medical şi a autorizării instanţei
de
tutelă.
(3) Încheierea
logodnei nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu
orice
mijloc de probă.
(4) Încheierea
căsătoriei nu este condiţionată de încheierea logodnei.
(5) Logodna se
poate încheia doar între bărbat şi femeie.
ART. 267 - Ruperea
logodnei
(1) Logodnicul
care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie
căsătoria.
(2) Clauza penală
stipulată pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă.
(3) Ruperea
logodnei nu este supusă niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu
orice
mijloc de probă.
ART. 268 - Restituirea
darurilor
(1) În cazul
ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii
le-au
primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în
vederea căsătoriei,
cu excepţia darurilor obişnuite.
(2) Darurile se
restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putinţă,
în măsura
îmbogăţirii.
(3) Obligaţia de
restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia
dintre
logodnici.
ART. 269 - Răspunderea
pentru ruperea logodnei
(1) Partea care
rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri
pentru cheltuielile
făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura
în care au fost
potrivite cu împrejurările, precum şi pentru orice alte
prejudicii cauzate.
(2) Partea care,
în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate
fi obligată
la despăgubiri în condiţiile alin. (1).
ART. 270 - Termenul
de prescripţie
Dreptul la acţiune întemeiat pe
dispoziţiile art. 268 şi 269 se prescrie într-un an de la ruperea
logodnei.
CAP. II - Încheierea căsătoriei
SECŢIUNEA
1 - Condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei
ART. 271 - Consimţământul
la căsătorie
Căsătoria se încheie între bărbat şi femeie
prin consimţământul personal şi liber al acestora.
ART. 272 - Vârsta
matrimonială
(1) Căsătoria se
poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta
de 18 ani.
(2) Pentru motive
temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se
poate căsători în
temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau,
după caz, a
tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei
circumscripţie
minorul îşi are domiciliul. În cazul în care unul
dintre părinţi refuză să
încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotărăşte şi asupra
acestei
divergenţe, având în vedere interesul superior al copilului.
(3) Dacă unul
dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi
manifesta
voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.
(4) De asemenea,
în condiţiile art. 398, este suficientă încuviinţarea
părintelui care exercită autoritatea
părintească.
(5) Dacă nu există
nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria,
este necesară
încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată
să exercite
drepturile părinteşti.
ART. 273 - Bigamia
Este interzisă încheierea unei noi
căsătorii de către persoana care este căsătorită.
ART. 274 - Interzicerea
căsătoriei între rude
(1) Este interzisă
încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă,
precum şi între cele în
linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
(2) Pentru motive
temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de
gradul al patrulea
poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a cărei
circumscripţie îşi are
domiciliul cel care cere încuviinţarea. Instanţa se va putea
pronunţa pe baza unui
aviz medical special dat în acest sens.
(3) În cazul
adopţiei, dispoziţiile alin. (1) şi (2) sunt aplicabile atât
între cei care au
devenit rude prin adopţie, cât şi între cei a căror rudenie
firească a încetat
prin efectul adopţiei.
ART. 275 - Interzicerea
căsătoriei între tutore şi persoana minoră
Căsătoria este oprită între tutore şi
persoana minoră care se află sub tutela sa.
ART. 276 - Alienaţia
şi debilitatea mintală
Este interzis să se căsătorească alienatul
mintal şi debilul mintal.
ART. 277 - Interzicerea
sau echivalarea unor forme de convieţuire cu căsătoria
(1) Este interzisă
căsătoria dintre persoane de acelaşi sex.
(2) Căsătoriile
dintre persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în
străinătate fie de
cetăţeni români, fie de cetăţeni străini nu sunt recunoscute
în România.
(3) Parteneriatele
civile dintre persoane de sex opus sau de acelaşi sex încheiate
sau contractate
în străinătate fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni
străini nu sunt
recunoscute în România.
(4) Dispoziţiile legale
privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor
statelor membre
ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân
aplicabile.
SECŢIUNEA
a 2-a - Formalităţile pentru încheierea căsătoriei
ART. 278 - Comunicarea
stării de sănătate
Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soţi
nu declară că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor.
Dispoziţiile
legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de anumite
boli rămân
aplicabile.
ART. 279 - Locul
încheierii căsătoriei
(1) Căsătoria se
celebrează de către ofiţerul de stare civilă, la sediul primăriei.
(2) Prin excepţie,
căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofiţer
de
stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei
rază teritorială domiciliază
sau îşi au reşedinţa viitorii soţi, cu obligativitatea
înştiinţării primăriei
de domiciliu sau de reşedinţă a viitorilor soţi, în vederea
publicării.
ART. 280 - Declaraţia
de căsătorie
(1) Cei care vor
să se căsătorească vor face personal declaraţia de căsătorie, potrivit
legii,
la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.
(2) În cazurile
prevăzute de lege, declaraţia de căsătorie se poate face şi în
afara sediului
primăriei.
(3) Atunci când
viitorul soţ este minor, părinţii sau, după caz, tutorele vor face
personal o
declaraţie prin care încuviinţează încheierea căsătoriei.
Dispoziţiile art. 272
alin. (5) rămân aplicabile.
(4) Dacă unul
dintre viitorii soţi, părinţii sau tutorele nu se află în
localitatea unde
urmează a se încheia căsătoria, ei pot face declaraţia la
primăria în a cărei
rază teritorială îşi au domiciliul sau reşedinţa, care o
transmite, în termen
de 48 de ore, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.
ART. 281 - Conţinutul
declaraţiei de căsătorie
(1) În declaraţia
de căsătorie, viitorii soţi vor arăta că nu există niciun impediment
legal la
căsătorie şi vor menţiona numele de familie pe care îl vor purta
în timpul
căsătoriei, precum şi regimul matrimonial ales.
(2) Odată cu
declaraţia de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru
încheierea căsătoriei.
ART. 282 - Alegerea
numelui de familie
Viitorii soţi pot conveni să îşi păstreze
numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau
numele lor
reunite. De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de
dinaintea
căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.
ART. 283 - Publicitatea
declaraţiei de căsătorie
(1) În aceeaşi zi
cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă dispune
publicarea acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc
special amenajat la
sediul primăriei şi pe pagina de internet a acesteia unde urmează să se
încheie
căsătoria şi, după caz, la sediul primăriei unde celălalt soţ îşi
are
domiciliul sau reşedinţa.
(2) Extrasul din
declaraţia de căsătorie cuprinde, în mod obligatoriu: data
afişării, datele de
stare civilă ale viitorilor soţi şi, după caz, încuviinţarea
părinţilor sau a
tutorelui, precum şi înştiinţarea că orice persoană poate face
opoziţie la
căsătorie, în termen de 10 zile de la data afişării.
(3) Căsătoria se
încheie după 10 zile de la afişarea declaraţiei de căsătorie,
termen în care se
cuprind atât data afişării, cât şi data încheierii
căsătoriei.
(4) Primarul
municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al oraşului sau al
comunei
unde urmează a se încheia căsătoria poate să încuviinţeze,
pentru motive
temeinice, încheierea căsătoriei înainte de
împlinirea termenului prevăzut la
alin. (3).
ART. 284 - Reînnoirea
declaraţiei de căsătorie
În cazul în care căsătoria nu s-a încheiat
în termen de 30 de zile de la data afişării declaraţiei de
căsătorie sau dacă
viitorii soţi doresc să modifice declaraţia iniţială, trebuie să se
facă o nouă
declaraţie de căsătorie şi să se dispună publicarea acesteia.
ART. 285 - Opoziţia
la căsătorie
(1) Orice persoană
poate face opoziţie la căsătorie, dacă există un impediment legal sau
dacă alte
cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite.
(2) Opoziţia la
căsătorie se face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care
se întemeiază.
ART. 286 - Refuzul
celebrării căsătoriei
Ofiţerul de stare civilă refuză să
celebreze căsătoria dacă, pe baza verificărilor pe care este obligat să
le
efectueze, a opoziţiilor primite sau a informaţiilor pe care le deţine,
în
măsura în care acestea din urmă sunt notorii, constată că nu sunt
îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege.
ART. 287 - Celebrarea
căsătoriei
(1) Viitorii soţi
sunt obligaţi să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru
a-şi da
consimţământul la căsătorie în mod public, în
prezenţa a 2 martori, în faţa
ofiţerului de stare civilă.
(2) Cu toate
acestea, în cazurile prevăzute de lege, ofiţerul de stare civilă
poate celebra
căsătoria şi în afara sediului serviciului public comunitar local
de evidenţă a
persoanelor, cu respectarea celorlalte condiţii menţionate la alin. (1).
(3) Persoanele
care aparţin minorităţilor naţionale pot solicita celebrarea căsătoriei
în
limba lor maternă, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilă sau cel care
oficiază căsătoria să cunoască această limbă.
ART. 288 - Martorii
la căsătorie
(1) Martorii
atestă faptul că soţii şi-au exprimat consimţământul potrivit
art. 287.
(2) Nu pot fi
martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum şi cei care
din cauza unei
deficienţe psihice sau fizice nu sunt apţi să ateste faptele prevăzute
la alin.
(1).
(3) Martorii pot
fi şi rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii
soţi.
ART. 289 - Momentul
încheierii căsătoriei
Căsătoria este încheiată în momentul în
care, după ce ia consimţământul fiecăruia dintre viitorii soţi,
ofiţerul de
stare civilă îi declară căsătoriţi.
CAP. III - Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei
ART. 290 - Actul
de căsătorie
După încheierea căsătoriei, ofiţerul de
stare civilă întocmeşte, de îndată, în registrul
actelor de stare civilă, actul
de căsătorie, care se semnează de către soţi, de cei 2 martori şi de
către
ofiţerul de stare civilă.
ART. 291 - Formalităţile
privind regimul matrimonial
Ofiţerul de stare civilă face menţiune pe
actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales. El are obligaţia
ca, din
oficiu şi de îndată, să comunice la registrul prevăzut la art.
334 alin. (1), precum
şi, după caz, notarului public care a autentificat convenţia
matrimonială o
copie de pe actul de căsătorie.
ART. 292 - Dovada
căsătoriei
(1) Căsătoria se
dovedeşte cu actul de căsătorie şi prin certificatul de căsătorie
eliberat pe
baza acestuia.
(2) Cu toate
acestea, în situaţiile prevăzute de lege, căsătoria se poate
dovedi cu orice
mijloc de probă.
CAP. IV - Nulitatea căsătoriei
SECŢIUNEA
1 - Nulitatea absolută a căsătoriei
ART. 293 - Cazurile
de nulitate absolută
(1) Este lovită de
nulitate absolută căsătoria încheiată cu încălcarea
dispoziţiilor prevăzute la
art. 271, 273, 274, 276 şi art. 287 alin. (1).
(2) În cazul în
care soţul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit şi, după
aceasta,
hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie
rămâne valabilă,
dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă. Prima căsătorie
se
consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.
ART. 294 - Lipsa
vârstei matrimoniale
(1) Căsătoria
încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16
ani este lovită de
nulitate absolută.
(2) Cu toate
acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la
rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti, ambii soţi au împlinit
vârsta de 18 ani sau dacă soţia
a născut ori a rămas însărcinată.
ART. 295 - Căsătoria
fictivă
(1) Căsătoria
încheiată în alte scopuri decât acela de a
întemeia o familie este lovită de
nulitate absolută.
(2) Cu toate
acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la
rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti, a intervenit convieţuirea soţilor, soţia
a născut sau
a rămas însărcinată ori au trecut 2 ani de la încheierea
căsătoriei.
ART. 296 - Persoanele
care pot invoca nulitatea absolută
Orice persoană interesată poate introduce
acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei. Cu toate
acestea,
procurorul nu poate introduce acţiunea după încetarea sau
desfacerea
căsătoriei, cu excepţia cazului în care ar acţiona pentru
apărarea drepturilor
minorilor sau a persoanelor puse sub interdicţie.
SECŢIUNEA
a 2-a - Nulitatea relativă a căsătoriei
ART. 297 - Lipsa
încuviinţărilor cerute de lege
(1) Este anulabilă
căsătoria încheiată fără încuviinţările sau autorizarea
prevăzute la art. 272
alin. (2), (4) şi (5).
(2) Anulabilitatea
poate fi invocată numai de cel a cărui încuviinţare era necesară.
Dispoziţiile
art. 46 alin. (4) se aplică în mod corespunzător.
ART. 298 - Viciile
de consimţământ
(1) Căsătoria
poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţământ a fost
viciat prin
eroare, prin dol sau prin violenţă.
(2) Eroarea
constituie viciu de consimţământ numai atunci când priveşte
identitatea fizică
a viitorului soţ.
ART. 299 - Lipsa
discernământului
Este anulabilă căsătoria încheiată de
persoana lipsită vremelnic de discernământ.
ART. 300 - Existenţa
tutelei
Căsătoria încheiată între tutore şi
persoana minoră aflată sub tutela sa este anulabilă.
ART. 301 - Termenul
de prescripţie
(1) Anularea
căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni.
(2) În cazul prevăzut
la art. 297, termenul curge de la data la care cei a căror
încuviinţare sau
autorizare era necesară pentru încheierea căsătoriei au luat
cunoştinţă de
aceasta.
(3) În cazul
nulităţii pentru vicii de consimţământ ori pentru lipsa
discernământului, termenul
curge de la data încetării violenţei sau, după caz, de la data la
care cel
interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a
discernământului.
(4) În cazul
prevăzut la art. 300, termenul curge de la data încheierii
căsătoriei.
ART. 302 - Caracterul
personal al acţiunii
Dreptul la acţiunea în anulare nu se
transmite moştenitorilor. Cu toate acestea, dacă acţiunea a fost
pornită de
către unul dintre soţi, ea poate fi continuată de către oricare dintre
moştenitorii săi.
ART. 303 - Acoperirea
nulităţii
(1) În cazurile
prevăzute la art. 272 alin. (2), (4) şi (5), anulabilitatea căsătoriei
se
acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti, s-au
obţinut încuviinţările şi autorizarea cerute de lege.
(2) Căsătoria nu
poate fi anulată dacă soţii au convieţuit timp de 6 luni de la data
încetării
violenţei sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei
vremelnice
a facultăţilor mintale.
(3) În toate
cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între timp, ambii
soţi au
împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a
rămas însărcinată.
SECŢIUNEA
a 3-a - Efectele nulităţii căsătoriei
ART. 304 - Căsătoria
putativă
(1) Soţul de
bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulate
păstrează, până la
data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă,
situaţia unui soţ dintr-o
căsătorie valabilă.
(2) În situaţia
prevăzută la alin. (1), raporturile patrimoniale dintre foştii soţi
sunt
supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ.
ART. 305 - Situaţia
copiilor
(1) Nulitatea
căsătoriei nu are niciun efect în privinţa copiilor, care
păstrează situaţia de
copii din căsătorie.
(2) În ceea ce
priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi copii se aplică,
prin
asemănare, dispoziţiile privitoare la divorţ.
ART. 306 - Opozabilitatea
hotărârii judecătoreşti
(1) Hotărârea
judecătorească de constatare a nulităţii sau de anulare a căsătoriei
este
opozabilă terţelor persoane, în condiţiile legii. Dispoziţiile
art. 291, 334 şi
335 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(2) Nulitatea
căsătoriei nu poate fi opusă unei terţe persoane împotriva unui
act încheiat
anterior de aceasta cu unul dintre soţi, în afară de cazul
în care au fost
îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege cu
privire la
acţiunea în constatarea nulităţii ori în anulare sau terţul
a cunoscut, pe altă
cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a
căsătoriei.
Dispoziţiile art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod
corespunzător şi
publicităţii acţiunii în constatarea nulităţii sau în
anularea căsătoriei.
CAP. V - Drepturile şi îndatoririle personale ale
soţilor
ART. 307 - Reglementarea
raporturilor personale dintre soţi
Dispoziţiile prezentului capitol se aplică
raporturilor personale dintre soţi, oricare ar fi regimul lor
matrimonial.
ART. 308 - Luarea
deciziilor de către soţi
Soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea
ce priveşte căsătoria.
ART. 309 - Îndatoririle
soţilor
(1) Soţii îşi
datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral.
(2) Ei au
îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice,
ei pot hotărî să
locuiască separat.
ART. 310 - Independenţa
soţilor
Un soţ nu are dreptul să cenzureze
corespondenţa, relaţiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soţ.
ART. 311 - Schimbarea
numelui de familie
(1) Soţii sunt
obligaţi să poarte numele declarat la încheierea căsătoriei.
(2) Dacă soţii au
convenit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au
declarat potrivit
dispoziţiilor art. 281, unul dintre soţi nu poate cere schimbarea
acestui nume
pe cale administrativă decât cu consimţământul celuilalt
soţ.
CAP. VI - Drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor
SECŢIUNEA
1 - Dispoziţii comune
§1.
Despre regimul matrimonial în general
ART. 312 - Regimurile
matrimoniale
(1) Viitorii soţi
pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separaţia de bunuri
sau
comunitatea convenţională.
(2) Indiferent de
regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispoziţiile
prezentei
secţiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel.
ART. 313 - Efectele
regimului matrimonial
(1) Între soţi,
regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii
căsătoriei.
(2) Faţă de terţi,
regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii
formalităţilor de
publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia
l-au cunoscut pe
altă cale.
(3) Neîndeplinirea
formalităţilor de publicitate face ca soţii să fie consideraţi,
în raport cu
terţii de bună-credinţă, ca fiind căsătoriţi sub regimul matrimonial al
comunităţii legale.
ART. 314 - Mandatul
convenţional
Un soţ poate să dea mandat celuilalt soţ să
îl reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care le are
potrivit regimului
matrimonial.
ART. 315 - Mandatul
judiciar
(1) În cazul în
care unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi manifesta
voinţa,
celălalt soţ poate cere instanţei de tutelă încuviinţarea de a-l
reprezenta
pentru exercitarea drepturilor pe care le are potrivit regimului
matrimonial.
Prin hotărârea pronunţată se stabilesc condiţiile, limitele şi
perioada de
valabilitate a acestui mandat.
(2) În afara altor
cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când
soţul reprezentat nu
se mai află în situaţia prevăzută la alin. (1) sau când
este numit un tutore
ori, după caz, un curator.
(3) Dispoziţiile
art. 346 şi 347 sunt aplicabile în mod corespunzător.
ART. 316 - Actele
de dispoziţie care pun în pericol grav interesele familiei
(1) În mod
excepţional, dacă unul dintre soţi încheie acte juridice prin
care pune în
pericol grav interesele familiei, celălalt soţ poate cere instanţei de
tutelă
ca, pentru o durată determinată, dreptul de a dispune de anumite bunuri
să
poată fi exercitat numai cu consimţământul său expres. Durata
acestei măsuri
poate fi prelungită, fără însă a se depăşi în total 2 ani.
Hotărârea de
încuviinţare a măsurii se comunică în vederea efectuării
formalităţilor de
publicitate imobiliară sau mobiliară, după caz.
(2) Actele
încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătoreşti sunt
anulabile. Dreptul la
acţiune se prescrie în termen de un an, care începe să
curgă de la data când
soţul vătămat a luat cunoştinţă de existenţa actului.
(3) Dispoziţiile
art. 346 şi 347 sunt aplicabile în mod corespunzător.
ART. 317 - Independenţa
patrimonială a soţilor
(1) Dacă prin lege
nu se prevede altfel, fiecare soţ poate să încheie orice acte
juridice cu
celălalt soţ sau cu terţe persoane.
(2) Fiecare soţ
poate să facă singur, fără consimţământul celuilalt, depozite
bancare, precum
şi orice alte operaţiuni în legătură cu acestea.
(3) În raport cu
instituţia de credit, soţul titular al contului are, chiar şi după
desfacerea
sau încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile
depuse, dacă prin
hotărâre judecătorească executorie nu s-a decis altfel.
ART. 318 - Dreptul
la informare
(1) Fiecare soţ
poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la
bunurile, veniturile
şi datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat se poate
adresa instanţei
de tutelă.
(2) Instanţa poate
să îl oblige pe soţul celui care a sesizat-o sau pe orice terţ să
furnizeze
informaţiile cerute şi să depună probele necesare în acest sens.
(3) Terţii pot să
refuze furnizarea informaţiilor cerute atunci când, potrivit
legii, refuzul
este justificat de păstrarea secretului profesional.
(4) Atunci când
informaţiile solicitate de un soţ pot fi obţinute, potrivit legii,
numai la
cererea celuilalt soţ, refuzul acestuia de a le solicita naşte
prezumţia
relativă că susţinerile soţului reclamant sunt adevărate.
ART. 319 - Încetarea
regimului matrimonial
(1) Regimul
matrimonial încetează prin constatarea nulităţii, anularea,
desfacerea sau
încetarea căsătoriei.
(2) În timpul
căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condiţiile
legii.
ART. 320 - Lichidarea
regimului matrimonial
În caz de încetare sau de schimbare,
regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună
învoială sau, în
caz de neînţelegere, pe cale judiciară. Hotărârea
judecătorească definitivă
sau, după caz, înscrisul întocmit în formă autentică
notarială constituie act
de lichidare.
§2.
Locuinţa familiei
ART. 321 - Noţiune
(1) Locuinţa
familiei este locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa
soţului la care
se află copiii.
(2) Oricare dintre
soţi poate cere notarea în cartea funciară, în condiţiile
legii, a unui imobil
ca locuinţă a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.
ART. 322 - Regimul
unor acte juridice
(1) Fără
consimţământul scris al celuilalt soţ, niciunul dintre soţi,
chiar dacă este
proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinţei
familiei
şi nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosinţa
acesteia.
(2) De asemenea,
un soţ nu poate deplasa din locuinţă bunurile ce mobilează sau
decorează
locuinţa familiei şi nu poate dispune de acestea fără
consimţământul scris al
celuilalt soţ.
(3) În cazul în
care consimţământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt
soţ poate să
sesizeze instanţa de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze
încheierea
actului.
(4) Soţul care nu
şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere
anularea lui în termen
de un an de la data la care a luat cunoştinţă despre acesta, dar nu mai
târziu
de un an de la data încetării regimului matrimonial.
(5) În lipsa
notării locuinţei familiei în cartea funciară, soţul care nu şi-a
dat
consimţământul nu poate cere anularea actului, ci numai
daune-interese de la
celălalt soţ, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor
a cunoscut, pe altă
cale, calitatea de locuinţă a familiei.
(6) Dispoziţiile
alin. (5) se aplică în mod corespunzător actelor încheiate
cu încălcarea
prevederilor alin. (2).
ART. 323 - Drepturile
soţilor asupra locuinţei închiriate
(1) În cazul în
care locuinţa este deţinută în temeiul unui contract de
închiriere, fiecare soţ
are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este
titularul
contractului ori contractul este încheiat înainte de
căsătorie.
(2) Dispoziţiile
art. 322 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(3) În caz de
deces al unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor continuă exercitarea
dreptului
său locativ, dacă nu renunţă în mod expres la acesta, în
termenul prevăzut la
art. 1.834.
ART. 324 - Atribuirea
beneficiului contractului de închiriere
(1) La desfacerea
căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinţei de către ambii
soţi şi
aceştia nu se înţeleg, beneficiul contractului de
închiriere poate fi atribuit
unuia dintre soţi, ţinând seama, în ordine, de interesul
superior al copiilor
minori, de culpa în desfacerea căsătoriei şi de posibilităţile
locative proprii
ale foştilor soţi.
(2) Soţul căruia i
s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să
plătească
celuilalt soţ o indemnizaţie pentru acoperirea cheltuielilor de
instalare
într-o altă locuinţă, cu excepţia cazului în care divorţul
a fost pronunţat din
culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă există bunuri comune,
indemnizaţia se
poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soţului căruia i s-a
atribuit
beneficiul contractului de închiriere.
(3) Atribuirea
beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea
locatorului şi
produce efecte faţă de acesta de la data când hotărârea
judecătorească a rămas
definitivă.
(4) Prevederile
alin. (1)-(3) se aplică în mod similar şi în cazul în
care bunul este
proprietatea comună a celor 2 soţi, atribuirea beneficiului locuinţei
conjugale
producând efecte până la data rămânerii definitive a
hotărârii de partaj.
§3.
Cheltuielile căsătoriei
ART. 325 - Contribuţia
soţilor
(1) Soţii sunt
obligaţi să îşi acorde sprijin material reciproc.
(2) Ei sunt
obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la
cheltuielile
căsătoriei, dacă prin convenţie matrimonială nu s-a prevăzut altfel.
(3) Orice
convenţie care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine
doar unuia
dintre soţi este considerată nescrisă.
ART. 326 - Munca
în gospodărie
Munca oricăruia dintre soţi în gospodărie
şi pentru creşterea copiilor reprezintă o contribuţie la cheltuielile
căsătoriei.
ART. 327 - Veniturile
din profesie
Fiecare soţ este liber să exercite o profesie
şi să dispună, în condiţiile legii, de veniturile încasate,
cu respectarea
obligaţiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.
ART. 328 - Dreptul
la compensaţie
Soţul care a participat efectiv la
activitatea profesională a celuilalt soţ poate obţine o compensaţie,
în măsura
îmbogăţirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depăşit
limitele
obligaţiei de sprijin material şi ale obligaţiei de a contribui la
cheltuielile
căsătoriei.
§4.
Alegerea regimului matrimonial
ART. 329 - Convenţia
matrimonială
Alegerea unui alt regim matrimonial decât
cel al comunităţii legale se face prin încheierea unei convenţii
matrimoniale.
ART. 330 - Încheierea
convenţiei matrimoniale
(1) Sub sancţiunea
nulităţii absolute, convenţia matrimonială se încheie prin
înscris autentificat
de notarul public, cu consimţământul tuturor părţilor, exprimat
personal sau
prin mandatar cu procură autentică, specială şi având conţinut
predeterminat.
(2) Convenţia
matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte
numai de la data
încheierii căsătoriei.
(3) Convenţia
încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data
prevăzută de părţi
sau, în lipsă, de la data încheierii ei.
ART. 331 - Simulaţia
convenţiei matrimoniale
Actul secret, prin care se alege un alt regim
matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt
îndeplinite
formalităţile de publicitate prevăzute de lege, produce efecte numai
între soţi
şi nu poate fi opus terţilor de bună-credinţă.
ART. 332 - Obiectul
convenţiei matrimoniale
(1) Prin convenţia
matrimonială nu se poate deroga, sub sancţiunea nulităţii absolute, de
la
dispoziţiile legale privind regimul matrimonial ales decât
în cazurile anume
prevăzute de lege.
(2) De asemenea,
convenţia matrimonială nu poate aduce atingere egalităţii dintre soţi,
autorităţii părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale.
ART. 333 - Clauza
de preciput
(1) Prin convenţie
matrimonială se poate stipula ca soţul supravieţuitor să preia fără
plată,
înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre
bunurile comune,
deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. Clauza de
preciput poate fi
stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi sau numai în
favoarea unuia
dintre ei.
(2) Clauza de
preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii,
în
condiţiile art. 1.096 alin. (1) şi (2).
(3) Clauza de
preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a
urmări,
chiar înainte de încetarea comunităţii, bunurile ce fac
obiectul clauzei.
(4) Clauza de
preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează
în timpul vieţii
soţilor, când soţul beneficiar a decedat înaintea soţului
dispunător ori când
aceştia au decedat în acelaşi timp sau când bunurile care
au făcut obiectul ei
au fost vândute la cererea creditorilor comuni.
(5) Executarea
clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu
este posibil,
prin echivalent.
ART. 334 - Publicitatea
convenţiei matrimoniale
(1) Pentru a fi
opozabile terţilor, convenţiile matrimoniale se înscriu în
Registrul naţional
notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii.
(2) După
autentificarea convenţiei matrimoniale în timpul căsătoriei sau
după primirea
copiei de pe actul căsătoriei, potrivit art. 291, notarul public
expediază, din
oficiu, un exemplar al convenţiei la serviciul public comunitar local
de
evidenţă a persoanelor unde a avut loc celebrarea căsătoriei, pentru a
se face
menţiune pe actul de căsătorie, la registrul menţionat la alin. (1),
precum şi
la celelalte registre de publicitate, în condiţiile alin. (4).
(3) Dispoziţiile
alin. (2) nu exclud dreptul oricăruia dintre soţi de a solicita
îndeplinirea
formalităţilor de publicitate.
(4) Ţinând seama
de natura bunurilor, convenţiile matrimoniale se vor nota în
cartea funciară,
se vor înscrie în registrul comerţului, precum şi în
alte registre de
publicitate prevăzute de lege. În toate aceste cazuri,
neîndeplinirea
formalităţilor de publicitate speciale nu poate fi acoperită prin
înscrierea
făcută în registrul menţionat la alin. (1).
(5) Orice
persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate cerceta
registrul
menţionat la alin. (1) şi poate solicita, în condiţiile legii,
eliberarea de
extrase certificate.
ART. 335 - Inopozabilitatea
convenţiei matrimoniale
(1) Convenţia
matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele
încheiate de
aceştia cu unul dintre soţi, decât dacă au fost îndeplinite
formalităţile de
publicitate prevăzute la art. 334 sau dacă terţii au cunoscut-o pe altă
cale.
(2) De asemenea,
convenţia matrimonială nu poate fi opusă terţilor cu privire la actele
încheiate de aceştia cu oricare dintre soţi înainte de
încheierea căsătoriei.
ART. 336 - Modificarea
convenţiei matrimoniale
Convenţia matrimonială poate fi modificată
înainte de încheierea căsătoriei, cu respectarea
condiţiilor prevăzute la art.
330 şi 332. Dispoziţiile art. 334 şi 335 sunt aplicabile.
ART. 337 - Încheierea
convenţiei matrimoniale de către minor
(1) Minorul care a
împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau
modifica o convenţie
matrimonială numai cu încuviinţarea ocrotitorului său legal şi cu
autorizarea
instanţei de tutelă.
(2) În lipsa
încuviinţării sau a autorizării prevăzute la alin. (1), convenţia
încheiată de
minor poate fi anulată în condiţiile art. 46, care se aplică
în mod
corespunzător.
(3) Acţiunea în
anulare nu poate fi formulată dacă a trecut un an de la
încheierea căsătoriei.
ART. 338 - Nulitatea
convenţiei matrimoniale
În cazul în care convenţia matrimonială
este nulă sau anulată, între soţi se aplică regimul comunităţii
legale, fără a
fi afectate drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.
SECŢIUNEA
a 2-a - Regimul comunităţii legale
ART. 339 - Bunurile
comune
Bunurile dobândite în timpul regimului
comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt, de la data
dobândirii lor,
bunuri comune în devălmăşie ale soţilor.
ART. 340 - Bunurile
proprii
Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii
ale fiecărui soţ:
a) bunurile dobândite prin moştenire legală,
legat sau donaţie, cu excepţia cazului în care dispunătorul a
prevăzut, în mod
expres, că ele vor fi comune;
b) bunurile de uz personal;
c) bunurile destinate exercitării profesiei
unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale unui fond de comerţ care
face
parte din comunitatea de bunuri;
d) drepturile patrimoniale de proprietate
intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra semnelor distinctive pe
care le-a
înregistrat;
e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau
recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi
proiectele
artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;
f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile
pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi;
g) bunurile, sumele de bani sau orice valori
care înlocuiesc un bun propriu, precum şi bunul dobândit
în schimbul acestora;
h) fructele bunurilor proprii.
ART. 341 - Veniturile
din muncă şi cele asimilate acestora
Veniturile din muncă, sumele de bani
cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale şi
altele asemenea,
precum şi veniturile cuvenite în temeiul unui drept de
proprietate intelectuală
sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă
numai în cazul în
care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în
timpul comunităţii.
ART. 342 - Regimul
juridic al bunurilor proprii
Fiecare soţ poate folosi, administra şi
dispune liber de bunurile sale proprii, în condiţiile legii.
ART. 343 - Dovada
bunurilor soţilor
(1) Calitatea de
bun comun nu trebuie să fie dovedită.
(2) Dovada că un
bun este propriu se poate face între soţi prin orice mijloc de
probă. În cazul
prevăzut la art. 340 lit. a), dovada se face în condiţiile legii.
(3) Pentru bunurile
mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de
încheierea acesteia se
întocmeşte un inventar de către notarul public sau sub semnătură
privată, dacă
părţile convin astfel. În lipsa inventarului, se prezumă,
până la proba
contrară, că bunurile sunt comune.
ART. 344 - Formalităţile
de publicitate
Oricare dintre soţi poate cere să se facă
menţiune în cartea funciară ori, după caz, în alte registre
de publicitate
prevăzute de lege despre apartenenţa unui bun la comunitate.
ART. 345 - Actele
de conservare, de folosinţă şi de administrare
(1) Fiecare soţ
are dreptul de a folosi bunul comun fără consimţământul expres al
celuilalt
soţ. Cu toate acestea, schimbarea destinaţiei bunului comun nu se poate
face
decât prin acordul soţilor.
(2) De asemenea,
fiecare soţ poate încheia singur acte de conservare, acte de
administrare cu
privire la oricare dintre bunurile comune, precum şi acte de
dobândire a
bunurilor comune.
(3) Dispoziţiile
art. 322 rămân aplicabile.
(4) În măsura în
care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost
prejudiciate
printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea
actului nu
poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi
afectate
drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă.
ART. 346 - Actele
de înstrăinare şi de grevare
(1) Actele de
înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca
obiect bunurile comune nu
pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soţi.
(2) Cu toate
acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu oneros, de
bunurile
mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii,
anumitor
formalităţi de publicitate. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân
aplicabile.
(3) Sunt, de asemenea,
exceptate de la prevederile alin. (1) darurile obişnuite.
ART. 347 – Nulitatea
relativă
(1) Actul încheiat
fără consimţământul expres al celuilalt soţ, atunci când el
este necesar
potrivit legii, este anulabil.
(2) Terţul
dobânditor care a depus diligenţa necesară pentru a se informa cu
privire la
natura bunului este apărat de efectele nulităţii. Dispoziţiile art. 345
alin.
(4) rămân aplicabile.
ART. 348 - Aportul
de bunuri comune
Bunurile comune pot face obiectul unui
aport la societăţi, asociaţii sau fundaţii, în condiţiile legii.
ART. 349 - Regimul
aporturilor
(1) Sub sancţiunea
prevăzută la art. 347, niciunul dintre soţi nu poate singur, fără
consimţământul scris al celuilalt soţ, să dispună de bunurile
comune ca aport
la o societate sau pentru dobândirea de părţi sociale ori, după
caz, de
acţiuni. În cazul societăţilor comerciale ale căror acţiuni sunt
tranzacţionate
pe o piaţă reglementată, soţul care nu şi-a dat consimţământul
scris la
întrebuinţarea bunurilor comune nu poate pretinde decât
daune-interese de la
celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite de terţi.
(2) În cazul
prevăzut la alin. (1), calitatea de asociat este recunoscută soţului
care a
aportat bunul comun, dar părţile sociale sau acţiunile sunt bunuri
comune.
Soţul asociat exercită singur drepturile ce decurg din această calitate
şi
poate realiza singur transferul părţilor sociale ori, după caz, al
acţiunilor
deţinute.
(3) Calitatea de
asociat poate fi recunoscută şi celuilalt soţ, dacă acesta şi-a
exprimat voinţa
în acest sens. În acest caz, fiecare dintre soţi are
calitatea de asociat
pentru părţile sociale sau acţiunile atribuite în schimbul a
jumătate din
valoarea bunului, dacă, prin convenţie, soţii nu au stipulat alte
cote-părţi.
Părţile sociale sau acţiunile ce revin fiecăruia dintre soţi sunt
bunuri
proprii.
ART. 350 - Dispoziţii
testamentare
Fiecare soţ poate dispune prin legat de
partea ce i s-ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din comunitatea
de bunuri.
ART. 351 - Datoriile
comune ale soţilor
Soţii răspund cu bunurile comune pentru:
a) obligaţiile născute în legătură cu
conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;
b) obligaţiile pe care le-au contractat
împreună;
c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi
pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin
însuşirea, de către unul dintre soţi, a bunurilor
aparţinând unui terţ, în
măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale
soţilor.
ART. 352 - Răspunderea
subsidiară pentru datoriile comune
(1) În măsura în
care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor
comune,
soţii răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel
care a plătit
datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea
ce a suportat
peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar
face la
data plăţii datoriei.
(2) Soţul care a
plătit datoria comună în condiţiile alin. (1) are un drept de
retenţie asupra
bunurilor celuilalt soţ până la acoperirea integrală a creanţelor
pe care
acesta i le datorează.
ART. 353 - Urmărirea
bunurilor comune
(1) Bunurile
comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soţi.
(2) Cu toate
acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor,
creditorul său
personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai
în măsura necesară
pentru acoperirea creanţei sale.
(3) Bunurile
astfel împărţite devin bunuri proprii.
ART. 354 - Urmărirea
veniturilor din profesie
Veniturile din muncă ale unui soţ, precum
şi cele asimilate acestora nu pot fi urmărite pentru datoriile comune
asumate
de către celălalt soţ, cu excepţia celor prevăzute la art. 351 lit. c).
ART. 355 - Lichidarea
regimului comunităţii
(1) La încetarea
comunităţii, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească
sau act autentic
notarial.
(2) Până la
finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în
privinţa bunurilor, cât şi
în privinţa obligaţiilor.
(3) Când
comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soţi, lichidarea
se face între
soţul supravieţuitor şi moştenitorii soţului decedat. În acest
caz, obligaţiile
soţului decedat se divid între moştenitori proporţional cu cotele
ce le revin
din moştenire.
ART. 356 - Efectele
încetării regimului comunităţii
Dacă regimul comunităţii de bunuri
încetează prin desfacerea căsătoriei, foştii soţi rămân
coproprietari în
devălmăşie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părţi
ce revine
fiecăruia.
ART. 357 - Lichidarea
comunităţii. Partajul
(1) În cadrul
lichidării comunităţii, fiecare dintre soţi preia bunurile sale
proprii, după
care se va proceda la partajul bunurilor comune şi la regularizarea
datoriilor.
(2) În acest scop,
se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soţ,
pe baza contribuţiei
sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât şi la
îndeplinirea obligaţiilor
comune. Până la proba contrară, se prezumă că soţii au avut o
contribuţie
egală.
(3) Dispoziţiile
art. 364 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
ART. 358 - Partajul
în timpul regimului comunităţii
(1) În timpul
regimului comunităţii, bunurile comune pot fi împărţite, în
tot sau în parte,
prin act încheiat în formă autentică notarială, în
caz de bună învoială, ori pe
cale judecătorească, în caz de neînţelegere.
(2) Prevederile
art. 357 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(3) Bunurile
atribuite fiecărui soţ prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile
neîmpărţite rămân bunuri comune.
(4) Regimul
comunităţii nu încetează decât în condiţiile legii,
chiar dacă toate bunurile
comune au fost împărţite potrivit acestui articol.
ART. 359 - Convenţiile
contrare regimului comunităţii legale
Orice convenţie contrară dispoziţiilor
prezentei secţiuni este lovită de nulitate absolută, în măsura
în care nu este
compatibilă cu regimul comunităţii convenţionale.
SECŢIUNEA
a 3-a - Regimul separaţiei de bunuri
ART. 360 - Regimul
bunurilor
(1) Fiecare dintre
soţi este proprietar exclusiv în privinţa bunurilor
dobândite înainte de
încheierea căsătoriei, precum şi a celor pe care le
dobândeşte în nume propriu
după această dată.
(2) Prin convenţie
matrimonială, părţile pot stipula clauze privind lichidarea acestui
regim în
funcţie de masa de bunuri achiziţionate de fiecare dintre soţi în
timpul
căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanţa de participare.
Dacă părţile
nu au convenit altfel, creanţa de participare reprezintă jumătate din
diferenţa
valorică dintre cele două mase de achiziţii nete şi va fi datorată de
către
soţul a cărui masă de achiziţii nete este mai mare, putând fi
plătită în bani
sau în natură.
ART. 361 - Inventarul
bunurilor mobile
(1) La adoptarea
acestui regim, notarul public întocmeşte un inventar al bunurilor
mobile
proprii, indiferent de modul lor de dobândire.
(2) Se poate
întocmi un inventar şi pentru bunurile mobile dobândite
în timpul separaţiei de
bunuri.
(3) În toate
cazurile, pentru opozabilitate faţă de terţi, inventarul se anexează la
convenţia matrimonială, supunându-se aceloraşi formalităţi de
publicitate ca şi
convenţia matrimonială.
(4) În lipsa
inventarului se prezumă, până la proba contrară, că dreptul de
proprietate
exclusivă aparţine soţului posesor.
(5) Dacă bunul a
fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei
condiţii de
formă pentru validitate ori unor cerinţe de publicitate, dreptul de
proprietate
exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care
îndeplineşte formele
cerute de lege.
ART. 362 - Bunurile
proprietate comună pe cote-părţi
(1) Bunurile
dobândite împreună de soţi aparţin acestora în
proprietate comună pe
cote-părţi, în condiţiile legii.
(2) Dovada
coproprietăţii se face în condiţiile art. 361, care se aplică
în mod
corespunzător.
ART. 363 - Folosinţa
bunurilor celuilalt soţ
(1) Soţul care se
foloseşte de bunurile celuilalt soţ fără împotrivirea acestuia
din urmă are
obligaţiile unui uzufructuar, cu excepţia celor prevăzute la art. 723,
726 şi
727. El este dator să restituie numai fructele existente la data
solicitării
lor de către celălalt soţ sau, după caz, la data încetării ori
schimbării
regimului matrimonial.
(2) Dacă unul
dintre soţi încheie singur un act prin care dobândeşte un
bun, folosindu-se, în
tot sau în parte, de bunuri aparţinând celuilalt soţ,
acesta din urmă poate
alege, în proporţia bunurilor proprii folosite fără acordul său,
între a
reclama pentru sine proprietatea bunului achiziţionat şi a pretinde
daune-interese de la soţul dobânditor. Proprietatea nu poate fi
însă reclamată
decât înainte ca soţul dobânditor să dispună de bunul
dobândit, cu excepţia
cazului în care terţul dobânditor a cunoscut că bunul a
fost achiziţionat de
către soţul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soţ.
ART. 364 - Răspunderea
pentru obligaţiile personale
(1) Niciunul
dintre soţi nu poate fi ţinut de obligaţiile născute din acte
săvârşite de
celălalt soţ.
(2) Cu toate
acestea, soţii răspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare
dintre ei
pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei şi a celor
legate de
creşterea şi educarea copiilor.
ART. 365 - Dreptul
de retenţie
La încetarea regimului separaţiei de
bunuri, fiecare dintre soţi are un drept de retenţie asupra bunurilor
celuilalt
până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul faţă
de celălalt.
SECŢIUNEA
a 4-a - Regimul comunităţii convenţionale
ART. 366 - Domeniul
de aplicare
Regimul comunităţii convenţionale se aplică
atunci când, în condiţiile şi limitele prevăzute în
prezenta secţiune, se
derogă, prin convenţie matrimonială, de la dispoziţiile privind regimul
comunităţii legale.
ART. 367 - Obiectul
convenţiei matrimoniale
În cazul în care se adoptă comunitatea
convenţională, convenţia matrimonială se poate referi la unul sau mai
multe
dintre următoarele aspecte:
a) includerea în comunitate, în tot ori în
parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute
înainte ori după
încheierea căsătoriei, cu excepţia bunurilor prevăzute la art.
340 lit. b) şi
c);
b) restrângerea comunităţii la bunurile sau
datoriile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent
dacă sunt
dobândite ori, după caz, născute înainte sau în
timpul căsătoriei, cu excepţia
obligaţiilor prevăzute la art. 351 lit. c);
c) obligativitatea acordului ambilor soţi
pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest
caz, dacă unul dintre
soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se
opune în mod
abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă
numai cu încuviinţarea
prealabilă a instanţei de tutelă;
d) includerea clauzei de preciput; executarea
clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu
este posibil,
prin echivalent, din valoarea activului net al comunităţii;
e) modalităţi privind lichidarea comunităţii
convenţionale.
ART. 368 - Alte
dispoziţii aplicabile
În măsura în care prin convenţie
matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al comunităţii
convenţionale
se completează cu dispoziţiile legale privind regimul comunităţii
legale.
SECŢIUNEA
a 5-a - Modificarea regimului matrimonial
§1.
Modificarea convenţională
ART. 369 - Condiţii
(1) După cel puţin
un an de la încheierea căsătoriei, soţii pot, ori de câte
ori doresc, să
înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim
matrimonial ori să îl
modifice, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru
încheierea
convenţiilor matrimoniale.
(2) Dispoziţiile
art. 291, 334, 335 şi 361 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(3) Creditorii
prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot
formula
acţiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au
fost îndeplinite
formalităţile de publicitate sau, după caz, de când au luat
cunoştinţă mai
înainte de aceste împrejurări pe altă cale.
(4) Creditorii
prevăzuţi la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepţie,
inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial
făcute în
frauda intereselor lor.
§2.
Modificarea judiciară
ART. 370 - Separaţia
judiciară de bunuri
(1) Dacă regimul
matrimonial al soţilor este cel al comunităţii legale sau
convenţionale,
instanţa, la cererea unuia dintre soţi, poate pronunţa separaţia de
bunuri,
atunci când celălalt soţ încheie acte care pun în
pericol interesele
patrimoniale ale familiei.
(2) Totodată,
instanţa va face aplicarea dispoziţiilor art. 357.
(3) Dispoziţiile
art. 291, 334, 335 şi 361 se aplică în mod corespunzător.
ART. 371 - Efectele
între soţi
(1) Separaţia de
bunuri pronunţată de către instanţă face ca regimul matrimonial
anterior să
înceteze, iar soţilor li se aplică regimul matrimonial prevăzut
la art.
360-365.
(2) Între soţi,
efectele separaţiei se produc de la data formulării cererii, cu
excepţia
cazului în care instanţa, la cererea oricăruia dintre ei, dispune
ca aceste
efecte să li se aplice de la data despărţirii în fapt.
ART. 372 - Efectele
faţă de terţi
(1) Creditorii
soţilor nu pot cere separaţia de bunuri, dar pot interveni în
cauză.
(2) Dispoziţiile
art. 369 alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător.
CAP. VII - Desfacerea căsătoriei
SECŢIUNEA
1 - Cazurile de divorţ
§1.
Dispoziţii generale
ART. 373 - Motive
de divorţ
Divorţul poate avea loc:
a) prin acordul soţilor, la cererea ambilor
soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ;
b) atunci când, din cauza unor motive
temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea
căsătoriei
nu mai este posibilă;
c) la cererea unuia dintre soţi, după o
separare în fapt care a durat cel puţin 2 ani;
d) la cererea aceluia dintre soţi a cărui
stare de sănătate face imposibilă continuarea căsătoriei.
§2.
Divorţul prin acordul soţilor pe cale judiciară
ART. 374 - Condiţii
(1) Divorţul prin
acordul soţilor poate fi pronunţat indiferent de durata căsătoriei şi
indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.
(2) Divorţul prin
acordul soţilor nu poate fi admis dacă unul dintre soţi este pus sub
interdicţie.
(3) Instanţa este
obligată să verifice existenţa consimţământului liber şi neviciat
al fiecărui
soţ.
§3.
Divorţul prin acordul soţilor pe cale administrativă sau prin procedură
notarială
ART. 375 - Condiţii
(1) Dacă soţii
sunt de acord cu divorţul şi nu au copii minori, născuţi din căsătorie,
din
afara căsătoriei sau adoptaţi, ofiţerul de stare civilă ori notarul
public de
la locul căsătoriei sau al ultimei locuinţe comune a soţilor poate
constata
desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor, eliberându-le un
certificat de
divorţ, potrivit legii.
(2) Divorţul prin
acordul soţilor poate fi constatat de notarul public şi în cazul
în care există
copii minori născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi,
dacă
soţii convin asupra tuturor aspectelor referitoare la numele de familie
pe care
să îl poarte după divorţ, exercitarea autorităţii părinteşti de
către ambii
părinţi, stabilirea locuinţei copiilor după divorţ, modalitatea de
păstrare a
legăturilor personale dintre părintele separat şi fiecare dintre copii,
precum
şi stabilirea contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere,
educare,
învăţătură şi pregătire profesională a copiilor. Dacă din
raportul de anchetă
socială rezultă că acordul soţilor privind exercitarea în comun a
autorităţii
părinteşti sau cel privind stabilirea locuinţei copiilor nu este
în interesul
copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5).
(3) Dispoziţiile
art. 374 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.
ART. 376 - Procedura
(1) Cererea de
divorţ se depune de soţi împreună. Ofiţerul de stare civilă sau
notarul public
înregistrează cererea şi le acordă un termen de reflecţie de 30
de zile.
(2) Prin excepţie
de la prevederile alin. (1), cererea de divorţ se poate depune la
notarul
public şi prin mandatar cu procură autentică.
(3) La expirarea
acestui termen, soţii se prezintă personal, iar ofiţerul de stare
civilă sau,
după caz, notarul public verifică dacă soţii stăruie să divorţeze şi
dacă, în
acest sens, consimţământul lor este liber şi neviciat.
(4) Dacă soţii
stăruie în divorţ, ofiţerul de stare civilă sau, după caz,
notarul public
eliberează certificatul de divorţ fără să facă vreo menţiune cu privire
la
culpa soţilor.
(5) Dispoziţiile
art. 383 alin. (1) şi (3) se aplică în mod corespunzător. Dacă
soţii nu se
înţeleg asupra numelui de familie pe care să îl poarte după
divorţ ori, în
cazul prevăzut la art. 375 alin. (2), asupra exercitării în comun
a drepturilor
părinteşti, ofiţerul de stare civilă sau, după caz, notarul public
emite o
dispoziţie de respingere a cererii de divorţ şi îndrumă soţii să
se adreseze
instanţei de judecată, potrivit prevederilor art. 374.
(6) Soluţionarea
cererilor privind alte efecte ale divorţului asupra cărora soţii nu se
înţeleg
este de competenţa instanţei judecătoreşti.
ART. 377 – Menţiunea
în actul de căsătorie
(1) Când cererea
de divorţ este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria,
ofiţerul de
stare civilă, după emiterea certificatului de divorţ, face cuvenita
menţiune în
actul de căsătorie.
(2) În cazul
depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soţii
au avut ultima
locuinţă comună, ofiţerul de stare civilă emite certificatul de divorţ
şi
înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la
primăria locului
unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune în
actul de căsătorie.
(3) În cazul
constatării divorţului de către notarul public, acesta emite
certificatul de
divorţ şi înaintează, de îndată, o copie certificată de pe
acesta la primăria
locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face menţiune
în actul de
căsătorie.
ART. 378 - Refuzul
ofiţerului de stare civilă sau notarului public
(1) Dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile art. 375, ofiţerul de stare civilă sau,
după caz,
notarul public respinge cererea de divorţ.
(2) Împotriva
refuzului ofiţerului de stare civilă sau notarului public nu există
cale de
atac, dar soţii se pot adresa cu cererea de divorţ instanţei de
judecată,
pentru a dispune desfacerea căsătoriei prin acordul lor sau în
baza unui alt
temei prevăzut de lege.
(3) Pentru
repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofiţerului de stare
civilă sau
notarului public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul
soţilor şi de
a emite certificatul de divorţ, oricare dintre soţi se poate adresa, pe
cale
separată, instanţei competente.
§4.
Divorţul din culpă
ART. 379 - Condiţii
(1) În cazul
prevăzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacă instanţa
stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei. Cu
toate acestea,
dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa
poate
pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei
a făcut
cerere de divorţ. Dacă culpa aparţine în totalitate
reclamantului, sunt
aplicabile prevederile art. 388.
(2) În ipoteza
prevăzută de art. 373 lit. c), divorţul se pronunţă din culpa exclusivă
a
soţului reclamant, cu excepţia situaţiei în care
pârâtul se declară de acord cu
divorţul, când acesta se pronunţă fără a se face menţiune despre
culpa soţilor.
ART. 380 - Continuarea
acţiunii de divorţ
(1) În situaţia
prevăzută la art. 379 alin. (1), dacă soţul reclamant decedează
în timpul
procesului, moştenitorii săi pot continua acţiunea de divorţ.
(2) Acţiunea
continuată de moştenitori este admisă numai dacă instanţa constată
culpa
exclusivă a soţului pârât.
§5.
Divorţul din cauza stării sănătăţii unui soţ
ART. 381 - Condiţiile
divorţului
În cazul prevăzut la art. 373 lit. d),
desfacerea căsătoriei se pronunţă fără a se face menţiune despre culpa
soţilor.
SECŢIUNEA
a 2-a - Efectele divorţului
§1.
Data desfacerii căsătoriei
ART. 382 - Data
desfacerii căsătoriei
(1) Căsătoria este
desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat
divorţul a rămas
definitivă.
(2) Prin excepţie,
dacă acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii soţului
reclamant,
potrivit art. 380, căsătoria se socoteşte desfăcută la data decesului.
(3) În cazul
prevăzut de art. 375, căsătoria este desfăcută pe data eliberării
certificatului de divorţ.
§2.
Efectele divorţului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soţi
ART. 383 - Numele
de familie după căsătorie
(1) La desfacerea
căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat
în timpul
căsătoriei. Instanţa ia act de această înţelegere prin
hotărârea de divorţ.
(2) Pentru motive
temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul
superior
al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze
numele purtat
în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri
între ei.
(3) Dacă nu a
intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat
încuviinţarea, fiecare
dintre foştii soţi poartă numele dinaintea căsătoriei.
ART. 384 - Drepturile
soţului divorţat
(1) Divorţul este
considerat pronunţat împotriva soţului din a cărui culpă
exclusivă s-a desfăcut
căsătoria.
(2) Soţul
împotriva căruia a fost pronunţat divorţul pierde drepturile pe
care legea sau
convenţiile încheiate anterior cu terţii le atribuie acestuia.
(3) Aceste
drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al
divorţului prin acordul
soţilor.
§3.
Efectele divorţului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi
I.
Efecte cu privire la regimul matrimonial
ART. 385 - Încetarea
regimului matrimonial
(1) În cazul
divorţului, regimul matrimonial încetează între soţi la
data introducerii
cererii de divorţ.
(2) Cu toate
acestea, oricare dintre soţi sau amândoi, împreună,
în cazul divorţului prin
acordul lor, pot cere instanţei de divorţ să constate că regimul
matrimonial a
încetat de la data separaţiei în fapt.
(3) Prevederile
acestui articol se aplică în mod corespunzător şi în cazul
divorţului prevăzut
de art. 375.
ART. 386 - Actele
încheiate în frauda celuilalt soţ
(1) Actele
menţionate la art. 346 alin. (2), precum şi actele din care se nasc
obligaţii
în sarcina comunităţii, încheiate de unul dintre soţi după
data introducerii
cererii de divorţ sunt anulabile, dacă au fost făcute în frauda
celuilalt soţ.
(2) Dispoziţiile
art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.
ART. 387 - Opozabilitatea
faţă de terţi
(1) Hotărârea
judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul şi, după caz,
certificatul de
divorţ prevăzut la art. 375 sunt opozabile faţă de terţi, în
condiţiile legii.
(2) Dispoziţiile
art. 291, 334 şi 335 sunt aplicabile în mod corespunzător,
inclusiv în cazul
prevăzut la art. 375.
II.
Dreptul la despăgubiri
ART. 388 - Acordarea
despăgubirilor
Distinct de dreptul la prestaţia
compensatorie prevăzut la art. 390, soţul nevinovat, care suferă un
prejudiciu
prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl
despăgubească.
Instanţa de tutelă soluţionează cererea prin hotărârea de divorţ.
III.
Obligaţia de întreţinere între foştii soţi
ART. 389 - Obligaţia
de întreţinere
(1) Prin
desfacerea căsătoriei, obligaţia de întreţinere între soţi
încetează.
(2) Soţul divorţat
are dreptul la întreţinere, dacă se află în nevoie din
pricina unei
incapacităţi de muncă survenite înainte de căsătorie ori în
timpul căsătoriei.
El are drept la întreţinere şi atunci când incapacitatea se
iveşte în decurs de
un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea
este cauzată
de o împrejurare în legătură cu căsătoria.
(3) Întreţinerea
datorată potrivit dispoziţiilor alin. (2) se stabileşte până la o
pătrime din
venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele
sale şi cu
starea de nevoie a creditorului. Această întreţinere,
împreună cu întreţinerea
datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net al celui
obligat
la plată.
(4) Când divorţul
este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta nu
beneficiază
de prevederile alin. (2) şi (3) decât timp de un an de la
desfacerea
căsătoriei.
(5) În afara altor
cazuri prevăzute de lege, obligaţia de întreţinere
încetează prin recăsătorirea
celui îndreptăţit.
IV.
Prestaţia compensatorie
ART. 390 - Condiţiile
prestaţiei compensatorii
(1) În cazul în
care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului
pârât, soţul reclamant
poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât
este posibil, un
dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în
condiţiile de
viaţă ale celui care o solicită.
(2) Prestaţia
compensatorie se poate acorda numai în cazul în care
căsătoria a durat cel puţin
20 de ani.
(3) Soţul care
solicită prestaţia compensatorie nu poate cere de la fostul său soţ şi
pensie
de întreţinere, în condiţiile art. 389.
ART. 391 - Stabilirea
prestaţiei compensatorii
(1) Prestaţia
compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea
căsătoriei.
(2) La stabilirea
prestaţiei compensatorii se ţine seama atât de resursele soţului
care o
solicită, cât şi de mijloacele celuilalt soţ din momentul
divorţului, de
efectele pe care le are sau le va avea lichidarea regimului
matrimonial, precum
şi de orice alte împrejurări previzibile de natură să le
modifice, cum ar fi
vârsta şi starea de sănătate a soţilor, contribuţia la creşterea
copiilor
minori pe care a avut-o şi urmează să o aibă fiecare soţ, pregătirea
profesională, posibilitatea de a desfăşura o activitate producătoare de
venituri şi altele asemenea.
ART. 392 - Forma
prestaţiei compensatorii
(1) Prestaţia
compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume
globale sau a
unei rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra
unor bunuri
mobile sau imobile care aparţin debitorului.
(2) Renta poate fi
stabilită într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau
într-o sumă de
bani determinată.
(3) Renta şi
uzufructul se pot constitui pe toată durata vieţii celui care solicită
prestaţia compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se
stabileşte
prin hotărârea de divorţ.
ART. 393 - Garanţii
Instanţa, la cererea soţului creditor, îl
poate obliga pe soţul debitor să constituie o garanţie reală sau să dea
cauţiune pentru a asigura executarea rentei.
ART. 394 - Modificarea
prestaţiei compensatorii
(1) Instanţa poate
mări sau micşora prestaţia compensatorie, dacă se modifică, în
mod
semnificativ, mijloacele debitorului şi resursele creditorului.
(2) În cazul în
care prestaţia compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta
se indexează
de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei.
ART. 395 - Încetarea
prestaţiei compensatorii
Prestaţia compensatorie încetează prin
decesul unuia dintre soţi, prin recăsătorirea soţului creditor, precum
şi
atunci când acesta obţine resurse de natură să îi asigure
condiţii de viaţă
asemănătoare celor din timpul căsătoriei.
§4.
Efectele divorţului cu privire la raporturile dintre părinţi şi copiii
lor
minori
ART. 396 - Raporturile
dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori
(1) Instanţa de
tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor
dintre
părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, ţinând seama de
interesul superior al
copiilor, de concluziile raportului de anchetă psihosocială, precum şi,
dacă
este cazul, de învoiala părinţilor, pe care îi ascultă.
(2) Dispoziţiile
art. 264 sunt aplicabile.
ART. 397 - Exercitarea
autorităţii părinteşti de către ambii părinţi
După divorţ, autoritatea părintească revine
în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa
decide altfel.
ART. 398 - Exercitarea
autorităţii părinteşti de către un singur părinte
(1) Dacă există
motive întemeiate, având în vedere interesul superior
al copilului, instanţa
hotărăşte ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către
unul
dintre părinţi.
(2) Celălalt
părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi
educare a
copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia.
ART. 399 - Exercitarea
autorităţii părinteşti de către alte persoane
(1) În mod
excepţional, instanţa de tutelă poate hotărî plasamentul
copilului la o rudă
sau la o altă familie ori persoană, cu consimţământul acestora,
sau într-o
instituţie de ocrotire. Acestea exercită drepturile şi
îndatoririle care revin
părinţilor cu privire la persoana copilului.
(2) Instanţa
stabileşte dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită
de
către părinţi în comun sau de către unul dintre ei.
ART. 400 - Locuinţa
copilului după divorţ
(1) În lipsa
înţelegerii dintre părinţi sau dacă aceasta este contrară
interesului superior
al copilului, instanţa de tutelă stabileşte, odată cu pronunţarea
divorţului,
locuinţa copilului minor la părintele cu care locuieşte în mod
statornic.
(2) Dacă până la
divorţ copilul a locuit cu ambii părinţi, instanţa îi stabileşte
locuinţa la
unul dintre ei, ţinând seama de interesul său superior.
(3) În mod
excepţional, şi numai dacă este în interesul superior al
copilului, instanţa
poate stabili locuinţa acestuia la bunici sau la alte rude ori
persoane, cu
consimţământul acestora, ori la o instituţie de ocrotire. Acestea
exercită
supravegherea copilului şi îndeplinesc toate actele obişnuite
privind
sănătatea, educaţia şi învăţătura sa.
ART. 401 - Drepturile
părintelui separat de copil
(1) În cazurile prevăzute la art. 400,
părintele sau, după caz, părinţii separaţi de copilul lor au dreptul de
a avea
legături personale cu acesta.
(2) În caz de neînţelegere
între
părinţi, instanţa de tutelă decide cu privire la modalităţile de
exercitare a
acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie, art. 264 fiind
aplicabil.
ART. 402 - Stabilirea contribuţiei părinţilor
(1) Instanţa de tutelă, prin hotărârea
de divorţ, stabileşte contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de
creştere,
educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
(2) Dispoziţiile titlului V privind
obligaţia de întreţinere se aplică în mod corespunzător.
ART. 403 - Modificarea măsurilor luate cu privire la copil
În
cazul schimbării împrejurărilor, instanţa de tutelă poate
modifica măsurile cu
privire la drepturile şi îndatoririle părinţilor divorţaţi faţă
de copiii lor
minori, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a unui alt membru de
familie, a
copilului, a instituţiei de ocrotire, a instituţiei publice
specializate pentru
protecţia copilului sau a procurorului.
ART. 404 - Raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori în
alte
cazuri
În
cazul prevăzut la art. 293 alin. (2), instanţa hotărăşte asupra
raporturilor
dintre părinţi şi copiii lor minori, dispoziţiile art. 396-403 fiind
aplicabile
în mod corespunzător.
TITLUL III - Rudenia
CAP. I - Dispoziţii generale
ART. 405 - Noţiune
(1) Rudenia firească este legătura
bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul
că mai
multe persoane au un ascendent comun.
(2) Rudenia civilă este legătura
rezultată din adopţia încheiată în condiţiile prevăzute de
lege.
ART. 406 - Rudenia în linie dreaptă sau colaterală
(1) Rudenia este în linie dreaptă în
cazul descendenţei unei persoane dintr-o altă persoană şi poate fi
ascendentă
sau descendentă.
(2) Rudenia este în linie colaterală
atunci când rezultă din faptul că mai multe persoane au un
ascendent comun.
(3) Gradul de rudenie se stabileşte
astfel:
a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor:
astfel, copiii şi părinţii sunt rude de gradul întâi,
nepoţii şi bunicii sunt
rude de gradul al doilea;
b) în linie colaterală, după numărul
naşterilor, urcând de la una dintre rude până la
ascendentul comun şi coborând
de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, fraţii sunt rude de
gradul al
doilea, unchiul sau mătuşa şi nepotul, de gradul al treilea, verii
primari, de
gradul al patrulea.
ART. 407 - Afinitatea
(1) Afinitatea este legătura dintre un
soţ şi rudele celuilalt soţ.
(2) Rudele soţului sunt, în aceeaşi
linie şi acelaşi grad, afinii celuilalt soţ.
CAP. II - Filiaţia
SECŢIUNEA
1 - Stabilirea filiaţiei
§1. Dispoziţii
generale
ART. 408 - Modurile de stabilire a filiaţiei
(1) Filiaţia faţă de mamă rezultă din
faptul naşterii; ea se poate stabili şi prin recunoaştere sau prin
hotărâre
judecătorească.
(2) Filiaţia faţă de tatăl din
căsătorie se stabileşte prin efectul prezumţiei de paternitate.
(3) Filiaţia faţă de tatăl din afara
căsătoriei se stabileşte prin recunoaştere sau prin hotărâre
judecătorească,
după caz.
ART. 409 - Dovada filiaţiei
(1) Filiaţia se dovedeşte prin actul de
naştere întocmit în registrul de stare civilă, precum şi cu
certificatul de
naştere eliberat pe baza acestuia.
(2) În cazul copilului din căsătorie,
dovada se face prin actul de naştere şi prin actul de căsătorie al
părinţilor,
trecute în registrele de stare civilă, precum şi prin
certificatele de stare
civilă corespunzătoare.
ART. 410 - Posesia de stat
(1) Posesia de stat este starea de fapt
care indică legăturile de filiaţie şi rudenie dintre copil şi familia
din care
se pretinde că face parte. Ea constă, în principal, în
oricare dintre
următoarele împrejurări:
a) o persoană se comportă faţă de un copil ca
fiind al său, îngrijindu-se de creşterea şi educarea sa, iar
copilul se
comportă faţă de această persoană ca fiind părintele său;
b) copilul este recunoscut de către familie,
în societate şi, când este cazul, de către autorităţile
publice, ca fiind al
persoanei despre care se pretinde că este părintele său;
c) copilul poartă numele persoanei despre
care se pretinde că este părintele său.
(2) Posesia de stat trebuie să fie
continuă, paşnică, publică şi neechivocă.
ART. 411 - Posesia de stat conformă cu actul de naştere
(1) Nicio persoană nu poate reclama o
altă filiaţie faţă de mamă decât aceea ce rezultă din actul său
de naştere şi
posesia de stat conformă cu acesta.
(2) Nimeni nu poate contesta filiaţia
faţă de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul
său de
naştere.
(3) Cu toate acestea, dacă printr-o
hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o substituire
de copil ori
că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie
decât aceea care l-a
născut, se poate face dovada adevăratei filiaţii cu orice mijloc de
probă.
ART. 412 - Timpul legal al concepţiunii
(1) Intervalul de timp cuprins între a
trei suta şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este
timpul
legal al concepţiunii. El se calculează zi cu zi.
(2) Prin mijloace de probă ştiinţifice
se poate face dovada concepţiunii copilului într-o anumită
perioadă din
intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara
acestui interval.
ART. 413 - Domeniul de aplicare
Dispoziţiile
prezentului capitol referitoare la copil sunt aplicabile şi persoanei
majore a
cărei filiaţie este cercetată.
§2.
Prezumţia de paternitate
ART. 414 - Prezumţia de paternitate
(1) Copilul născut sau conceput în
timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei.
(2) Paternitatea poate fi tăgăduită,
dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
§3.
Recunoaşterea copilului
ART. 415 - Felurile recunoaşterii
(1) Dacă naşterea nu a fost
înregistrată în registrul de stare civilă sau copilul a
fost trecut în
registrul de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi, mama
îl poate
recunoaşte pe copil.
(2) Copilul conceput şi născut în afara
căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său.
(3) După moartea copilului, acesta
poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenţi fireşti.
ART. 416 - Formele recunoaşterii
(1) Recunoaşterea poate fi făcută prin
declaraţie la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor, prin
înscris autentic sau prin testament.
(2) Dacă recunoaşterea este făcută prin
înscris autentic, o copie a acestuia este trimisă din oficiu
serviciului public
comunitar local de evidenţă a persoanelor competent, pentru a se face
menţiunea
corespunzătoare în registrele de stare civilă.
(3) Recunoaşterea, chiar dacă a fost
făcută prin testament, este irevocabilă.
ART. 417 - Recunoaşterea de către minorul necăsătorit
Minorul
necăsătorit îl poate recunoaşte singur pe copilul său, dacă are
discernământ la
momentul recunoaşterii.
ART. 418 - Nulitatea absolută a recunoaşterii
Recunoaşterea
este lovită de nulitate absolută dacă:
a) a fost recunoscut un copil a cărui
filiaţie, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu
toate acestea,
dacă filiaţia anterioară a fost înlăturată prin hotărâre
judecătorească,
recunoaşterea este valabilă;
b) a fost făcută după decesul copilului, iar
acesta nu a lăsat descendenţi fireşti;
c) a fost făcută în alte forme decât cele
prevăzute de lege.
ART. 419 - Nulitatea relativă a recunoaşterii
(1) Recunoaşterea poate fi anulată
pentru eroare, dol sau violenţă.
(2) Prescripţia dreptului la acţiune
începe să curgă de la data încetării violenţei ori, după
caz, a descoperirii
erorii sau dolului.
ART. 420 - Contestarea recunoaşterii de filiaţie
(1) Recunoaşterea care nu corespunde
adevărului poate fi contestată oricând şi de orice persoană
interesată.
(2) Dacă recunoaşterea este contestată
de celălalt părinte, de copilul recunoscut sau de descendenţii
acestuia, dovada
filiaţiei este în sarcina autorului recunoaşterii sau a
moştenitorilor săi.
§4.
Acţiuni privind filiaţia
I.
Contestarea filiaţiei
ART. 421 - Acţiunea în contestaţia filiaţiei
(1) Orice persoană interesată poate
contesta oricând, prin acţiune în justiţie, filiaţia
stabilită printr-un act de
naştere ce nu este conform cu posesia de stat.
(2) În acest caz, filiaţia se dovedeşte
prin certificatul medical constatator al naşterii, prin expertiza
medico-legală
de stabilire a filiaţiei sau, în lipsa certificatului ori
în cazul
imposibilităţii efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă,
inclusiv
prin posesia de stat.
(3) Cu toate acestea, dovada filiaţiei
nu se face prin martori decât în cazul prevăzut la art. 411
alin. (3) sau
atunci când există înscrisuri care fac demnă de crezare
acţiunea formulată.
II.
Acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mamă
ART. 422 - Acţiunea în stabilirea maternităţii
În
cazul în care, din orice motiv, dovada filiaţiei faţă de mamă nu
se poate face
prin certificatul constatator al naşterii ori în cazul în
care se contestă
realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al
naşterii, filiaţia
faţă de mamă se poate stabili printr-o acţiune în stabilirea
maternităţii, în
cadrul căreia pot fi administrate orice mijloace de probă.
ART. 423 - Regimul juridic al acţiunii în stabilirea
maternităţii
(1) Dreptul la acţiunea în stabilirea
filiaţiei faţă de mamă aparţine copilului şi se porneşte, în
numele acestuia,
de către reprezentantul său legal.
(2) Acţiunea poate să fie pornită sau,
după caz, continuată şi de moştenitorii copilului, în condiţiile
legii.
(3) Acţiunea poate fi introdusă şi
împotriva moştenitorilor pretinsei mame.
(4) Dreptul la acţiune este
imprescriptibil.
(5) Dacă însă copilul a decedat
înainte
de a introduce acţiunea, moştenitorii săi pot să o introducă în
termen de un an
de la data decesului.
III.
Acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei
ART. 424 - Stabilirea paternităţii prin hotărâre judecătorească
Dacă
tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaşte pe copil,
paternitatea acestuia se
poate stabili prin hotărâre judecătorească.
ART. 425 - Acţiunea în stabilirea paternităţii
(1) Acţiunea în stabilirea paternităţii
din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele
lui de către
mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal.
(2) Ea poate fi pornită sau, după caz,
continuată şi de moştenitorii copilului, în condiţiile legii.
(3) Acţiunea în stabilirea paternităţii
poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată.
ART. 426 - Prezumţia filiaţiei faţă de pretinsul tată
(1) Paternitatea se prezumă dacă se
dovedeşte că pretinsul tată a convieţuit cu mama copilului în
perioada timpului
legal al concepţiunii.
(2) Prezumţia este înlăturată dacă
pretinsul tată dovedeşte că este exclus ca el să îl fi conceput
pe copil.
ART. 427 - Termenul de prescripţie
(1) Dreptul la acţiunea în stabilirea
paternităţii nu se prescrie în timpul vieţii copilului.
(2) Dispoziţiile art. 423 alin. (5) se
aplică în mod corespunzător.
ART. 428 - Despăgubiri
(1) Mama copilului poate cere pretinsului
tată să îi plătească jumătate din:
a) cheltuielile naşterii şi ale lehuziei;
b) cheltuielile făcute cu întreţinerea ei în
timpul sarcinii şi în perioada de lehuzie.
(2) Mama poate solicita aceste
despăgubiri chiar şi atunci când copilul s-a născut mort sau a
murit înainte de
pronunţarea hotărârii privind stabilirea paternităţii.
(3) Dreptul la acţiune al mamei se
prescrie în termen de 3 ani de la naşterea copilului.
(4) Mama nu poate cere aceste
despăgubiri dacă nu a formulat şi acţiune pentru stabilirea
paternităţii.
(5) În afara cheltuielilor prevăzute la
alin. (1), mama şi moştenitorii ei au dreptul la despăgubiri pentru
orice alte
prejudicii, potrivit dreptului comun.
IV.
Acţiuni privind filiaţia faţă de tatăl din căsătorie
ART. 429 - Acţiunea în tăgada paternităţii
(1) Acţiunea în tăgada paternităţii
poate fi pornită de soţul mamei, de mamă, de tatăl biologic, precum şi
de
copil. Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii
acestora, în condiţiile legii.
(2) Acţiunea se introduce de către
soţul mamei împotriva copilului; când acesta este decedat,
acţiunea se porneşte
împotriva mamei sale şi, dacă este cazul, a altor moştenitori ai
săi.
(3) Dacă soţul este pus sub
interdicţie, acţiunea poate fi pornită de tutore, iar în lipsă,
de un curator
numit de instanţa judecătorească.
(4) Mama sau copilul poate introduce
acţiunea împotriva soţului. Dacă acesta este decedat, acţiunea se
porneşte
împotriva moştenitorilor lui.
(5) Tatăl biologic poate introduce
acţiunea împotriva soţului mamei şi a copilului. Dacă aceştia
sunt decedaţi,
acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor.
ART. 430 - Tăgada paternităţii de către soţul mamei
(1) Soţul mamei poate introduce
acţiunea în tăgada paternităţii în termen de 3 ani, care
curge fie de la data
la care soţul a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la
o dată
ulterioară, când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii.
(2) Termenul nu curge împotriva soţului
pus sub interdicţie judecătorească şi, chiar dacă acţiunea nu a fost
pornită de
tutore, ea poate fi introdusă de soţ în termen de 3 ani de la
data ridicării
interdicţiei.
(3) Dacă soţul a murit înainte de
împlinirea termenul menţionat la alin. (1), fără a porni
acţiunea, aceasta
poate fi pornită de către moştenitori în termen de un an de la
data decesului.
ART. 431 - Tăgada paternităţii de către mamă
(1) Acţiunea în tăgada paternităţii
poate fi pornită de către mamă în termen de 3 ani de la data
naşterii
copilului.
(2) Dispoziţiile art. 429 alin. (3) şi
art. 430 alin. (2) şi (3) se aplică în mod corespunzător.
ART. 432 - Tăgada paternităţii de către pretinsul tată biologic
(1) Acţiunea în tăgada paternităţii
introdusă de către cel care se pretinde tată biologic poate fi admisă
numai
dacă acesta face dovada paternităţii sale faţă de copil.
(2) Dreptul la acţiune nu se prescrie
în timpul vieţii tatălui biologic. Dacă acesta a decedat,
acţiunea poate fi
formulată de moştenitorii săi în termen de cel mult un an de la
data decesului.
(3) Dispoziţiile art. 429 alin. (3) se
aplică în mod corespunzător.
ART. 433 - Tăgada paternităţii de către copil şi de către moştenitori
(1) Acţiunea în tăgada paternităţii se
porneşte de copil, în timpul minorităţii sale, prin
reprezentantul său legal.
(2) Dreptul la acţiune nu se prescrie
în timpul vieţii copilului.
(3) Dispoziţiile art. 423 alin. (5) şi
art. 429 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
ART. 434 - Contestarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie
Orice
persoană interesată poate cere, oricând, instanţei să constate că
nu sunt
întrunite condiţiile pentru ca prezumţia de paternitate să se
aplice unui copil
înregistrat în actele de stare civilă ca fiind născut din
căsătorie.
V.
Dispoziţii comune privind acţiunile referitoare la filiaţie
ART. 435 - Filiaţia legal stabilită
(1) Atât timp cât o legătură de
filiaţie legal stabilită nu a fost contestată în justiţie, nu se
poate stabili,
pe nicio cale, o altă filiaţie.
(2) Dispoziţiile art. 99 alin. (4)
rămân aplicabile.
ART. 436 - Citarea părinţilor şi a copilului
Părinţii
şi copilul vor fi citaţi în toate cauzele referitoare la
filiaţie, chiar şi
atunci când nu au calitatea de reclamant sau de pârât.
ART. 437 - Inadmisibilitatea renunţării
(1) În acţiunile privitoare la filiaţie
nu se poate renunţa la drept.
(2) De asemenea, cel care introduce o
acţiune privitoare la filiaţie în numele unui copil sau al unei
persoane puse
sub interdicţie judecătorească, precum şi copilul minor care a introdus
singur,
potrivit legii, o astfel de acţiune nu pot renunţa la judecarea ei.
ART. 438 - Situaţia copilului
(1) Prin hotărârea de admitere a
acţiunii instanţa se pronunţă şi cu privire la stabilirea numelui
copilului,
exercitarea autorităţii părinteşti şi obligaţia părinţilor de a-l
întreţine pe
copil.
(2) În cazul în care admite o
acţiune
în contestarea filiaţiei, instanţa poate stabili, dacă este
cazul, modul în
care copilul păstrează legături personale cu acela care l-a crescut.
ART. 439 - Acţiunea formulată în caz de moştenire vacantă
În
cazul în care, potrivit legii, o acţiune privitoare la filiaţie
poate fi
pornită împotriva moştenitorilor, iar moştenirea este vacantă,
acţiunea poate
fi introdusă împotriva comunei, oraşului sau, după caz,
municipiului de la
locul deschiderii moştenirii. Citarea în proces a renunţătorilor,
dacă există,
este obligatorie.
ART. 440 - Efectele stabilirii filiaţiei asupra unui proces penal
În
cazul infracţiunilor a căror calificare presupune existenţa unui raport
de filiaţie
care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi
pronunţată înainte de
rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la
raportul de filiaţie.
SECŢIUNEA
a 2-a - Reproducerea umană asistată medical cu terţ donator
ART. 441 - Regimul filiaţiei
(1) Reproducerea umană asistată medical
cu terţ donator nu determină nicio legătură de filiaţie între
copil şi donator.
(2) În acest caz, nicio acţiune în
răspundere nu poate fi pornită împotriva donatorului.
(3) Părinţi, în sensul dat de prezenta
secţiune, nu pot fi decât un bărbat şi o femeie sau o femeie
singură.
ART. 442 - Condiţii
(1) Părinţii care, pentru a avea un
copil, doresc să recurgă la reproducerea asistată medical cu terţ
donator
trebuie să îşi dea consimţământul în prealabil,
în condiţii care să asigure
deplina confidenţialitate, în faţa unui notar public care să le
explice, în mod
expres, consecinţele actului lor cu privire la filiaţie.
(2) Consimţământul rămâne fără efect
în
cazul decesului, al formulării unei cereri de divorţ sau al separaţiei
în fapt,
survenite anterior momentului concepţiunii realizate în cadrul
reproducerii
umane asistate medical. El poate fi revocat oricând, în
scris, inclusiv în faţa
medicului chemat să asigure asistenţa pentru reproducerea cu terţ
donator.
ART. 443 - Contestarea filiaţiei
(1) Nimeni nu poate contesta filiaţia
copilului pentru motive ce ţin de reproducerea asistată medical şi nici
copilul
astfel născut nu poate contesta filiaţia sa.
(2) Cu toate acestea, soţul mamei poate
tăgădui paternitatea copilului, în condiţiile legii, dacă nu a
consimţit la
reproducerea asistată medical realizată cu ajutorul unui terţ donator.
(3) În cazul în care copilul nu a
fost
conceput în acest mod, dispoziţiile privind tăgăduirea
paternităţii rămân
aplicabile.
ART. 444 - Răspunderea tatălui
Cel
care, după ce a consimţit la reproducerea asistată medical cu terţ
donator, nu
recunoaşte copilul astfel născut în afara căsătoriei răspunde
faţă de mamă şi
faţă de copil. În acest caz, paternitatea copilului este
stabilită pe cale
judecătorească în condiţiile art. 411 şi 423.
ART. 445 - Confidenţialitatea informaţiilor
(1) Orice informaţii privind
reproducerea umană asistată medical sunt confidenţiale.
(2) Cu toate acestea, în cazul în
care,
în lipsa unor astfel de informaţii, există riscul unui prejudiciu
grav pentru
sănătatea unei persoane astfel concepute sau a descendenţilor acesteia,
instanţa poate autoriza transmiterea lor, în mod confidenţial,
medicului sau
autorităţilor competente.
(3) De asemenea, oricare dintre
descendenţii persoanei astfel concepute poate să se prevaleze de acest
drept,
dacă faptul de a fi privat de informaţiile pe care le cere poate să
prejudicieze grav sănătatea sa ori pe cea a unei persoane care îi
este
apropiată.
ART. 446 - Raporturile dintre tată şi copil
Tatăl
are aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copilul născut prin
reproducere
asistată medical cu terţ donator ca şi faţă de un copil născut prin
concepţiune
naturală.
ART. 447 - Reguli aplicabile
Reproducerea
umană asistată medical cu terţ donator, regimul său juridic, asigurarea
confidenţialităţii informaţiilor care ţin de aceasta, precum şi modul
de
transmitere a lor se stabilesc prin lege specială.
SECŢIUNEA
a 3-a - Situaţia legală a copilului
ART. 448 - Egalitatea în drepturi a copiilor
Copilul
din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită potrivit legii
are, faţă
de fiecare părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a
unui
copil din căsătorie.
ART. 449 - Numele copilului din căsătorie
(1) Copilul din căsătorie ia numele de
familie comun al părinţilor săi.
(2) Dacă părinţii nu au un nume comun,
copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. În
acest caz numele
copilului se stabileşte prin acordul părinţilor şi se declară, odată cu
naşterea copilului, la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor.
(3) În lipsa acordului părinţilor,
instanţa de tutelă hotărăşte şi comunică de îndată
hotărârea rămasă definitivă
la serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor unde a
fost
înregistrată naşterea.
ART. 450 - Numele copilului din afara căsătoriei
(1) Copilul din afara căsătoriei ia
numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a
fost mai
întâi stabilită.
(2) În cazul în care filiaţia a fost
stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, copilul, prin acordul
părinţilor, poate lua numele de familie al părintelui faţă de care şi-a
stabilit filiaţia ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume
de
familie al copilului se declară de către părinţi, împreună, la
serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor la care a fost
înregistrată naşterea.
În lipsa acordului părinţilor se aplică dispoziţiile art. 449
alin. (3).
.
Extras din lucrarea
"Cartea albă a contabilităţii - juridică" de Merticaru Dorin
Nicolae, Brăila, 2012.
Toate drepturile rezervate.
.
Termeni şi condiţii de utilizare.........Notă
realizatori