---

            Generalitati.

            Scurt istoric al societatii comerciale.

            Societatea comerciala este o entitate de natura contractuala bazata pe asocierea libera a membrilor ei si care, bineinteles, are la baza inainte de toate ratiuni marcate de ideea de profit (indiferent daca acesta este material propri-zis sau indirect cu factura sociala, culturala saun politica).
            Astfel, aceasta forma a activitatii umane are o activitate de mii de ani care incepe (atestat) odata cu Codul lui Hammurapi (rege al Babilonului care a domnit intre anii 1792 - 1750 i.Ch.) si care reglementa activitatea comerciala in mai multe dispozitii (cu referire la camata, la activitatea negutatorilor si auxiliarilor lor, carciumi, contractele de comision si locatiune precum si cele de imprumut).
            La romani, societatea comerciala era considerata a fi contractul consensual prin care doua sau mai multe persoane se obligau sa puna ceva in comun (un bun sau activitatea lor) pentru a se realiza un castig. Scopul lucrativ deosebea societatile de asociatii. Societatile (fara a beneficia de statutul de persoana juridica cu exceptia societas publicanorum) erau de mai multe feluri:
- societatea tuturor bunurilor prezente si viitoare (societas omnium bonorum);
- societatea in care se pune in comun un singur lucru, de pilda un sclav (societas unius rei);
- societatea in care se puneau in comun veniturile (societas quoestus) - considerata a fi tipul comun de societate;
- societatea cu un singur fel de afaceri (societas alicuius negotionis), ca de exemplu societatea publicanilor (societas publicanorum) care avea drept obiect arendarea impozitelor statului.
            "Functionarea" acestor societati nu ridica decat rareori deoarece sistemele "operationale" erau destul de bine puse la punct si orice greseala se platea care in ziua de azi ar fi declarate din cele mai odioase. Drept exemplu se poate da "plata" datornicului caruia i s-au vandut toate bunurile si, datorita existentei debitelor i s-a refuzat acceptarea ca sclav (la egipteni, asirieni, chiar si la romani) caruia i se facea un favor lasandu-i-se dreptul de a se sinucide, de cele mai multe ori fiind la cheremul "razbunarii" creditorului. Afacerile care "mergeau" ridicau insa, cateodata, probleme in ceea ce priveste impartirea veniturilor, fapt care a determinat pe conducatorii vremurilor sa legifereze intr-un fel anume aceasta imparteala (valabila mai ales in cazul mostenitorilor - fiind vorba despre vremuri crude si tulburi in care decesul afaceristului intervenea deseori "nenatural"). Ori, pentru a ajunge la "imparteala" (ratio) era necesar sa se stie exact care este valoarea afacerii si, astfel, s-a ajuns pentru prima data la evaluarea societatilor.
            Odata cu extinderea schimburilor comerciale ce au urmat cruciadelor au aparut cerinte de diversificare a "gamei" societatilor comerciale si astfel a aparut societatea in comandita. Ea constituia o solutie pentru mobilizarea sumelor de bani detinute de persoanele lovite de interdictia de a specula fondurile proprii (nobili, clerici, etc.- este vorba mai ales despre finantarea cruciadelor, a expeditiilor de colozare/ "descoperire", etc.) si folosirea lor in acte de comert profitabile. Detinatorii de fonduri (comanditarii), avand interes ca numele lor sa ramana ascuns (deoarece ar fi avut grave prejudicii incalcand normele religioase sau facandu-se publica actiunea lor in dezinteresul monarhiei sau altele asemenea), nu se amestecau in gestiunea societatii (mai mult legal deoarece interferentele directe erau deosebit de concrete), de care se ocupau comanditatii (de fapt niste intreprinzatori imputerniciti sa efectueze actele economice respective). In aceeasi perioada apare si societatea in nume colectiv, ce raspundea interesului ca negotul intemeiat de un comerciant sa poata fi continuat, dupa moartea sa, de descendentii sai, sub aceeasi firma (datorita faptului ca incep sa apara fenomenele de concurenta neloiala cu grave prejudicii la nivelul firmelor cu traditie).
            Extinderea activitatilor de "comert exterior" datorata progresului tehnologic, extinderii cunostintelor geografice, aparitiei de noi oportunitati de comert,, acumularii de sume imense de bani, intereselor timpului, etc. au dus la necesitatea de a participa financiar la o afacere fara a apare riscul de a pierde bunurile din proprietate ci doar banii investiti in acea afacere consecutiv dorintei intreprinzatorului de a ramane stapan pe afacere si, cel mult de a imparti profitul in functie de sumele aduse ca aport de ceilalti participanti. Este cazul, in special, al companiilor de transport/ comert oceanic care ridicau deseori riscuri imense fie datorita distantelor mari, fie piratilor, fie actelor beligerante, fapt pentru care potentatii vremii au cautat o solutie de a ajunge la posibilitatea de a investi bani, a obtine profituri si, cel mult, sa piarda acei bani investiti. S-a nascut astfel societatea pe actiuni. Marile puteri coloniale ale secolelor XVI-lea si al XVII-lea au solicitat importante capitaluri care au fost obtinute in Olanda, Franta, Anglia, etc., prin infiintarea societatilor anonime pe actiuni. Compania Olandeza a Indiilor Orientale (infiintata in 1602), Compania Olandeza a Indiilor Occidentale, Compania Noii Frante, Societatea Franceza a Indiilor Orientale, Compania Indiilor de Est si Compania Marilor Sudului, celebre in epoca, au jucat un rol economic important in procesul de colonizare. Acesta noua forma de societate a adus servicii deosebite, facilitand concentrarea capitalurilor de la populatie, necesare marilor stabilimente de credit, cat si lucrarilor publice, dar a permis si comiterea unor fraude de catre administratorii lor, ce au ruinat pe actionari sau pe creditorii sociali. Acesta a fost unul din motivele pentru care mult timp societatile comerciale pe actiuni se infiintau numai prin acte ale organelor de stat si numai dupa anul 1867 (in Franta, Belgia, Olanda, Germania, etc.) si din 1946 (in Anglia) s-a admis constituirea lor pe baza contractuala.
            Oricum ar fi, acesta este pasul cel mai important in ceea ce priveste cerintele de evaluare si diagnosticare ale unei afaceri, cerinte care apareau aproape intotdeauna de partea celor care investeau banii in acea afacere (bancile incep sa isi constituie sisteme proprii de evaluare deosebit de severe si bazate pe elemente tehnice valabile si in zilele de astazi) si, deseori, si de partea celor care efectuau afacerea propriu-zisa, in scopul de a cunoaste exact posibilitatile de a solicita implicarea si investitia financiara. In plus, tot in aceasta perioada, incep sa isi faca aparitia societatile de asigurare care, bineinteles, vor face un efort suplimentar tuturor celorlalte de a diversifica gama de instrumente legate de evaluarea unei afaceri.
            Printr-o lege din 1897, in Germania s-a introdus o noua forma de societate care s-a extins rapid, societatea cu raspundere limitata. Ea imbina avantajele societatii de capitaluri cu avantajele societatii de persoane si oferea posibilitatea micilor intreprinzatori de a-si deschide propriile afaceri fara a risca altceva in afara sumelor investite in afacere. Aceste SRL-uri incep in scurt timp sa fie tranzactionate asemenea unor marfuri (vinderea/ cumpararea unei societati) fapt care determina sa apara elemente concrete, legislative, legate de
            In prezent, societatile comerciale reprezinta cea mai insemnata categorie de persoane juridice din economia mondiala. Expansiunea si vitalitatea lor s-au amplificat, mai ales dupa primul soc petrolier (1973). In contextul unei legislatii favorabile, ritmul cresterii numarului de societati a fost deosebit in majoritatea tarilor dezvoltate. Asa, de exemplu, in 1986, in Franta s-au inregistrat circa 266.000 noi firme, iar in 1987 cu 8 % mai multe, in timp de in SUA, anual cifra firmelor infiintate atinge 800.000.
            Dupa numarul de angajati, marea majoritate a societatilor comerciale sunt socotite mici. In SUA, din cele circa 11.000.000 firme, 10.800.000 sunt firme mici, cu pana la 10 salariati, in ele activand circa 60.000.000 persoane, din cele aproximativ 100.000.000 de angajati ai tarii. Din restul de circa 200.000 firme mijlocii si mari numai aproximativ 500 sunt firme corporate mari dar care realizeaza 70 % din profitul tuturor corporatiilor, detinand o treime din activele bancilor si 85 % din activele companiilor de asigurare-reasigurare, grupand 40 % din totalul corporatiilor nefinanciare. Asemanatoare este situatia si in cazul economiei germane (si nu numai), in 1980, din totalul firmelor germane 73 % fiind considerate mici, 22 % mijlocii (cu 100 - 500 angajati) si 5 % mari si foarte mari.
            In aceste conditii apar elemente de incertitudine legate si de marele numar de firme care falimenteaza si isi inceteaza activitatea fapt care determina, odata cu trecerea timpului, la aparitia de structuri specializate in efectuarea de evaluari/ diagnosticari de societati, acest fenomen luand o asemenea amploare incat se ajunge pana la aparitia de institutii de rating la nivelul economiilor nationale, al ramurilor economice globale de activitate, s.a., institutii care isi dezvolta permanent structurile de operare, gama de aplicatii s.a.

            Scopul si principiile generale ale evaluarii.

            Indiferent de conditiile economice (de piata sau nu) se pune deosebit de frecvent problema evaluarii intreprinderilor (firmele), ca entitate economica si/ sau juridica, indiferent de statutul juridic de organizare (individual sau colectiv - sub forma regiilor autonome sau a societatilor comnerciale), cu trimitere la activele imobilizate sau a celor circulante, la elementele intangibile (imobilizari necorporale, ca de exemplu cheltuieli de cercetare dezvoltare, brevete, marci, etc.). Aceasta problema vizeaza si elemente legate de necesitatea de a fi masurate posibilitatile sau slabiciunile activitatii, din diferite motive, cum ar fi imbunatatirea performantelor sau strategiilor, efectuarea unui transfer de proprietate sub forma unor tranzactii partiale sau totale pe calea unor participatii, fuziuni sau vanzari, etc.
            Astfel, evaluarea economica poate fi obligatorie, cum este cazul schimbarilor in marimea si structura capitalului, ori de cate ori au loc schimbari in numarul si componenta asociatilor sau actionarilor, in tranzactiile comerciale cu firma sau "secvente" din aceasta precum si in actiunile juridice cu scop patrimonial cum sunt succesiunile, procedurile patrimoniale, falimentele, etc. sau poate fi optionala/ la cerere.
            Problemele "de obligativitate" apar in special datorita faptului ca majoritatea firmelor au situatii patrimoniale in care multe elemente patrimoniale nu reflecta valoarea de piata a acestora (ci valori determinate in baza unor acte administrative emise la un moment dat), trecutul de multe ori "interpretabil" sub aspectul afacerii, a profitabilitatii, al capacitatii beneficiare a intreprinderii este "camuflat" sub artificii contabile care au politici diminutive din punct de vedere al bazelor de impunere fiscale (sau alte intentii mai mult sau mai putin oneroase) sau, mai rau, aptitudinea intreprinderii de a degaja un profit in viitorul apropiat nu se poate stabili prin extrapolarea profiturilor si aceasta din cel putin doua motive:
- o evaluare "de raport" va tine cont de elementele contabile (politicile admninistrative interne) si, in consecinta, va include vechile elemente care exclud cerinta evaluarii iar o evaluare de "transfer patrimonial" se bazeaza pe faptul ca daca s-ar obtine profituri nu ar avea rost transferul de proprietate, deci operatia care a solicitat evaluarea respectiva;
- un eventual beneficiar al transferului patrimonial este rareori interesat sa plateasca pentru ceea ce a fost, el avand tendinta de a plati pentru ceea ce va primi, ori profitul pe care il asteapta in viitor trebuie sa fie cat mai bine previzionat, in conditii noi de exploatare a afacerii.
            De altfel, vanzatorul care nu are nici o ratiune de a vinde la valori mai mici (determinate pe baza profiturilor trecute, deseori nesemnificative "legal") va face tot posibilul sa isi creasca valorile "incasabile", orientand evaluarea sa nu detecteze ca nu profitul constituia scopul activitatii economice.
            Aceste elemente ne vor duce deseori in situatia in care sa deteminam valoarea intreprinderii in functie de gradul de utilitate a tuturor elementelor patrimoniale mai ales ca un cumparator nu poate fi penalizat pentru modul cum au fost gestionate resursele si au fost efectuate cheltuielile de capital in perioadele trecute.
            De cele mai multe ori evaluarea unei firme se impune in situatii cum sunt:
- evaluarea periodica, in baza bilantului contabil, ca o evaluare patrimoniala;
- in situatia schimbarii structurii capitalului (partaje, donatii, achizitii sau cedari de actiuni, etc.);
- in cazul majorarilor de capital;
- in cazul cotarii la bursele organizate care soolicita aceste elemente de evaluare;
- in situatii de fuziuni, absorbtii;
- la vanzarea sau cumpararea de active sau a unor intreprinderi;
- in scopul lichidarii unor firme;
- din motive legate de activitatea curenta.
            Din acest motiv se poate spune ca exista mai multe tipuri de evaluari.
            Dupa obiectul supus evaluarii se identifica:
- evaluari de bunuri/ grupe de bunuri, cum ar fi activele fixe sau unele elemente sub forma fizica ale mijloacelor circulante;
- evaluari de elemente intangibile, care nu pot fi inregistrate in contabilitate, dar care au o contributie aparte in dezvoltarea (valoarea) firmei, cum sunt cheltuielile cu constituirea firmei, cheltuielile de cercetare-dezvoltare, concesiunile, brevetele, marcile, etc.;
- evaluari de active economice cum sunt parti din intreprinderi, sectii, ateliere, magazine, birouri, etc.;
- evaluari de societati comerciale, firme, intreprinderi, etc. in ansamblul lor.
            Dupa scopul evaluarii avem:
- evaluare economica realizata prin masurarea capacitatii patrimoniului de a aduce profit, avandu-se in vedere individualizarea bunului, a oricarui activ sau societate si situatia acestora in raport cu piata la momentul evaluarii;
- evaluari administrative, care se efectueaza in baza unor reglementari speciale (cel mai des in scopuri fiscale), in scopul stabilirii corecte a masei de impozitare precum si cele dispuse de acte normative pentru actualizarea la un moment dat a valorii capitalului;
- evaluare contabila care urmareste stabilirea valorii la zi a unui activ sau a unei intreprinderi, in vederea vanzarii, concesionarii, etc. cunoscut fiind ca orice inregistrare contabila, inventariere, intocmirea bilantului, presupun o anumita evaluare a elementelor patrimoniale.
            In functie de beneficiarul evaluarii avem:
- beneficiari directi cum sunt societatea evaluata, firma de baza/ mama, etc.;
- beneficiari indirecti cum sunt institutiile financiar bancare, in vederea garantarii unor credite, stabilirii corecte a masei de impozitare, concesionarii, vanzarii, etc.;
- evaluari pentru institutii publice cum sunt ministerele, bursele de valori, etc.;
- evaluari pentru instantele judecatoresti, pentru solutionarea unor litigii patrimoniale;
- pentru persoane fizice (salariati, mostenitori, etc.) in situatia stabilirii relatiilor de asociere, pentru cele necesare stabilirii succesiunii, etc.
            Din punct de vedere al metodei avem:
- evaluari patrimoniale, care abordeaza strict latura patrimoniala;
- evaluari prin capacitatea beneficiara - prin randament, rentabilitate, etc.;
- evaluari combinate, care abordeaza atat aspectul patrimonial cat si cel al afacerii, al rentabilitatii, etc.;
- evaluari pornite de la cifra de afaceri care sa determine eficienta expoatarii capitalului investit, sa justifice atragerea de noi elemente de capital, etc.
            Evaluarea se poate referi la un bun material (active imobilizate), mijloace circulante, a unei diviziuni dintr-o firma (generic numita "activ"), sau a unei intreprinderi in ansamblul ei. Astfel, se poate spune ca, in general, evaluarea economica are ca obiectiv stabilirea valorii de piata (de circulatie) a unui bun, activ, societate, etc. Stabilirea valorii unei intreprinderi este influentata de informatiile existente in unitate cu referiri la patrimoniul si capitalul ei social, cat si interesele vanzatorilor si cumparatorilor, participandu-se la permanentul proces de autoreglare, autostabilizare ale economiei libere.
            Exista astazi, in lume, peste 180 formule si metode de evaluare utilizate si orice incercare de a ajunge la o metoda universala a fost sortita esecului din diverse motive. Cel mai important este ca fiecare intreprindere prezinta un caz particular la care nu se pot aplica directive generale in materie de evaluare, situatia particulara a intreprinderii determinand procedura de urmat pentru evaluare existand doar unele recomandari in ceea ce priveste posibilitatile de abordare cum sunt:
- in orice evaluare este bine sa se utilizeze cel putin 3 metode;
- metodele bursiere este bine sa fie evitate deoarece pot da mari distorziuni mai ales pentru procesele de evaluare care dureaza/ solicita un timp mai mare de finalizare sau o perioada mai mare pana la utilizarea rezultatelor evaluarii;
- nu este recomandabila folosirea, in mod exclusiv, a metodelor bazate pe valori patrimoniale (astfel de valori nu pot fi decat orientative).
            In consecinta, valoarea unei intreprinderi nu este unic si cert obiectiva, fiind consecinta unor modalitati de abordare si judecati de valoare, in urma procesului de evaluare mai multe valori avand calitatea de a determina consideratii diferite in ceea ce priveste plaja de "obiectivitate" si, suplimentar, are valori care (intotdeaauna) se modifica in timp. Transformarea valorii rezultate din calcule in pret presupune existenta unei confruntari intre cerere si oferta, deci o tranzactie, moment in care pretul poate fi diferit de nivelul calculat al evaluarii, fiind dependent de factorii conjuncturali cum sunt nivelul cererii, dorinta de cumparare, abilitatea negociatorilor, etc. Se poate concluziona ca evaluarea economica consta intr-un complex de tehnici, procedee si metode prin care un bun, o grupa de bunuri, un activ, o societate, etc. sunt aduse din punct de vedere valoric, la nivelul pietei si prin care li se asigura comparabilitatea cu acestea.
            Referitor la valoare, este bine sa prezentam principalele forme ale "valorii" utilizate in lucrarile de evaluare economica. Conform Legii contabilitatii, bunurile mobile si cele imobile se inregistreaza in contabilitate la valoarea de achizitie, de productie sau la pretul pietei, creantele si datoriile la valoarea nominala, etc. In practica evaluarilor se intalnesc urmatoarele valori:
- valoarea de achizitie sau valoarea de origine este valoarea data de costurile necesare pentru achizitionarea si punerea bunului sau a activului in stare de utilizare/ de folosire, fiind denumita si valoare istorica sau valoare de inventar;
- valoarea actuala se obtine corectand valoarea de achizitie sau de origine cu inflatia care a devalorizat valoarea de intrare de la data achizitiei la momentul determinarii si cu coeficientul de invechire (uzura fizica, morala, functionala, etc.);
- valoarea de lichidare este o valoare obtinuta pe un bun fara valoare care a fost dezmembrat si care a determinat aparitia unor bunuri "cu valoare" (piese, subansamble vandabile), suma acestora minus cheltuielile cu dezmembrarea dand valoarea de lichidare a bunului, instalatiei, etc.;
- valoarea venala este o valoare de tranzactie, un pret real, obtinut in momentul cedarii bunului, pret determiant exclusiv de raportul cerere-oferta (motiv pentru care, obtinandu-se numai pe piata, este dificil de stabilit aceasta valoare inaintea tranzactiei). Daca exista o piata a produsului respectiv este posibil de determinat o valoare venala care sa corespunda unei evaluari exacte, in sensul economic al bunului;
- valoarea de utilizare, de folosinta, este data de costurile necesare pentru procurarea unui bun care prezinta aceleasi posibilitati de utilizare, pentru aceeasi durata de folosinta reziduala, motiv pentru care mai este denumita si valoare de inlocuire. Este o valoare deosebit de importanta mai ales in evaluarile administrative si contabile (dar si in cele economice). Completiv sau nu, apare o valoare numita de folosinta, care este definita ca pretul care ar fi necesar pentru dobandirea unui bun susceptibil de a fi folosit in acelasi scop, in aceleasi conditii de utilizare, avand aceeasi durata prezumata de folosire si posedand aceleasi performante cu obiectul reevaluat. Cele patru conditii (scop, conditii de utilizare, durata de folosinta si performante) sunt neglijate cu ocazia evaluarilor administrative, ceea ce presupune, in conditiile folosirii numai a preturilor de fabricatie actuale sau a indicilor, o extrapolare a situatiilor trecute. Aici, deseori, este necesar sa se apeleze la expertiza tehnica pentru a aduce corectii valorii de inlocuire, in functie de aceste patru criterii.
            In concluzie, exista, in general, trei grupe de factori a caror actiune conduce la distorsiuni intre bilantul contabil si bilantul economic ale unei intreprinderi:
- preturile libere - orice manager este interesat ca informatiile furnizate de evidentele, statisticile si orice alt suport de informatii sa fie actualizate, cat mai frecvent, in functie de evolutia preturilor pietei. Tehnic, se spune ca avem de a face cu relatia valoare-pret. Ca definitie, pretul este o marime obiectiva (subiectiva in raport cu partile negociatoare) care reprezinta expresia baneasca a unei valori, a unui bun, grupa de bunuri, etc. fiind o marime concreta, tangibila, unica, stabilita cel mai des prin negociere, aparand pe piata ca un punct de intalnire intre vanzator si cumparator pe cand valoarea este o marime independenta (in raport cu partile negociatoare) care reprezinta calitatile fizice, materiale, etc. ale unui bun care este o marime conventionala care trebuie acceptata/ confirmata, multipla unde, de regula, evaluatorul stabileste un evantai de valori folosind mai multe metode de evaluare si scenarii financiare si este stabilita ca rezultat al muncii de evaluare.
- raportul de schimb al monedei nationale - este un concept care in conditiile economice actuale, indiferent de tara unde se afla reperul supus evaluarii, isi arata importanta. Acesta este determinat de factori economici exteriori agentului economic mai ales datorita faptului ca orice agent este destul de legat de "economia" mondiala;
- gestiunea interna a agentilor economici - in special din punct de vedere al modalitatii de tinere a contabilitatii si apoi in functie de modalitatile de amortizare. Poate ca acesta este principalul motiv de "inventare" a organizatiilor mondiale ale contabililor, al redactarii de IAS-uri, s.a. Importanta acestor aspecte este atat de mare in special datorita faptului ca atat organizarea si tinerea contabilitatii analitice (interne de gestiune - suport material al secretului comercial care sta la baza concurentei) cat si modalitatile de amortizare ale activului fix fiind la latitudinea fiecarei administratii, apare ca primordiala necesitatea constatarii abaterilor de la ceea ce este cutuma in sectorul sau ramura respectiva. In ceea ce priveste amortizarea se urmaresc si abaterile de la legea fiscala care prevede cotele de amortizare deductibile pentru stabilirea profitului impozabil.

            Fazele si initierea evaluarii/ diagnosticarii.

            In general, o evaluare este preferat a fi realizata de specialistii din interiorul societatii/ intreprinderii mai ales atunci cand ne referim la evaluarile realizate cu ocazia cerintelor administrative, bilantiere sau legate de majorari de capital "interne" care au, deseori, o posibilitate de abordare optionala in ceea ce priveste acuratetea dorita a respectivei evaluari/ diagnosticari. Din toate punctele de vedere, cea mai indicata metoda de evaluare va ramane cea optionala, realizata cu specialisti proprii sau din "grupuri" conexe de activitate in special datorita urmatoarelor considerente:
- daca se doreste angajarea unei structuri externe de evaluare se induce atat o transparenta deseori nenecesara cat si posibile "interpretari de piata" unde de cele mai multe ori imaginea institutiei "evaluate" este grav deteliorata sau, in cel mai "fericit" caz, se doreste o imagine altfel decat cea reala slujind interese meschine sau gesturi ulterioare "de vanzare"/ lichidare, etc. cu "profitabilitate" maxima;
- angajarea optionala poate pastra secretul operatiunii si, in consecinta, confirmarea necesitatii de a se realiza documentatii cat mai incostestabile cu referire la valoarea intreprinderii/ afacerii/ societatii care sa confirme eforturile de evaluare/ diagnosticare constante de partea specialistilor propriei intreprinderi/ etc.
            Dar, de cele mai multe ori, chiar daca specialistii din interiorul intreprinderii pot presta operatiile de evaluare, din motive legate de acuratetea operatiunii si de impartialitatea diferitelor judecati in alegerea unor criterii, metode, ponderi, etc. se va prefera o persoana, institutie sau firma specializata ajungandu-se pana la "onorarea" unor cerinte necesare pentru cresterea gradului de credibilitate al rezultatelor evaluarii cand este foarte posibil sa se organizeze licitatii (cu publicare, caiet de sarcini si toate procedurile asociate) pentru selectia firmei evaluatoare.
            In aceste cazuri se formuleaza oferte tehnice (care descriu elementele solicitate ale evaluarii, modul in care se va raspunde cerintelor formulate in caietul de sarcini, experienta firmei evaluatoare in acest domeniu, prezentarea membrilor echipei de evaluare si CV-urile acestora, calendarul efectuarii activitatilor, termenele de realizare, alte informatii referitoare la modul de solutionare a cerintelor beneficiarilor, etc.) insotite de oferte financiare (care descriu costurile nascute de finalizarea evaluarii) care vor sta la baza intregii succesiuni de evenimente de pa parcursul viitoarei evaluari/ diagnosticari. De multe ori se va considera necesar sa se formeze o comisie de licitatie care va analiza comparativ ofertele selectand firma castigatoare a licitatiei cu care se va incheia un contract care prevede alaturi de obligatiile din caietul de sarcini, angajamentele din oferte si alte detalii precum sunt obligatiile celor doua parti, diverse clauze asiguratorii, termene de plata, raspunsuri, etc. (relatia dintre beneficiarul evaluarii si consultantul evaluator fiind in toate cazurile/ obligatoriu contractuala sau pe baza reglementarilor legale "de relatie").
            Un astfel de contract, in cele mai multe cazuri ale practicii curente, cuprinde: partile contractante, scurt istoric, definitii ale termenilor utilizati in contract, angajarea (formula si acceptarea angajarii de catre consultant), obligatiile consultantului, conditiile de plata, obligatiile beneficiarului, clauze asiguratorii, clauze generale, diverse sau specifice, anexe la contract (unde se pot negocia lista documentelor si informatiilor ce va fi pusa la dispozitia consultantilor de catre responsabilul de proiect al beneficiarului, clauze suplimentare ce pot interveni de-a lungul derularii procesului de evaluare si care se considera a fi imperative bunei derulari a procesului de evaluare, etc.). In contract nu trebuie sa se uite de stabilirea persoanelor de contact din firma si desemnarea eventualilor colaboratori in echipa de evaluare din partea firmei beneficiare.
            Dupa toate aceste proceduri are loc desfasurarea procesului propriu-zis al evaluarii/ diagnosticarii care starteaza cu etapa de pregatire a operatiunii de evaluare numita si faza initiala. Aceasta faza se constituie din derularea a doua actiuni:
- cunoasterea preliminara - in care se realizeaza contactul cu factorii decizionali ai intreprinderii si se primesc de la acestia informatiile si documentele prevazute in lista negociata si anexa la contractul de asistenta de specialitate;
- pregatirea actiunii - care cuprinde definirea optiunilor ce caracterizeaza planificarea detaliata a diagnosticului si evaluarii contractate (eventual pe fiecare consultant in parte).
            Urmatoarea faza este cea de realizare care cuprinde:
- faza de diagnostic care are ca obiectiv identificarea partilor forte, atuurilor, si a partilor slabe ale intreprinderii, ce decurg din optiunile alese de conducerea intreprinderii si din aplicarea acestor optiuni in scopul aprecierii rezultatelor realizate si a celor potentiale. In aceasta faza nu se vor face diagnostice destinate angajarii de actiuni, de ameliorare a gestiunii (modernizarea si restructurarea productiei si a factorilor de productie) sau de o strategie a intreprinderii (dezvoltari ulterioare, maximizarea profitului, s.a.) si ce va limita activitatea doar la deteminarea punctelor forte si a celor slabe, pornind de la criterii obictive si, daca este posibil, cunatificabile. Nu exista o regula absoluta care sa permita o apreciere unica si stiintifica a rezultatelor, evaluatorul fiind nevoit sa isi utilizeze capacitatile profesionale, precum si informatiile externe asupra intreprinderii ori de cate ori este posibil.
- determinarea activului net corijat si a capacitatii beneficiare - cuprinde calculele ce se fac prealabil evaluarii si consta in a determina activul net corijat - reevaluat - adica valoarea patrimoniala a intreprinderii si in a defini un rezultat trecut, dar orientat catre viitor, respectiv, reproductibil, cu alte cuvinte capacitatea intreprinderii de a produce beneficii.
- evaluarea - cuprinde operatiunile ce se efectueaza in vederea determinarii unei scari de valori ale intreprinderii putand servi ca baza a inceperii unei negocieri.
            Faza concluziilor este partea finala a intregului proces si cuprinde:
- raportul de evaluare - cuprinde motivarea metodelor de evaluare folosite si a scarii de valori stabilite impreuna cu exprimarea opiniei consultantilor;
- documentatia de prezentare a intreprinderii - cuprinde informatiile necesare oricarui investitor (cumparator) potential sau prezentarea datelor necesare cunoasterii de catre intreprindere a valorii sale economice, de piata.
            Deci, prima faza este cea initiala, cu aceasta startandu-se procesul propri-zis al unei evaluari/ diagnosticari.
            Cunoasterea preliminara are ca obiectiv/ scop definirea modalitatilor de abordare a actiunii si discutarea cu factorii de decizie ai intreprinderii a aspectelor esentiale. O prima luare de contact este deosebit de importanta pentru ca afera cunoasterea intreprinderii si, in special, a conducatorilor ei, permitand o prima constatare a activitatilor si caracteristicilor intreprinderii si a naturii problemelor pe care le prezinta responsabilii lor, necesara definirii planului de actiune (detaliat si individual).
            De asemenea este necesara aceasta cunoastere si pentru a da membrilor echipei de consultanti o vedere de ansamblu a intreprinderii si a problemelor pe care conducatorii le au de rezolvat in cadrul politicii generale a intreprinderii. In mod egal este necesara aceasta cunoastere a conducatorilor intreprinderii pentru a intelege si sprijini ulterior caracterul, modalitatile, procedeele si tehnicile de lucru ale membrilor echipei de consultanti.
            Tot in aceasta etapa se recomanda contactarea cenzorilor si auditorilor interni si externi pentru a lua cunostinta de constatarile facute de acestia prin rapoartele si procesele verbale incheiate cu ocazia controalelor facute. De asemenea este foarte necesara realizarea unei documentari la Registrul Comertului, la forul tutelar, Administratia Financiara, Camera de Comert, etc., mai ales organele locale de statistica care pot oferi date si informatii utile privind activitatea intreprinderii.
            Primirea informatiilor si a documentelor convenite cu intreprinderea, conform listei anexe la contract, constituie o operatie ce urmeaza a se realiza tot in cadrul acestei etape.
            Procedeele de lucru constau in principal din pregatirea intrevederilor cu conducatorii intreprinderii prin redactarea, in prealabil, a unior chestionare care sa cuprinsa intrebarile prin care sa se lamureasca cunoasterea preliminara a intreprinderii. Pentru consemnarea informatiilor obtinute, in afara raspunsurilor la intrebarile chestionarelor, se pot utiliza si unnele "foi de lucru".
            Dupa aceasta cunoastere preliminara se ve proceda la pregatirea actiunii care are ca obiectiv inventarierea datelor, documentelor si a situatiei elementelor de patrimoniu necesare, cunoasterea si definirea particularitatilor sectorului de activitate din care face parte intreprinderea si a riscurilor acesteia precum si definirea conditiilor de desfasurare a actiunilor.
            Pentru a se realiza aceasta etapa se vor analiza cu atentie toate documentele si informatiile achizitionate anterior (din partea intreprinderii) precum si toate clauzele prevazute contractual si, in mod deosebit, termenele de realizare si de livrare a documentatiei de evaluare catre beneficiar. Bineinteles ca se va trece la realizarea unei planificari detaliate de desfasurare a actiunii de diagnostic/ evaluare procedandu-se apoi la intocmirea planificarilor individuale, pentru fiecare consultant in parte (in deplina concordanta cu planificarea generala).
            Pentru intocmirea acestor planificari este bine sa se tina cont de mai multe elemente cum ar fi:
- referinta - organizarea planificarii in functie de o succesiune optima a evenimentelor care trebuie respectata si consemnata prin atribuirea de indexe (bine gandite si care sa se prezinte sub forma unor "pasi" de activitate") in cadrul documentatiei;
- obiectivul - tine cont de referintele fixate anterior dar reprezinta un fel de element definitoriu al succesiunii de evenimente ulterioare grupand subordonat un anumit numar de indexe, in functie de complexitatea actiunii;
- timpul necesar om/ zi - cantitatea de timp necesara realizarii obiectivului propus in cadrul modulului de referinta.
            Planificarea detaliata va ramane la seful echipei, iar planificarile individuale se inmaneaza sub semnatura fiecarui consultant in parte.

....................................

Ultima modificare: 3.mai.2004