Legende

                Stejarul din Borzeşti

                Una din cele mai cunoscute legende legate de Ştefan cel Mare sună aşa:
                Cândva, demult, când acest pământ era locuit de un popor ager şi pământean, bourul moldovenesc al lui Bogdan era singur stăpân. Şi, Molna şi Prutul nu făceau hotar între urmaşii dacilor.
                Şi în acele vremuri, sub un soare frumos de primăvară, mai mulţi copii de pe şesul Trotuşului, nu departe de Borzeşti, încinseră un joc de luptă. Şi se-npărţiră-n două tabere, una a oamenilor locului şi alta a tătarilor cei răi şi prăduitori. Tabăra moldovenilor era condusă de Ştefan, fiu de domn, iar tabăra tătarilor era condusă de Gheorghe, fecior de ţăran, vrednic şi puternic, demn de dorinţa de luptă a lui Ştefan.
                Jocul începu cu iureşul copiilor lui Gheorghe, călări pe fugari aprigi de nuiele, venind din două părţi după obiceiul cetelor tătărăşti, să împresoare pe cei ce stau în faţă şi să vadă pe cel ce îi conduce, pentru a aduce repede moartea lui şi a-i sparge ceata. Şi mare-i fu mirarea lui Gheorghe când împresură uşor pe moldovenii aprigi, aplecaţi pe scuturile de nuiele şi rânduiţi în cerc, împungând cu suliţele de trestii pe oricine se apropia. Tătarii începură să facă cerc în jurul moldovenilor pentru a face o spărtură printre suliţi şi s-ajungă să-i strângă pe moldoveni şi să-i învingă. Când îşi dădură seama că Ştefănuţ nu este printre ei era prea târziu. Din dreapta, o ceată de moldoveni sparse-n două cercul tătarilor şi începu să sfărâme semiluna din dreapta, pe când cei din mijloc porniră să împrăştie semiluna din stânga, unde era şi Gheorghe. Şi apăru şi Ştefan, cu altă ceată, pornind direct spre Gheorghe. Bătaia aprigă se porni, de clocoteau văile Trotuşului şi se spăriau păsările din tufişuri.
                Şi Gheorghe fu repede dovedit chiar de Ştefan, ceata lui dându-se bătută.
                Precum era obiceiul, Ştefan porni la judecata hanului Gheorghe, şi-l legară de un stejar bătrân, martor la cea dintâi izbândă a viitorului domn.
                Cuvintele lui Ştefan s-au pierdut în vântul vremurilor, dar se ştie că porunca lui a fost ca hanul Gheorghe să fie spânzurat de crengile stejarului ca să fie pildă şi altor neamuri prăduitoare ce se vor abate asupra acelor pământuri. Aşa că, nenorocitul han a fost legat cu o frânghie de subţioară şi ridicat pe creangă sus în strigătele de bucurie ale oştenilor învingători.
                Dar bucuria lor fu stinsă de vifor mare de oameni călări ce se îndrepta spre ei. Gheorghe le arătă mut locul de unde venea gălăgia. Privind spre locul iureşului copiii văzură fum de sate arse, şi desluşiră vuiet de năvală de oameni străini. Tătarii... Adevăraţii tătari aduceau clocot apelor Trotuşului din sus, cu vifor de pământul ce începu să se clatine de parcă s-ar fi răsturnat stâncile cele mari de la obârşiile Trotuşului. Şi-n depărtare se ivi ceata nenumărată a tătarilor venind în goana mare a cailor chiar spre dânşii.
                   Groaza împrăştie pe dat copiii, care fugiră care-ncotro, uitând de nenorocitul de Gheorghe amuţit de frică, neştiutor de urgia ce-l aştepta.
                Se spune că tătarii se opriră văzându-l legănându-se în vânt sub crengile stejarului.  Şi hanul lor porunci fiului său să tragă cu săgeţi ca să omoare iscoada ce căzuse din copaci, ca să-l întărească la vederea sângelui nevinovat. Şi tot aşa, se spune că, Gheorghe zâmbea încă de nevinovăţia lui, dar atotvăzătorul soare încetă a zâmbi, acoperindu-se cu nori ca să nu răzbată până la el urgia morţii lui Gheorghe, adusă de săgeata fiului hanului. Şi cerul posomorât, porni să plângă cu lacrimi de ploaie, să spele frunzele şi crengile stejarului pătat de sânge copilăresc.
                Anii trecură peste Ştefan care schimbă sabia de lemn cu paloşul de oţel, urcând treaptă cu treaptă scara lumii, până ce ajunse domn al Moldovei, ţiitor peste toată ţara. Şi începu viaţă grea şi anevoioasă, tot în războaie şi osteneli, căci ţara bogată, largă şi îndemânatică multă sete deştepta vecinilor leşi, maghiari, tătari sau osmanlâi. Dar, cu cât nevoile veneau peste dânsul, cu atât inimoşia lui creştea. Cu toate iestea, un singur gând, un singur chip nu-i dădea pace, urmărindu-l din copilărie. Chipul cel oacheş şi drăgălaş al lui Gheorghe îi cerea răzbunare oriunde s-ar fi dus şi orice-ar fi făcut.
                Şi veni vestea că tătarii trecură apa Nistrului pustiind pământul în calea lor, răpind cârdurile de vite, dând foc satelor, robind femeile şi copiii.
                Trecură 30 de ani de la lupta sa cu ceata lui Gheorghe. Şi se spune că hanul tătarilor, fiul lui Mengli Gherei de peste Volga, stăpânul Crimeii şi al Ucrainei, spaima leşilor şi a muscalilor, era chiar cel care îl împunse cu săgeata morţii pe Gheorghe.
                Ştefan tocmi iute oastea şi ieşi în faţa năvălitorilor lângă satul Lipinţi. Făcu la fel ca-n vremurile copilăriei dar acum nu mai erau săbii de lemn şi suliţe de trestie. Se-ncrucişau acum săbii de oţel, săgeţi aducătoare de moarte ţiuiau de colo colo şi muşcau din carne de om, detunau tunuri cu schijă de se-negrea văzduhul de fum de nu se mai om cu om... Până-n cer se înălţa răsunetul restriştei de pe pământ. Iar tătărimea, împrăştiată-n două părţi, se măcina şi se mistuia ca pleava într-un vârtej de două furtuni ce se ciocnesc. Roşu era soarele sus, ca în timp de grea cumpănă şi roşu era pământul jos de sângele ce gâlgâia din tăieturile luptei.
                Şi, ca în urmă cu 30 de ani, desăvârşită a fost biruinţa moldovenilor, căci n-apucase a asfinţi soarele şi întreaga urdie tătărască a fost sfărâmată şi robită.
                Şi cum îi era obiceiul, Ştefan porni la judecata hanului, ducându-l la stejarul din Borzeşti.
                Era o zi frumoasă de primăvară, asemenea amintirilor lui Ştefan din cea zi, a pieirii lui Gheorghe. Acelaşi câmp verde şi-nflorit, aceleaşi ape iuţi şi neastâmpărate ale Trotuşului, care curg fără odihnă pe aşternutul lor de prund, acelaşi soare dulce şi zâmbitor care a dezmierdat odinioară jocul nevinovat al copiilor. Doar stejarul părea trist şi gârbovit de trecerea anilor dar şi de povara amintirii însângerate a lui Gheorghe.
                Veniră acolo şi solii lui Mengli Gherei, cu daruri de peste Volga, ca preţ pentru eliberarea fiului lui.
                Dar obiceiul lui Ştefan nu fu schimbat de trecerea anilor. Cel a cărui viaţă se scumpise prea mult din cauza sângelui nevinovat vărsat a fost spânzurat de ramurile stejarului şi străpuns cu săgeţi tătărăşti.
                Apoi Ştefan, judecând că bătrânul stejar şi-a împlinit menirea, a poruncit să i se dea foc şi-n locu-i a zidit, o biserică cu hramul "Adormirea Maicii Domnului", să sfinţească şi să spele locul de sângele vărsat de copiii lui Gheorghe sau ai lui Mengli Gherei...

                Apele Sâmbetei

                Pe dinaintea locaşului Sâmbetei, trece un râu şi râul acela e apa Sâmbetei. Iar pe lângă râu trăiesc rugmanii, care sunt oameni ca noi, românii, dar mici de făptură şi puţintei la minte. Şi sunt şi ei creştini, dar n-au învăţătură creştinească de la Hristos, fiul Domnului Dumnezeului nostru, ca noi, ci de la fiul oii, cum avem şi noi de la fiul Mariei cea binecuvântată.
                Şi cred şi ei în Hristos şi ţin Paştele şi Crăciunul, dar precum sunt aşa despărţiţi de lume, nu ştiu nici când e Crăciunul, nici când este Paştele. Şi numai noi de-aici le dăm de veste, când au să ţie rugmanii sărbători. Că la Crăciun azvârlim coji de nuci pe râuri, ca să le ducă râurile până în apa Sâmbetei şi aşa să ştie rugmanii că la noi e Crăciunul şi să-l ţie şi ei. Şi tot aşa ştiu ei că la noi sunt Paştele, după cojile de ouă roşii, pe care le azvârlim noi în râuri, ca să meargă la ei.
                Şi cică apa asta a Sâmbetei ocoleşte de trei ori pământul, ca un şarpe făcut de trei ori colac. Iar la urmă, se bagă în pământ şi merge până în iad şi duce acolo sufletele păcătoşilor să s-adune pe faţa apelor, iar apele să le ducă spre apa Sâmbetei. Şi de aceea e bine să faci cruce şi să sufli peste apa din râuri, când te scalzi, şi să sufli peste apa din doniţă şi să verşi puţin din ea până nu bei, ca să fugă şi să se scurgă sufletele păcătoşilor care s-au adunat pe faţa apei.

                Sora Soarelui

                În vremuri de demult, în nişte vremuri înapoia noastră, foarte depărtate, cică Soarele nu lumina lumea ca acuma, ci era un împărat puternic, om şi el ca toţi oamenii la trup, iar capul îi era din aur.
                Unde se ducea, toate străluceau împrejuru-i cu o lumină orbitoare, dar de era vreo piedică alături, fie munte, fie deal ori movilă, dincolo de ele, fireşte era tot ca pretutindeni o lumină slabă, jalnică, neagră ca amurgul.
             Şi Soarele avea o soră, pe Ileana Cosânzeana. Asră soră era ca el, trup omenesc, trup de femeie, iar capul ăi era de argint. Şi era aşa de frumoasă, cu faţa-i blăndă, cu ochii mari, cu dulcea-i drăgălăşenie de fecioară, încât Soarele nu s-a putut împotrivi îmboldirilor inimii, nu şi-a putut înfrâna patima şi a început a o iubi şi a dorit să o îi fie alături pentru tot restul zilelor lor.
                Fiind împărat, cine-i putea face rău, că fapta lui era necurată, că fratele nu trebuie să oprească trăirea sorei pentru plăcerea lui. Care ar fi îndrăznit?
                Dar Dumnezeu care nu doarme, care veghează spre a putea da pe drept când şi când, fiecui după inima lui, mai blajină ori mai rea, nu a putut îngădui suferinţa Cosânzenei care vroia să plece după chemarea inimii ei. I s-a arătat Soarelui în vis, într-un vis ameninţător, cumplit. În zadar! Şi văzând că zadarnică îi fusese încercarea, că Soarele nu vrea să lase pe sora sa să plece, a ridicat groaznică furtună, grămezi de pulbere orbitoare a făcut să intre pe geamurile sparte şi, în vreme ce toţi îşi fereau ochii, puterea lui nevăzută a răpit-o pe Cosânzeana. Iar spre a nu o găsi nelegiuitul frate, a aruncat-o în mările adânci, în mreană de aur schimbată.
                Vaiete mari pornit-au, când s-a risipit furtuna şi pulberea; din pieptul rănit al Soarelui, plângeri de durere şi blesteme de mânie şi, văzând că toate în zadar sunt, s-a hotărât să plece în lumile mari, în lumile largi, în lumile nesfârşite, să caute, să mai caute şi iar să caute pe sora-i furată.
                Şi atât de mare îi era dorul şi graba, încât plecă îndată.
                Şi o căută peste tot pământul şi tot pământul îl răscoli şi-l străbătu în lung şi-n lat, fără s-o găsească. Atunci s-a gândit s-o caute prin ceruri, căci poate pe acolo îi era ascuns îngerul pe care cu atâta drag îl căuta.
                S-a ridicat.
                Şi de acum se ridica mai sus pe bolta cerului albastru, capul de aur lumina mai puternic, mai tare şi mai minunat, neîntâlnind nici o piedică, lumina asupra lumii de jos, care uimită, înmărmurită, cădea în genunchi de spaimă, că vedea ce nu mai văzuse, de slavă către cel care le da lumina deschisă, largă, în locul celei slabe, jalnice şi negre ca amurgul.
                Viaţa toată luă alt avânt, scuturată de negurile de odinioară, fără şovăire, de acum călcând cu ochii către lumină îndreptaţi, către lumină!
                Totuşi, zadarnic umbla Soarele, zadarnic se uita cu priviri cercetătoare pretutindeni. Nu vedea nimic. Şi cu toate acestea, cu atâta foc se uita, că încălzea în juru-i, că încălzea văzduhul, că încălzea tot.
                Pe calea cerului, întâlni nu departe o locuinţă mică, dar curată, plină de flori vesele şi plină de verdeaţă, cu rouă pe toate, prin curte cu păsări care cântau pe întrecute, cu câini ce se gudurau, cu cai ce nechezau, toţi şi toate vioi, zburdalnici şi bucuroşi. Aici era locuinţa Dimineţii.
                Intră Soarele şi întrebă dacă nu cumva pe acolo se găseşte iubita sa soră.
                Dimineaţa întrebă toate florile, întrebă verdeaţa, roua şi păsările şi dobitoacele... Nici una nu ştia. Toţi abia se deşteptau din somnul cel odihnitor.
- Du-te mai înainte, îl sfătui Dimineaţa, vei da de locuinţa frate-meu, Miezul-Zilei. Poate ştie el ceva.
                Soarele mulţumi pentru sfat şi plecă mai departe. După mult umblet, de jumătate de zi, ajunse la locuinţa Miezului-Zilei. Dar nici aici nu avea nimeni ştire de Ileana Cosânzeana. Toţi, şi oameni şi dobitoace, munciseră până atunci, brăzdaseră pământul, semănaseră, seceraseră bucatele, le încărcaseră, le bătuseră sub jocul copitelor în ariile rotunde, le vânturaseră şi le făcuseră hrană şi nutreţ. Acum le era să mai răsufle. Nici unul nu-i dădu vreo ştire. Doar Miezul-Zilei îl sfătui să meargă mai departe, către locuinţa fratelui său, Amurgul.
                Şi Soarele plecă la drum, mergând şi mergând, cale de încă jumătate de zi. Obosit şi fără curaj, ajunse la locuinţa Amurgului.
             În curte se perindau oamenii care soseau de la muncă, cu sudoarea curgându-le în broboane pe frunţi, cu mijloacele, cu braţele, cu picioarele prăpădite de osteneală, înaintea cărora ieşeau copiii şi nevestele, cu zâmbete, cu îmbrăţişări, cu lucrul ce sfârşiseră în cursul zilei. Vitele soseau şi ele şi zburdau viţeii către ugerele încărcate ce se uşurau sub îmboldiri repezi şi lacome, în vreme ce mumele îi priveau cu ochi blânzi rumegând domol. Şi nici aici nu află Soarele nimic despre Ileana.
                Atunci, deoarece umblase prea mult, deoarece obosise peste măsură, se rugă de Amurg să-i dea sălaş până a doua zi, când avea de gând să cerceteze adâncimea fără fund a mărilor. Şi Soarele se duse să se culce.
                Dar în vremea când gândul ăsta trecuse prin mintea Soarelui, Dumnezeu, care-l ştiu şi care cu orice preţ voia să o elibereze pe Ileana de prinsoarea fratelui ei, întinse mâna de o vârî în valuri, apucă mreana de aur de unde se afla şi o repezi pe neţărmuirea albastrului ceresc.
                Atunci, în noaptea care se lăsase ca o perdea neagră cu puterea-i întunecoasă peste domnia lumii, de cum se dusese să se odihnească Soarele, se ivi capul ei de argint, rotund, răspândind şi el lumină, lumină mai slabă, dar dulce, blândă, plină de farmec şi tainică.
                Bucuroasă de eliberarea dăruită de Dumnezeu, Ileana Cosânzeana începu să caute după un iubit al ei, cu care să se bucure de viaţă şi iubire pentru restul zilelor, să-i dăruiască zâmbetul copiilor lor şi să-i umple viaţa cu toate cele ale casei omului gospodar şi iubitor. Şi cum mergea cânta tot felul de cântece de iubire, de linişte şi preţuire a vieţii că aşa, tot ce era cu sufletul plin de iubire care ştiau cânta şi aşeza vorbe frumoase unele lângă altele, unele după altele, ce ca şi un cântec sunt, se furişară atunci prin tufişuri, pornind pe cărări să cânte, să se îndrăgostească sub plina de farmec şi tainica lumină.
                Şi de atunci, tot aşa, Soarele îşi caută ziua sora iar Ileana, numită de atunci Luna, îşi caută ursitul, că aşa a fost de atunci voia lui Dumnezeu care găşi toate acestea ca fiind drepte şi folositoare.