Venise toamna.
Toate păsările călătoare plecaseră spre ţările calde. Numai o pasăre
tare mititică nu putea să zboare după stol, umezindu-i-se ochişorii de
lacrimi. Avea o aripă ruptă exact ca în povestea puiului de
prepeliţă, frântă de alicele unui vânător...
Biata pasăre, cu inima plină de jale, se duse cu
greu în pădure. Şi nu mai avea putere să meargă mai departe. Aşa
că începu să ceară găzduire de la arbori. Cu glasul duios,
îi ruga pe copaci:
- Uitaţi, am aripa ruptă! Lăsaţi-mă să trăiesc între ramurile
voastre până va sosi primăvara!
- Eu nu pot să te primesc, păsărică! răspunse ursuz fagul. Mi-ajunge că
am grijă de ramurile mele. Pleacă de aici! Du-te la stejar!
- Nici eu nu pot! vâjâi stejarul răutăcios. Mă tem să nu-mi
mănânci ghinda. Fugi, păsărică, în altă parte! De nu,
îţi rup şi cealaltă aripă.
Cam în felul acesta o goniră pe sărmana
păsărică şi ceilalţi arbori din codru. Era la marginea disperării
când auzi o voce:
- Unde te duci, păsărică?
Era bradul.
- Nu mai ştiu unde să mă duc, bradule. Toţi copacii m-au prigonit şi nu
vor să mă primească între ramurile lor. Uite, aripa mă doare şi
nu mai pot să zbor! Au, Doamne, ce durere!
- Vino la mine! zise blând bradul, înduioşat de soarta
bietei păsărele. Poţi rămâne cât vrei între ramurile
mele!
Atunci păsărica se urcă şi-şi făcu culcuş
între ramurile bradului. Însă într-o noapte,
vîntul friguros porni să sufle cu putere, semn că se apropia
iarna. Frunzele arborilor se îngălbeneau şi cădeau la
pămînt, una cîte una.
- Pot să scutur şi frunzele bradului? îl întrebă
Vântul pe Moş Crivăţ, Împăratul Vânturilor.
- Nu! hotărî Moş Crivăţ. De brad să nu te atingi deloc! El a fost
bun cu biata păsărică. Trebuie să avem şi noi milă de el. Podoaba verde
să nu-i cadă niciodată!
Se spune că de atunci, bradul cel bun îşi
păstrează frunzele verzi atît vara, cît şi iarna…
Stelele, anul şi Dumnezeu
Acuma iată cum s-au făcut stelele! Câţi oameni se năşteau,
Dumnezeu le punea la fiecare câte o stea în cer şi de aceea
stelele din ce în ce se înmulţesc. Şi când cade o
stea, înseamnă că un om s-a dus, şi ea se duce la Dumnezeu ca el
să pună din nou semnul unei vieţi atunci când aceasta va veni, ca
toţi cei în viaţă să aibă steaua lor.
Şi Dumnezeu, la începutul anului, e tânăr şi la
sfârşit e bătrân. De aceea se cheamă Anul Nou, pentru că
atunci Dumnezeu întinereşte, se face tânăr şi frumos. Şi la
sfârşitul anului este bătrân şi înţelept,
coborând printre oameni în ceasurile grele ale iernii,
luminându-le sărbătorile de Crăciun.
Tot mastfel şi Sfântul Pavel, învăţătorul oamnilor, şi
acesta la începutul anului e tânăr şi la sfârşit e
bătrân.
Omătul şi nourii cu fulgerele
A fost adată o femeie rea tare, care avea două fete frumoase şi
muncitoare. Şi femeia cea rea, toată ziua muncea fetele fără a le lăsa
să se hodinească vreo clipă. Şi, cu toate că le venise vremea de
măritiş şi flăcăi vrednici umblau după ele, ea nu le lăsa în nici
un chip să plece de acasă, zicând tuturor că nu are zestre pentru
fete şi nu poate să le lase.
Într-o zi s-au aşternut fetele pe
fântână şi s-au pus la tors şi fata cea mai mare, nu ştiu
cum, a scăpat ghemul în fântână. Când a spus
mamei sale de întâmplare, aceasta s-a făcut foc şi pară şi
i-a cerut fetei să facă tot ce poate şi să ia ghemul înapoi că
altfel o s-o rupă în bătaie.
Aşa că a intrat fata noastră
în fântână să dea de ghem. Acolo a dat de un
câmp cu flori şi florile acelea au vorbit la dânsa:
- Ia şi tu, fată, câteva dintre noi, cu suntem frumoase şi
îţi vom ţine de urât la drumul ce îl ai de făcut.
Şi fata noastră a luat câteva dintre ele. Şi a mers ce a mers
până ce a ajuns la un cuptor cu pâine. Pitarul i-a zis:
- Ia o pâine şi jumătate, să ai de drum!
Aşa a ajuns fata la baba Iarnă care i-a spus:
- Ce-ai venit fată?
- Am venit să-mi caut ghemul!
- Ghemul este la mine, eu ţi-l voi da, dar tu să-mi faci treabă ca
plată că eu l-am găsit. Na-ţi pernele acestea să mi le scuturi!
Şi i-a dat 12 perne. Ea a scuturat pernele, da acelea erau cele 12
cojoace ale iernii. Când le-a scuturat, s-a făcut un omăt şi a
venit un vânt mare care a luat omătul şi l-a dus prin lume.
Mulţumită de vrednicia fetei, baba Iarnă i-a dat ghemul fetei. Şi,
când a ieşit de-acolo, la poartă a venit iar vântul şi-a
suflat-o toată cu straie de aur.
Aşa a plecat fata noastră acasă şi măsa, când a văzut-o toată
plină de aur, numaidecât a început a o dezbrăca.
Dar fata cea mică sări în ajutorul soră-si şi îi spuse
mamei că nu are de ce să se atingă de straiele de aur, că zestre
îi sunt de la Dumnezeu.
Femeia se supără dar nu avu încotro. Şi, ce să vezi,
numaidecât pleacă şi ea la baba Iarnă să facă rost de hainele ei
de aur.
Ajunsă la câmpul cu flori, nici o floare nu vorbi cu ea şi o
lăsară să treacă şi să se petreacă singură. Ajunsă la cuptorul cu
pâine nu a primit nici o pită. Şi aşa merse femeia până ce
găsi casa babei Iarnă şi îi spuse păsul ei, că vrea şi ea straie
de aur.
- Apoi, pentru asta, trebuie să slujeşti şi mtu cu vrednicie, aşa cum a
făcut şi fata ta!
Şi i-a dat nişte lăicere să le scuture.
Femeia noastră numai ce începu a le scutura că tot ieşeau aţa
din ele care pleca repede pe aripile vântului. Ţolurile
acelea erau nourii, da din aţa ceea se făceau fulgere.
Şi nici nu termină femeia de scuturat jumătate din ele că se
hotărî să-i vorbească babei Iarnă.
- Eu socot că am muncit de-ajuns pentru a-mi da straiele care le-am
cerut.
Dar baba Iarnă se încruntă şi-i spuse:
- Atunci, aşa să fie, poţi pleca şi, la poartă, vântul îţi
va da straiele pentru care te-ai vrednicit atât.
Şi, când a ieşit pe poartă, vântul a suflat-o şi a
îmbrăcat-o toată în fier şi smoală. Şi nimeni nu a mai
auzit vreodată de acea femeie.
Cât despre fetele ei... Apoi, asta-i altă poveste. Sora cea mare,
care a avut-o întotdeauna în grijă pe cea mică, a
împărţit în jumătate cu ea straiele de aur, ca să aibă
amândouă zestre. Şi apoi au luat de soţi pe cei mai vrednici şi
frumoşi flăcăi din locurile acelea. Şi şi-au trăit traiul dat de
Dumnezeu, oftând mereu de dorul mamei, aşa cum o fost ea,
când nourii se adunau grămadă peste cer, tunând şi
fulgerând.
Luna lui Martie
Era pe timpuri un om sărac, lipit pământului. Dar era pe
când oamenii nici nu auziseră de cremene şi păstrau jăratic
în cenuşă. Nu ştiu cum se făcuse, că i se stinse omului nostru
jăraticul şi intră în nevoie.
Ce să facă el? S-a pornit la frate-său, care era mai
bogat ca să-i ceară câţiva tăciuni. Acela, însă, l-a
alungat.
Săracul trăia la marginea unei păduri şi, întorcându-se
acasă, iată că zăreşte deodată un focuşor printre copaci.
Zice: "Ia să mă duc într-acolo!". Vine. Şi ce vede? În
jurul focului aceluia şedeau doisprezece inşi zdraveni şi frumoşi, unii
mai tineri, alţii mai ninşi la plete. Acelea erau lunile anului toate.
Se uitară toţi la omul sărman, până ce unul zise:
- Cine eşti, omule, şi ce vânt te-a adus pe aici?
- Iaca veneam din sat, de la frate-meu, c-am fost la el după foc. Mi
s-a stins jarul în sobă şi-mi îngheaţă copilaşii de frig...
Nu mi-ţi face un bine să...
- Ţi-om face, da ia să ne spui tu, care lună e mai bună?
- Păi... Martie-i mai bună, să nu vă fie cu supărare, că vine
primăvara, dau muguri în copaci, totul învie, iese lumea la
arat. Şi dacă semeni la vreme, ai şi pită, ai şi tot.
- Scoală, Martie, şi dă-i omului nişte jăratic.
Se scoală un tânăr ănalt şi frumos şi-i toarnă un pumn de jăratic
în poala sumanului şi-i zice:
- Cu unul să aprinzi focul în sobă, dar ceilalţi să-i
împrăştii prin podul casei, prin ogradă, prin casă şi prin grajd.
A mulţumit omul şi s-a dus. Ajuns acasă, face întocmai cum i-a
spus Martie şi, ce să vezi? Minune nu altceva! A aruncat un tăciune
în pod şi s-a umplut podul cu grâu. A aruncat unul în
grajd şi s-a umplut grajdul cu vite. A aruncat unul pe masă şi s-a
făcut o grămadă de galbeni...
Când a văzut fratele cel bogat aşa minune, face:
- De unde, măi! De unde ai căpătat atâta bogăţie?
...
...
...
...
...
