To STUDY - Ficţiune
- Ipotecarea sufletului cuiva
"Ipotecarea sufletului cuiva"
Mircea Dan Capitolul 2, Scena 1 -
Pregătirea
Adulmecă aerul, privind de jur
împrejur, la înălţimea unui stat de om, având un sentiment
ciudat, de prezenţă. Vegetaţia uscată, ruginie, a toamnei, nu
sublinie nici o siluetă, privire sau altceva, emiţând doar
foşnetul lemnos şi dur de frunze uscate sub adierea vântului
rece.
"De ce sunt atât de tensionat?!?
Este bine să mă concentrez!" Şi mai rămase întins pe covorul de
frunze pentru câteva clipe, câte or fi fost ele, concentrându-se
până ce atinse starea theta, vizualizând fiecare metru al
drumului către ţinta sa... Până ce reveni la acţiune.
"Cred că îmi fac mai multe
probleme decât este cazul... Totul este clar... Nu ştiu de ce mă
complic cu atâta teamă", gândi Dan rememorând punctele
principale de acţiune pentru a finaliza misiunea sa. "Ţinta mea
este din partea de unde bate vântul. S-a asigurat că face totul
corect de fiecare dată. În plus, dacă vii cu vântul în faţă,
sunetele sunt atenuate. Nu este vorba numai despre miros.
Atunci, poate din cauza celor 4 încercări anterioare eşuate
lamentabil?!?"
Atunci avu sclipirea. "Este
evident că şi el, ţinta, ştie asta. De aceea nu se putea
apropria de şeful satului. Dacă aş fi în locul lui aş pune
imediat garda minimă în direcţia de unde vine vântul, cu rol de
a anunţa prezenţa inamicului şi de a iniţia relocările de forţe
necesare unei rezolvări de problemă şi garda maximă, forţa reală
de intervenţie, grupată în cel puţin două inele de protecţie, în
direcţia unde pleacă vântul. Cum de nu m-am gândit până acum la
asta, mai ales după atâtea încercări. Şi, nefiind prins sau ucis
este evident că voi mai încerca, odată ce am fost atât de
insistent"...
"Şi, de fiecare dată, nu fac
altceva decât să vin, ca vrăjit, direct în braţele lor"...
Îi luă ceva timp să ajungă de
partea cealaltă a direcţiei vântului. Şi, oricât se strădui să
nu transpire, era lac de sudoare. Trebuia să fie deosebit de
atent atât cu mirosul cât şi cu zgomotul. Acum totul era
amplificat.
Înainte de a începe drumul spre
ţintă, se dezbrăcă şi se tăvăli îndelung prin stratul gros de
vegetaţie şi uscături. Se îmbrăcă greu, cuprins de frig, enervat
de toate chestiile rămase între piele, haine şi armuri. "M-am
plictisit cumplit şi nu îmi plac senzaţiile care le dă
costumul... Offf, la atac! Sper să nu o dau în bară iar. Oricum
am ucis destui dintre ei în tentativele anterioare. Ar trebui să
fie mult mai uşor".
Înaintă "după fler", atent la
orice zgomot sau imagine a pădurii, până aproape de satul ţintei
şi fu destul de norocos să nu întâlnească pe cineva. Apoi,
avansul său spre ţintă deveni extrem de lent pentru a preveni
zgomotele. Era obligat să aibă grijă să îndepărteze vegetaţia cu
mâna urmând să păşească numai în urma curăţată. Astfel înainta
fără nici cel mai mic zgomot, netulburat în a asculta zgomotele
din jur.
Ajunse la o costişă unde nu mai
putea continua. Trebuia să ocolească în josul ei până ce ajungea
la albia unui torent care îl putea feri de privirile celor ce
păzeau satul. Atent la "înregistrarea" drumului care îl avea de
parcurs auzi o tuse slabă, înăbuşită. Privi în direcţia de unde
veni zgomotul şi nu îi fu greu să zărească străjerul care păşea
lent, atent să nu facă zgomote.
Încă puţin şi urma să fie văzut
şi vânat. "Dar, el era vânătorul". Urmări atent, de câteva ori,
traseul parcurs de străjer şi acesta putea fi atacat fără urmări
undeva mai sus. Se deplasă atent spre cea mai bună poziţie de
atac până ce întâlni urme proaspete de paşi în iarbă. Se afla pe
traseul unui alt străjer. Privi atent de jur împrejur şi îl
localiză. Un tip înalt, musculos, înarmat doar cu o sabie
scurtă, fără armură sau scut. "Uşor de eliminat dar mobil",
gândi Dan căutând soluţii. Se afla la mai puţin de 50 de metri
în faţă şi înainta lent, atent, direct spre el, venind dinspre
înălţime...
"Totul este compromis", gândi
panicat. "Retragerea este tăiată. Mai bine atac... Ba nu, n-am
nici o şansă". Observă o ieşitură, asemenea unei stânci, câţiva
metri mai jos. Se târî spre ea având grijă să şteargă urmele
trecerii sale prin vegetaţie, pe poteca de patrulare a...
Abia reuşi să se poziţioneze şi
să scoată lancea scurtă şi se auziră paşii străjerului. Este
foarte aproape. Se pitulă după stâncă şi aşteptă ca acesta să
treacă de ea şi să intre în câmpul său vizual. Câteva lungi
clipe şi îşi făcu apariţia păşind agale, plictisit. Dan se
încordă, ridică lancea şi... Simţi o milă ciudată şi se opri. Nu
lansă lancea aducătoare de moarte. Rămase aşa, nemişcat, până ce
străjerul se pierdu în josul povârnişului.
"Poate că este mai bine aşa",
gândi neutru Dan. "Poate ratam mai ales că scutul străjerului
era pe partea dinspre mine, poate striga sau făcea zgomot în
cădere dându-mi de gol prezenţa. Da, este mai bine că am
procedat aşa". Şi porni spre poziţia optimă de atac asupra
primului străjer.
Atinse culmea şi începu să
aştepte apropierea străjerului, sus, în albia torentului,
poziţie care îi oferea maxim de avantaj pentru un atac tăcut,
nesimţit de ceilalţi. Străjerul acesta era un tip mic de
statură, puternic, după armurile groase ce le purta, înarmat cu
un pumnal solid de luptă. Nu avea scut şi asta îi permitea lui
Dan să atace de la distanţă. Se poziţionă pentru a arunca lancea
şi ţinti la baza gâtului. Aşteptă ca străjerul să fie poziţionat
optim şi lansă lancea.
Străjerul intui atacul, sau îl
simţi, şi se lăsă în jos, ca într-o cădere. Dar, era prea târziu
şi nu făcu altceva decât să primească lancea exact între ochi.
Trupul acestuia se întinse sub spasmele induse de lancea ce îi
străbătuse cutia craniană şi se mulă moale, într-o cădere
atenuată, de fundul albiei torentului.
Dan ajunse destul de repede la
el şi îşi recuperă lancea din capul străjerului, al cărui trup
zvâcnea ritmic, lent, din ce în ce mai lent, încă luptând pentru
ultimele picături de viaţă. "De parcă ar vrea să ia viaţă din
balta de sânge", gândi plin de milă Dan, în timp ce îşi ştergea
lancea de hainele străjerului.
Simţea că este în criză de timp.
Sau, poate, intuiţia încerca să îi semnalizeze că nu mai are
timp. "Străjerii care patrulează au puncte de intersecţie cu
traseele altora şi lipsa unui străjer înseamnă alarmă. Mortul
trebuia să se intersecteze cu cel care l-am cruţat", intui Dan
plin de ciudă. "Când o să înţeleg asta"?!?
Consecutiv gândului său se auzi
un ţipăt de cucuvea. "Acum?!? Încă nu a căzut seara. Şi este un
ţipăt de împerechere. O cucuvea ar striga la timpul acesta doar
dacă ar fi speriată de ceva. Cu siguranţă este un semnal. Cred
că m-au descoperit... De fapt au descoperit lipsa străjerului.
Şi vor veni pe traseul lui pentru al găsi. Nu trebuie să fiu
aici", gândi alert începând să urce instinctiv panta pe traseul
de retragere. "De ce am ales să mă retrag pe aici"?!? gândi
automat, fără sentimente.
Sus, pe culmea muntelui, hotărî
să se odihnească, privind atent în direcţia unde atacase. Nu
erau urme de mişcare. "Poate interpretase greşit sunetul
cucuvelei? Deh, doar nu o vesti moartea cuiva şi, mai ales, a
mea", gândi amintindu-şi de o veche superstiţie. "Asta este
imposibil".
Undeva, în dreapta, auzi sunetul
unui scut lovind o creangă. "Am avut dreptate", gândi sărind în
partea opusă, deplasându-se cât de repede putea, ştergând urmele
şi având grijă să nu producă nici cel mai mic zgomot. Alegea,
metodic, cele mai dense porţiuni de pădure, având grijă să
păstreze drumul spre poalele muntelui, spre nord. Acolo se afla
un pârâu peste care, dacă trecea, putea spune că a scăpat.
Noaptea se apropia şi ea cu repeziciune şi acesta era un avantaj
pentru el.
"Oricum m-am plictisit.
Mira-m-aş să mai am chef să repet misiunea, chit că acum este şi
mai uşor deoarece am m-ai eliminat un străjer. Deh, asta am zis
şi ultima dată şi, iată, tot la misiunea asta sunt", gândi
zâmbind. "Întotdeauna am fost un căpos atunci când treaba nu
ieşea aşa cum îmi doream. Şi toţi mi-au spus că nu ştiu când să
renunţ".
Ţipătul unui iepure prins de un
prădător, îi atrase atenţia. "Nu este de bine", gândi
instinctiv. Îşi scoase scutul de sub mantia groasă pregătindu-se
de orice confruntare putea urma. Îşi adună puterile şi porni
într-o fugă nebună spre poalele muntelui. "Nu mai am de ce să mă
mai ascund. Trebuie să trec râul şi gata"!
Dar, nici nu apucă să termine
gândul că, de nicăieri, din faţă, puţin dreapta, o săgeată
şfichiui şi se opri zbârnâind în scutul său. Sări prin alunecare
spre un mic povârniş, tot în dreapta. În josul lui se afla un
străjer, surprins de apariţia lui Dan, care se întoarse
încercând să îl împungă cu sabia. "Prea târziu", gândi Dan
blocând cu scutul, străpungându-l prin burtă, de jos în sus.
Străjerul apucă doar să înceapă să urle până ce suliţa îi
străpunse diafragmul, poate chiar şi inima.
Dar acel început de urlet a fost
de ajuns. Pădurea prinse viaţă. După "urletele" paşilor în
alergare erau pe puţin 10 străjeri prin zonă. Localiză, aproape
instantaneu breşa în dispozitivul lor şi ţâşni într-acolo. "Se
îndepărta de pârău şi asta nu era bine", gândi fugind atât de
repede, prea repede pentru a putea face... Şi se prăbuşi
rostogolindu-se de câteva ori până ce se opri într-un buştean
căzut, icnind din cauza şocului. Nu mai avea aer.
Încercă să se ridice, să
pornească la fugă dar căzu înapoi, sleit. Sub buşteanul căzut
era spaţiu cât să te strecori sub el. Trecu pe partea cealaltă a
buşteanului şi se târî în josul lui, spre rădăcină, unde acesta
se unea cu pământul şi oferea un ascunziş. Acolo rămase nemişcat
şi strânse scutul la piept. "Ce surpriză, nu l-am pierdut în
cădere", gândi Dan uimit cu adevărat.
Deveni atent la împrejurimi.
Urmăritorii nu se mai auzeau. Îşi concentră la maxim percepţia
auditivă, dar nimic. "Încearcă să dea de mine dar nu ştiu de
unde să mă ia. Am ales bine calea de fugă", gândi nutrind
speranţă că totul se va sfârşi bine. "Dar nu am mai şters urmele
în fugă", conştientiză înfuriindu-se, "şi vor ajunge foarte
repede la mine", gândi încercând să îşi controleze respiraţia,
pregătindu-se de un nou sprint.
La nările sale ajunse miros de
piei mucegăite, amestecate cu miros de bărbat nespălat de când a
scăpat de la mama şi miros de vomă şi băutură acră. "Sunt
aproape", gândi şi ţâşni cu toate puterile care îi mai
rămăseseră la dispoziţie. Făcu doar câţiva metri până ce o
lovitură puternică în umăr îl trânti la pământ, răsucindu-se,
căzând cu faţa în sus. "Nu am ridicat scutul de ajuns",
concluzionă plin de furie. Arsura ce o resimţea în omoplat îi
relevă că încasase o săgeată. "O lance m-ar fi străpuns,
aruncată atât de aproape".
Undeva, deasupra sa, din stânga,
apăru silueta unei namile ce prăvălea un topor de luptă spre
capul său. Instinctiv, se răsuci spre namilă, ridicând scutul
care respinse toporul undeva, în lateral, expunând burta namilei
care încasă lancea ucigaşă, sub stern, direct în inimă. În
mişcare sesiză un străjer slab ce se apropia în fugă, în spatele
namilei care îngenunchea, aproape cu încetinitorul. Dan continuă
saltul pivotând pe un picior, împinse în lateral sabia
slăbănogului, făcându-şi loc, şi îl lovi cu scutul puţin peste
mărul lui Adam, zdrobindu-i și sfâşiindu-i gâtul. Din inerţie se
răsuci şi se pomeni faţă în faţă cu... străjerul căruia îi
cruţase viaţa.
Dan era prea departe pentru a
ataca din acea piruetă şi se opri intrând în poziţie de luptă.
Undeva, în spate, slăbănogul horcăia înecându-se în propriul
sânge. "Sunt liber să îl atac pe ăsta din faţă", concluzionă Dan
adunându-şi puterile rămase. Străjerul dădu să înainteze spre
Dan dar, o lance, venită undeva de departe, din spate, îi
scrijelă lui Dan destul de adânc coapsa. Străjerul urlă ceva, de
neînţeles, ridicându-şi sabia scurtă în aer. Şi totul amuţi.
"Vai ce ustură nenorocita asta de lance", gândi Dan
înfuriindu-se, şchiopătând.
Vederea periferică a lui Dan
începea să devină roşie, ocupând din ce în ce mai mult din
câmpul vizual. "Ştiu că asta nu este bine. Dacă voi vedea numai
roşu înseamnă că s-a terminat", concluzionă dezamăgit.
- Predă-te!, îl trezi la
realitate străjerul din faţa sa.
- În faţa unui om de rând,
răspunse zeflemitor Dan, icnind pentru a-şi păstra vocea cât mai
puternică, încercând să impresioneze.
- Este prea târziu să pui
condiţii, îi spuse străjerul. Mai ai puţin şi îţi vei pierde
cunoştinţa. Şi, atunci, nu te voi mai considera un luptător, nu
vei mai avea onoarea asta, şi voi lăsa oamenii mei să îţi facă
ce vor ei. Mai ales cei ai căror prieteni i-ai omorât în
încercările anterioare.
- Deci, tu eşti şeful satului,
spuse Dan cu o voce stinsă. "Puteam finaliza misiunea fără să mă
doară capul", gândi amintindu-şi dezamăgit că îi cruţase
viaţa... Când ai trecut pe lângă mine, lângă stânca de lângă
locul unde am doborât primul străjer, ţi-am cruţat viaţa. Ce ai
de spus?!? încercă Dan să negocieze.
- Chiar m-am mirat de ce nu ai
atacat. Ştiam că eşti acolo şi am intuit că ai o armă de
aruncat. Dacă era să ai sabie sau pumnal te-aş fi văzut şi,
oricum, nu riscai să ataci deoarece ţipam şi dădeam alarma.
Pentru arc aveai o poziţie aproape imposibilă pentru ochire. Mai
rămânea lancea sau suliţa. Din cauza aceasta am coborât
povârnişul pe partea stângă, ţinând scutul între noi...
Dan "orbi" de furie şi încercă
să îşi adune puterile să atace dar nu reuşi. În plus, câmpul său
vizual era mai mult de jumătate înroşit. Putea să se mai bazeze
doar pe reflexe în puţinul timp care îi mai rămase. "Mai am o
şansă de a finaliza misiunea", gândi pornind atacul.
Atacă cu lancea şi scutul în
faţă deschizând braţul cu scutul, într-o mişcare automată de a
respinge posibila contralovitură cu sabia, când se află la
distanţa optimă de adversar, aruncându-se cu lancea în faţă
pentru a-l străpunge. Dar nimic, adversarul sărise în lateral şi
efortul lui Dan fu "aiurea". Mai încercă câteva "scheme" care îi
"ieşeau" întotdeauna dar, nimic. Adversarul său bloca sau nu era
acolo.
Aproape nu mai vedea nimic de
atâta roşu. "S-a terminat", gândi Dan căzut în genunchi.
- O ultimă dorinţă?, auzi de
undeva, din dreapta, vocea ţintei.
- Spune-mi, de unde aţi ştiut de
fiecare dată că vin?, spuse Dan gâfâit.
- După primul tău atac ţi-am
spus "Iasomie", pentru că, pe unde treceai tu trăsnea a iasomie.
Şi, nu te-ai gândit că este toamnă şi n-are de unde să miroasă a
iasomie. Câteodată nu este prea bine să fii atât de îngrijit...
- Stop joc!, urlă Dan furios.
Dispozitivul holografic îşi
stopă proiecţia şi se aprinseră luminile în cameră. Era cumplit
de obosit şi îi luă destul de mult timp să îşi desfacă chingile
cinematice de tracţiune. Şi mai mult timp îi luă să se poată
ridica în picioare şi să ajungă în cealaltă cameră, permiţând
retragerea podelei cinematice şi a tuturor dispozitivelor de
joc.
"Offf, data viitoare misiunea se
resetează. Voi lua totul de la început şi sper să fie mai bine.
Luptele primitive sunt un punct slab al meu. De cele actuale sau
"sci-fi" m-am săturat, stau mult prea bine la ele ca să îmi mai
ofere ceva adrenalină".
"Şi, uite-aşa, am mai uitat
puţin de lumea reală şi plictiseala ei", gândi Dan căutându-şi
de treabă...
Dorin M - 13 Noiembrie 2019