Legende

             Legenda liliacului

             Pană-împărat avea un singur fecior, căruia i-a pus numele liliac. Fiind înaintat în vârstă, împăratul a chemat pe fiul său şi, binecuvântându-l, i-a dăruit întreaga împărăţie. Liliac, ajuns împărat, a căutat la început să-şi cunoască marginile împărăţiei, precum şi pe supuşii pe care-i conducea şi, bineînţeles, la rândul lor şi aceştia să cunoască pe noul împărat.
                Într-o zi hotărăşte împăratul să se adune oaste mare, să se încarce cu provizii atâta timp cât găsise de cuviinţă că-i va ajunge ca să dea ocol ţării sale. Când a văzut că totul este gata, a pornit la drum. Şi mergând aşa, din sat în sat şi din oraş în oraş, zi de vară până-n seară, a ajuns într-o bună zi într-un cătun, unde oamenii i-au ieşit înainte, zicându-i:
- Măria ta, fii bine venit la noi şi Dumnezeu să-ţi dea multă sănătate, dar dacă ţi-e scumpă viaţa, te-am ruga să nu intri în satul nostru!
- De ce, a întrebat viteazul împărat?
- Aici în apropiere, Măria ta, într-o peşteră fără margini şi întunecoasă, de nu vezi la doi paşi, locuieşte o zgripţuroaică şi pe oricine trece pe acolo şi ea l-a ochit pe dată îl şi vrăjeşte, prefăcându-l într-un animal, într-o pasăre, sau chiar, de multe ori, într-o stană de piatră.
             Împăratul nu luă însă în seamă cele spuse şi se îndreptă, fără prea multă zăbavă, drept spre peştera cu vrăjitoarea.
             Aceasta, dând cu ochii de mândrul împărat, îndată îl prefăcu într-un şoarece. Bietul animal, de frică, se ascunse sub o lespede de piatră.
             După câteva zile, nemaiputând suferi foamea şi setea, şoricelul ieşi din ascunzătoare şi încet, încet, hai, hai, se îndreptă spre sat. Aici, nimerind la o casă, întră înăuntru şi stătu câteva zile de unde putu, apoi se gândi el şi îşi aşeză culcuşul tocmai lângă sobă, într-o crăpătură din zid. Pisica însă, care întruna veghează după hrana ei gustoasă, mirosindu-l într-una din zile, îi şi dovedi îndată culcuşul. Dar Liliac, înţelept cum era, înţelegându-i gândul şiret, o şterse frumşel de acolo şi pe dibuite a nimerit tocmai la biserica din sat, unde încet, îmcet, strcurându-se pe sub uşă, a pătruns înăuntru.
             Aici, fiind linişte deplină, având de mâncare nafora de la împărtăşenia credincioşilor iar ca băutură aghiasma cu care se botează copiii, o ducea cât se poate de bine. După câtva timp, începând săptămâna patimilor Domnului, şoricelul, de frica lumii care se aduna numeroasă la denii, neavând ce face, s-a urcat tocmai în clopotniţă. Dar nici aici nu putu sta mult timp, căci mergând cântăreţii să tragă clopotul după regula tipicului, au dat peste el.
             Neavând altceva de făcut şi voind să coboare iarăşi în biserică, deodată simţi că nu mai poate merge pe picioare, fără să-şi dea seama, i se părea că pluteşte ca într-un vis. Şi aşa, într-o bună zi, se pomeni zburând deasupra mulţimii. Văzând fereastra, care din cauza căldurii din biserică era deschisă, a zbughit-o afară şi în întunericul nopţii a petrecut până la ziuă, când din nou a început să zboare prin locuri ascunse, ferite de ochiul oamenilor. După mai multe rotocoale, recunoscând drumul pe unde venise, se îndreptă spre peştera zgripţuroaicei.
             Aceasta se afla la bucătărie, cu capul gol şi părul vâlvoi. Liliac, pentru a se răzbuna, se repede deodată asupra ei, încâlcindu-se cu ghearele în părul ei. Mai de spaimă, mai de durere, zgripţuraoica a început să ţipe cât o ţinea gura:
- Săriţi, oameni buni, năpastă pe capul meu!
             S-au repezit atunci oamenii şi cu sape, securi şi topoare şi tot dând după Liliac au omorât vrăjitoarea, scăpând fără să ştie satul de aşa pacoste. Iar Liliac, sărmanul, a scăpat din părul ei dar, până în ziua de astăzi, el a rămas liliacul zburător împreună cu toţi urmaşii săi.

                Binecuvântarea pământului, crucea şi botezul

             Se spune din bătrâni că, la început era numai apă. Dumnezeu era sus în ceruri şi Necuratul se bălăcea în apă. Văzând cât de greu este să stea în apă, Necuratul îi ceru lui Dumnezeu să facă ceva ca să aibă şi el unde sta să se odihnească.
             Atunci, bunul Dumnezeu, îi spuse să meargă la fundul apei şi să aducă pământ afară din apă, în numele lui Dumnezeu. Dar, Necuratul, dorind ca acel pământ să fie al lui nu ascultă sfatul lui Dumnezeu şi încercă să aducă pământ sus în numele lui cel necurat. Şi se chinui dracul mult timp dar ajungea sus fără nimic în mâini, până ce o umbră de îndoială că nu va reuşi niciodată îl făcu să se gândească la Dumnezeu şi, iată, reuşi să iasă cu puţin pământ sub unghii.
             Dumnezeu a luat acel pământ şi a făcut din el un pat în care să se culce amândoi, spunându-i necuratului că la trezire va blagoslovi acel pământ. Şi s-au culcat.
             Când a gândit Necuratul că Dumnezeu doarme, l-a luat încetişor în braţe ca să-l arunce în apă. Dar, unde se mişca, pământul creştea sub Dumnezeu şi apa se îndepărta. Necuratul a început atunci să alerge, doar doar o ajunge la apă. Mai întâi a alergat spre răsărit cât e pământ spre răsărit în ziua de azi şi, văzând că nu-i capăt, s-a întors iar la culcuşul lor, ştiind că acolo malul este aproape. Acuma a pornit spre asfinţit, dar şi aici pământul a început a creşte sub picioarele lor şi a mers iar până unde azi este capătul dinstre asfinţit al pământului. Văzând că nu-i încotro, s-a înturnat iară la locul lor, cu gândul că mai este malul apropiat în două părţi. Şi plecă acum spre miazănoapte, până ce a ajuns unde este azi capătul de miazănoapte al pământului şi s-a întors şi a pornit spre miazăzi până unde este azi capăul dinspre miazăzi al pământului.
             Şi unde Necuratul alerga a crescut pământ de câmpie, unde începea să obosească sunt dealuri şi unde se odihnea să fugă mai departe sunt munţi.
             Dar Necuratul văzu că oricât ar merge, nu mai e sfârşit, că pământul creştea mereu, s-a întors şi la pus pe Dumnezeu jos, de unde l-a luat.
             Şi Dumnezeu care toate le ştia, s-a trezit a doua zi. Şi Necuratul îi spuse să înceapă a blagoslovi pământul. Şi Dumnezeu îi spuse:
- Tu ce-ai făcut cu mine astă noapte, nu i-ai făcut cruce, nu l-ai blagoslovit?

             Cum s-a făcut focul, de când e cârja mitropolitului

             Iată că în vremurile de demult, Dumnezeu mergea pe acest pământ cu Dracul alături de el. Şi Dumnezeu se sprijinea la mers cu un băţ bortit de soc. Când veni asfinţitul, Dracul s-a apucat să facă focul.
             Şi, Dumnezeu a început să se joace cu toiagul său în foc până ce a intrat cărbune în băţ. Şi aşa a avut şi Dumnezeu foc, de atunci acel băţ ajungând să fie cârja mitropoliţilor.
             Apoi, ca să nu se certe cu Necuratul, Dumnezeu a ascuns focul său în piatră, dar atunci focul Dracului s-a stins. Şi Dracul a început a-l învinui pe Dumnezeu că i-a furat focul.
- Prostule, îi zice Dumnezeu, nu-mi trebuie mie focul tău, că am foc şi în piatră!
             Şi lovind două pietre, au sărit scântei şi a aprins focul. Şi aşa a rămas pe mai departe la aprinsul focului, să foloseşti cremenea ca să îl ai.