Culorile - Verde

Cristale - Smaraldul, Jadul.

Verde este culoare fertilității pământului și sugerează creșterea, expansiunea, nașterea și echilibrul. Bogăția câmpurilor înverzite sugerează vioiciune și plenitudine (saturație), verdele indicând locurile unde a pătruns viața. Verdele întunecat asociat maturității așa cum verdele deschis aparține unei renașteri, tinereții și creșterii. Aspectele negative ale culorii sunt asociate cu invidia și sila.

Situat între albastru și galben verdele rezultă din interferențele lor cromatice care iau în "calcul" aspectele negative ale acestor culori și le cumulează destul de negativ). În plus se poate aminti de faptul că verdele intră cu roșul într-un joc simbolic de alternanțe care dezvoltă caracteristici duale, completive asemenea trandafirului care înflorește întotdeauna printre frunzele verzi care vor ascunde spinii.

Personalitățile care preferă verdele sunt deosebit de înclinate spre dezvoltare, spre progres. Indiferent de poziția lor ei doresc să colaboreze, să ajute, etc. pentru a putea avea șanse maxime de realizare a obiectivelor chiar dacă acest lucru are permanent “în spate” o dorință stăruitoare de posesivitate (de aceea este necesar să “primească” încurajări și/ sau recunoaștere, fiind permanent în căutarea semnelor care să le indice eșecul sau acțiunea greșită).

În ajutor le vine și un simț de observare natural care îi face să devină excelenți consilieri, fini psihologi, etc.. În plus sunt buni ascultători și persoane de încredere care țin de cele mai multe ori la secretele altora mai mult decât la cele proprii.

El reprezintă fermitate și rezistență la schimbare, cu cât este mai preferat “developând” persistență, posesivitate și egoism. În plus este o persoană înclinată spre acumulare indiferent de utilitatea achizițiilor din simpla dorință de a avea, de a fi sigur ca totul va merge întru dezvoltarea sa.

Aceste persoane au nevoie de recunoaștere, de cerință de a impresiona, permanent având în vedere spre evitare spectrul decepțiilor și al deziluziilor. În recunoștință vor crea în jurul lor un mediu deosebit de plăcut, liniștitor, plin de pace, devenind ceea ce se cheamă un prieten adevărat, fericit, grijuliu și demn de încredere.

Cu cât verdele este mai puțin plăcut cu atât de mult este lovit egoul și cu atât mai mult este umilită persoana respectivă de rezistența sau eșecul la progres, născându-se în acesta o tendință de a trăi viața “purtat de val”, tip cedare/ renunțare sau alte sentimente similare. Consecutiv acestor comportamente persoana respectivă este deosebit de critică, sarcastică și recalcitrantă.

Specialiștii moderni ai marketingului au ajuns la concluzia că verdele este culoarea cea mai liniștită dintre toate, o culoare fără bucurie, tristețe, pasiune, care nu cere nimic. Într-o exprimare mai plastică, este culoarea care, inclusă într-o societate a culorilor, este echivalentul burgheziei, o lume nemișcată, satisfăcută, care-și calculează strădania și își numără banii. Este oscilația dintre noapte și zi, germinare și putrefacție, pendulul oprit la punctul zero al balanței, pacea verde a neutralității, echilibrul justiției, ș.a.

Dar, tot ei, precizează că este vorba despre verdele pur, pe care orice adaos, cât de mic, de pigment, îl scoate din neutralitatea sa pentru al readuce în agitația societății. Astfel, un crâmpei de galben îi conferă o putere activă, un aspect însorit, dacă albastrul domină verdele, devine serios și încărcat de gânduri, albul induce o dominanță a nepăsării pe când negrul induce o dominanță a calmului, s.a.

Echidistant între albastrul ceresc și roșul infernal, două culori inaccesibile și absolute, formând celebrul "trio" roșu - verde - albastru pe care se afirmă că este construită toată "lumea cromatică", verdele devine o valoare medie, mediatoare, între cald și rece, între sus și jos, între viu și mort, devenind o culoare liniștitoare, răcoritoare, naturală, umană.

Astfel, în fiecare primăvară, după ce iarna a arătat omului cât este de singur și de precar, dezvelind și înghețând pământul cale-l poartă, care îi oferă șansa vieții, acesta îmbracă o nouă haină, verde, dătătoare de speranță, revenind fecund și hrănitor, plin de căldura vieții și a soarelui care o va întreține.

Asocieri reale pot fi create prin considerațiile asupra plecării factorilor agresivi, penalizatori ai iernii (dispariția gheții, zăpezii, vânturilor ucigătoare) și sosirea ploilor fertilizatoare, dătătoare de viață și speranță.

Cel mai cunoscut simbolism al culorii verde este cel legat de asocierea la regnul vegetal în plină reafirmare, al apelor regeneratoare și lustrale, cărora botezul le datorează semnificația lor simbolică, verdele devenind similar trezirii la viață, inițierii conștiinței.

Vishnu, purtător al lumii, este reprezentat sub forma unei broaște țestoase cu față verde, zeița indiană a materiei filozofale, care naște dintr-o mare de lapte, având trupul verde, asemenea Afroditei lui Fidias. Neptun poartă o haină verde ca apa mării, sau de un verde pal ca acela în care sunt înfățișate Nereidele și tot ceea ce se referea la zeii marini (animalele ce le erau jertfite purtând bentițe verzi ca apa mării). Ca urmare fluviile erau personaje cu plete de aceeași culoare iar nimfele care-și trag numele din apă (Nympha Lympha) sunt de obicei înfățișate purtând tot haine verzi.

Nu întâmplător verdele este considerat a fi culoarea apei așa cum roșul este considerat culoarea focului și, de aceea, omul a simțit dintotdeauna, instinctiv, raporturile dintre aceste două culori drept analoage cu cele dintre esența și existența lui.

Verdele mai este legat si de trăsnet. Astfel, în China, el corespunde cu trigrama "Chen" care este zguduirea (manifestării și naturii în timpul primăverii), tunetul, semn al ascensiunii yang-ului sau corespondent simbolic al elementului lemn. El este considerat a fi culoarea speranței, puterii, longevității (dar și a acrimii/ a fierii). Este culoarea nemuririi, universal simbolizată de ramurile verzi.

Viața în evoluția ei pleacă de la roșu și se deschide în verde, populațiile bambara, dogona și mossi socotind verdele drept o culoare secundară, născută din roșu. Aceste considerații se regăsesc și în reprezentările complementarității sexelor, unde bărbatul fecundează femeia, unde femeia îl hrănește pe bărbat, unde roșul este o culoare virilă, masculină, iar verdele este o culoare primitoare, feminină.

În gândirea chineză aceste considerații se regăsesc în formulările yin și yang, primul viril, impulsiv, centrifug și roșu, al doilea feminin, reflexiv, centripet și verde, echilibrul dintre ele constituind secretul echilibrului dintre om și natură.

Față de dialectica orientală, societățile noastre (occidentale) întemeiate pe cultul principiului viril, au acordat întotdeauna atenție scânteii creatoare, indiferent de proveniența acesteia. Drept exemplu se poate aminti de "chispa" spaniolă, temelia unei întregi etici, care determina, în schimb, trezirea complexelor oedipiene, a cultului refugiului matern.

Astfel, fiu și îndrăgostit, bărbatul se întoarce după un galop năvalnic, spre Muma lui ca înspre o oază, un liman de pace, răcoritor și întremător. De aceea există și o terapeutică a verdelui, întemeiată conștient sau nu pe "regressum ad uterum" (revenirea in uter).

Astfel că, în Evul mediu, verdele era și culoarea togii medicilor (fie datorită considerațiilor anterioare fie datorită faptului că erau asimilați cu ierburile de leac), culoare care a fost înlocuită în zilele noastre cu roșul închis care, intuitiv, exprima credință în calitatea tainică a artei medicale, verdele rămânând culoarea farmaciștilor/ a spițerilor care elaborează medicamentele, fapt speculat de publicitatea farmaceutică care a știut să înnoiască o veche credință dând o valoare mitică, de panaceu, unor cuvinte ca vitamine sau clorofilă.

Nu trebuie să uităm de dorința omului modern de a se afla în mijlocul naturii sau, într-o expresie consacrată "se mettre au vert" (a ieși la iarbă verde, a se duce la odihna, la câmp, la țară) născută din hipertensiunea/ stresul datorat vieții citadine, care exprimă nevoia unei întoarceri periodice într-un mediu natural care a transformat țara/ câmpul într-un substitut al Mumei, verdele devenind culoarea stărilor de liniște, de pace, de Rai, de prezența în copilărie la sânul matern.

Învăluitor, liniștitor, răcoritor, tonic, verdele este glorificat în monumentele religioase ridicate de strămoșii noștri în deșert, în zonele aride, el fiind perceput asemenea speranței sau virtuților teogonale. Dacă pentru creștini verdele și-a pierdut această importantă "apreciere", pentru Islam, ale cărui tradiții s-au creat ca niște miraje, deasupra nemărginirii dușmănoase și arzătoare a deșerturilor și stepelor, "steagul" credinței, al Islamului, are culoarea verde, devenind și emblema mântuirii, simbolul tuturor marilor bogații, materiale și spirituale, dintre care prima este familia (de culoare verde era mantia trimisului lui Dumnezeu/ Allah, la adăpostul căreia descendenții săi direcți - Fatima, fiica Lui, Ali, ginerele Său, și cei doi copii ai lor, Hassan și Hussein - veneau să se ascundă în clipele de pericol - de aceea au fost denumiți și "cei patru de sub mantie" - care au devenit cei "patru stâlpi"  pe care Mohammed și-a clădit comunitatea. Astfel se ajunge ca verdele să fie în Islam culoarea Profetului și a cunoașterii, sfinții fiind și ei îmbrăcați în verde.

Similar acestei istorii este povestea lui Khidr, Khisr sau Al Khadir, numit și Omul verde, care este pomenită de nomazi aproape întotdeauna după ce și-au rostit ultima rugăciune. Khisr este patronul călătorilor și încarnează pronia cerească, așa cum tot el este mediatorul care împacă extremele și rezolvă antagonismele fundamentale pentru a asigura dezvoltarea omului.

Tradiția spune că și-ar fi clădit locuința la marginea lumii, acolo unde se întâlnesc cele două oceane, cel ceresc și cel pământesc, acesta reprezentând măsura ordinii umane, echidistanța între Sus și Jos. Cel care-l întâlnește pe Khisr nu trebuie să-i pună întrebări fiind necesar doar să se supună sfaturilor sale, oricât de ciudate i se vor părea (deoarece Khisr arată calea adevărului care poate părea de cele mai multe ori absurdă).

Această istorie este regăsită la multe alte popoare (bineînțeles în forme particularizate, fără a lua în calcul cine a "descoperit-o"). Se spune de către unii că ar fi chiar fiul lui Adam, primul dintre profeți, după alții s-ar fi născut într-o peșteră ("vaginul pământului") după care și-a dedicat viața lui Dumnezeu/ Allah, uneori este confundat cu Sfântul Gheorghe și mai adesea cu Sfântul Ilie (ceea ce întărește înrudirea verdelui cu roșu, a apei cu focul).

Bineînțeles că toți aceștia au avut și "funcții" mai mult sau mai puțin importante în ceea ce privește ajutorarea navigatorilor, patronajul acestora. În India acest personaj este cinstit sub numele de Khawadja Khidr, fiind înfățișat călare pe un pește și fiind zeitatea fluviilor, "domnind" atât asupra apelor cât și asupra vegetației.

O altă similaritate de asociere a culorii verde la roșu este întâlnită și în Europa. Minunatele însușiri ale verdelui ajung până la credința că aceasta culoare ascunde o taină, că simbolizează o cunoaștere adâncă a lucrurilor și a destinului care ajung să stăpânească pornirile primitive, instinctive.

Originea cuvântului "sinople" care desemnează culoarea verde în heraldică are o origine destul de controversată dar care pleacă de la culoarea roșie. Cuvântul "sinople" vine din latina târzie, sinopis, care a desemnat mai întâi pământul roșu din Sinope, înainte de a căpăta inexplicabil, sensul de verde. Poate că motivul pentru care "codificatorii" anonimi ai limbajului stemelor vorbitoare (heraldică) au realizat această "suprapunere"  este atotprezența nașterii verdelui din roșu (fie și invers).

Se ajunge până la "suprapuneri" care interpretează că virtutea tainică a verdelui provine din faptul că el conține roșu, tot așa cum, pentru a împrumuta limbajul ermetiștilor și al alchimiștilor, fertilitatea oricărei opere provine din faptul că principiul arderii (principiu cald și viril) însuflețește principiul umed, rece, feminin.

Aceste considerații se pot găsi și în mitologia care afirmă că zeitățile verzi ale reînnoirii hibernează în Infern unde roșul htonian le regenerează (cazul Persefonei cea verde care apare pe pământ primăvară iar toamna se întoarce în infern, de care este legată de faptul că a mâncat un sâmbure de rodie care a devenit inima ei, interiorul ei cel roșu, atestând considerațiile legate de faptul că o fărâmă din focul interior al pământului condiționează orice regenerare). De aceea ele sunt verzi la exterior și roșii la interior și imperiul lor se întinde peste cele două lumi.

Mitul aztec al zeiței Xochiquetzal, răpită ca și Persefona și dusă în Infern în timpul iernii, prezintă o tulburătoare analogie la mitul grec. Pentru azteci ea dispare în Grădina din Vest, adică în Țara Morților, și reapare primăvara, când veghează la nașterea florilor. În manuscrise este recunoscută după găteala din cap formată dintr-un dublu panaș cu pene verzi (omoquetzalli). În gândirea aztecilor, verdele și roșul sunt simbolizate de asemenea de chalchihulti, pietre prețioase verzi care ornează fusta zeiței apelor, și de chalchihuatil sau apa prețioasă, nume dat sângelui țâșnind din inima victimei jertfite de preoții soarelui în fiecare zi pe altarul astrului zilei ca să-i hrănească lupta împotriva beznei nopții și să-i asigure regenerarea.

Aceeași complementaritate a verdelui cu roșul se regăsește în tradițiile legate de zeitățile dragostei. Afrodita, țâșnită din spuma marii, șovăie între chemările a doua principii virile: soțul ei, Hefaistos, focul htonian, și iubitul ei Ares, focul uranian. În plus, în ziua în care Hefaistos îi surprinde pe cei doi ibovnici unul în brațele celuilalt, cel care intervine în favoarea Afroditei este Poseidon, zeul apelor. Se poate aminti aici de faptul că pictorul Van Gogh a simțit pregnant legătura între roșu și verde afirmând: "Am vrut să exprim cu roșul și cu verdele groaznicelor pasiuni omenești".

Astfel de tradiții se întâlnesc și la vechii egipteni unde Osiris cel verde a fost sfârtecat și aruncat în Nil de unde el va reînvia grație virtuților magice ale lui Isis cea roșie. Este un mare inițiat deoarece cunoaște misterul morții și al renașterii și, de aceea, el prezidează simultan pe pământ reînnoirea primăvărateca și, sub pământ, judecarea sufletelor.

Poate că, de aceea ei se temeau de pisicile cu ochii verzi și pedepseau cu moartea pe oricine ucidea acest animal și, de aici, alchimiștii socoteau că lumina verde a smaraldului este aceea care pătrunde în cele mai mari taine (fiind considerată a fi piatra papală).

De aici, verdele ajunge să aibă și o valorizare inversată, verdelui mugurilor primăvărateci ajungând să i se opună verdele mucegăirii și al putreziciunii, existând un verde al morții așa cum exista și un verde al morții. Verzuiului pielii de pe fața bolnavului i se opune mărul verde, crocodilul cel verde deschide larg gura animalică dar vie și oferă verdele fetid al porții iadului, smaraldul cel verde ca simbol al puterii papale este și reprezentantul lui Lucifer ș.a. ajungându-se până la considerațiile contemporane legate de omuleții verzi de pe Marte sau alte planete care oferă ori viață ori moarte.

În Europa verdele este în primul rând o culoare benefică dobândind o valoare mitică, a pășunilor verzi, a raiurilor înverzite ale iubirilor, el este precum tinerețea lumii sau tinerețea veșnică promisă celor aleși, ș.a.. Erin cea Verde era, înainte de a deveni numele Irlandei, acela al insulei preafericiților din lumea celtică. Misticii germani asociază verdele cu albul pentru a califica Boboteaza și virtuțile Hristice, justiția reprezentată de verde întregind neprihănirea albului.

Culoarea verde, în heraldică, are aceeași origine naturală/ pastorală "al" semnificând păduri, pajiști, câmpuri și vegetație, adică politețe, dragoste, bucurie și belșug. Arhiepiscopii (chiar și episcopii) poartă pe blazon o pălărie verde, cu șnururi verzi încrucișate, evocând pășunile cele grase unde înțelepții păstori ai creștinătății își duc "oile" la păscut, devenind simbolul bunei doctrine a acestor prelați.

Pictorii din Evul mediu zugrăveau în verde crucea, ca instrument al regenerării omenirii asigurată prin jertfa lui Iisus. În Bizanț culoarea verde era simbolizată de monograma lui Iisus Mântuitorul, formată din cele două consoane ale cuvântului verde. Anterior, verdele este culoarea sângelui balaurului (întâlnit și la populațiile chineze) asemenea Graalului, vasul de smarald sau de cristal verde (probabil jad), care conține sângele lui Dumnezeu întrupat, în care se topesc noțiunile de dragoste și de jertfa, condiții ale regenerării exprimate prin luminosul verde al vasului în care amurg și zori, moarte și renaștere se confunda, echilibrându-se.

Dorin, Merticaru