Din timpuri vechi se povesteşte că odată Soarele a coborât pe
pământ, luând chip de fecior, şi s-a dus în sat la
horă. Prinzând de veste un zmeu îl răpeşte din mulţime şi
îl ascunde într-o pivniţă. Aşa că lumea rămâne fără
soare, păsările nu mai cântă, iarba nu mai creşte şi izvoarele nu
mai curg.
Aşa că oamenii se adună cu mic cu mare şi hotărăsc să elibereze
soarele. Dar nu era uşor să te înfrunţi cu zmeul. Aşa că alese pe
cel mai voinic şi deştept dintre ei şi îl trimeseră să elibereze
soarele.
Zis şi făcut, voinicul nostru îşi face curaj şi a pornit spre
palatul zmeului. A mers el, drum lung cât trei anotimpuri,
prinzându-l pe rând vara, toamna şi iarna. Şi, cam pe la
sfârşitul iernii ajunge şi feciorul nostru la palatul zmeului.
Cum nu se putea înţelege cu zmeul, numai ce se porni o luptă
straşnică ce ţinu trei zile şi trei nopţi până ce reuşi voinicul
să îl dovedească pe zmeu şi să îl elibereze pe Soare. Dar
voinicul nostru fu rănit greu în luptă.
Cum a scăpat, Soarele se ridică repede pe cer, păsărelele au
început să cânte, iarba să crească şi izvoarele să curgă
iar.
Şi voinicul nostru începu să meargă spre casă cu sângele
siroind în zăpadă... Şi nu mai ajunge, că nimeni nu mai ştiu de
el. Degeaba au plecat oamenii în căutarea lui... Ei găsiră doar
urmele de sânge în zăpadă şi, de atunci, în amintirea
lui, oamenii dăruiesc celor dragi mici cadouri care sunt legate cu un
şnur alb cu roşu, în amintirea celui care a eliberat soarele.
Omul ia şi-i povesteşte de-amănuntul toată tărăşenia. Atâta i-a
trebuit bogatului şi, fuga în pădure să-i prindă pe cei
doisprezece.
- Bună seara!
- Bună seara! Da ce nevoie te-a scos din casă pe o vreme ca asta?
- Am nevoie de nişte cărbunaşi, că mi s-a stins focul în vatră...
- Hai, ţine poala, să-ţi dăm tăciuni. Şi să-i împrăştii prin
toate colţurile ogrăzii, prin casă, prin pod, prin livadă...
I-a dat Martie jăratic şi plecă bogatul bucuros acasă şi
împrăştie tăciunii peste tot. Şi, când s-a aprins toată
casa, grajdurile, copacii, n-a mai putut scoate nimic din gura focului.
De atunci se zice, că luna lui Martie îi luna celor muncitori,
cinstiţi şi harnici.
Legenda privighetorilor
Isus era copil mic, ca de cinci, şase ani. În apropiere de
Nazareth, se ăcea în fiecare an bâlci mare, şi toţi oamenii
locului mergeau acolo, să-şi cumpere cele trebuitoare.
Într-una din zile, fiind foarte frumos afară, părinţii lui Isus
îl luară şi pe el la bâlci. Micul Isus nu mai putea de
bucurie. Nu mia fusese niciodată la bâlci şi nu văzuse niciodată
atâta forfoteală de lume, atâţia negustori şi atătea
lucruri frumoase. El se ţinea întruna de părinţii săi, căci
foarte uşor s-r fi pierdut în zarva aceea a bâlciului.
Şi umblând ei încoace şi încolo prin îmbulzeala
aceea de lume, după târguieli, ajuseră la şatra unui olar, care
venise la bâlci cu toate oalele lui şi cu alte lucruri de
pământ, ca să le vândă.
Şi aici, pe când părinţii lui Isus alegeau şi târguiau,
copilaşul zări într-un colţ nişte fluieraşe de pământ
în formă de păsărele. El se furişă de lângă părinţi, se
duse lângă acele păsărele şi începu să se joace cu ele. Le
punea la gură, sufla în ele şi nimeni nu băga de seamă jocul lui.
După ce târguiră ce aveau de târguit de
la olărie, părinţii lui Isus plecară, nebăgând de seamă că fiul
lor rămăsese în acea prăvălie. Tocmai mai târziu văzură
lipsa lui şi se întoarseră să-l caute. Dă-i încoace, dă-i
încolo, copilul nicăieri. Tot căutându-l ei aşa, numai ce
ajunseră la olărie. Aici se adunase mulţime mare de oameni, care se
minunau de un mic copilaş. Peste tot se auzea:
- Ce copil minunat! Ce putere mare are! Trebuie să fie
Fiul-lui-Dumnezeu!
Era Isus. El lua căte o păsărică de pământ din prăvălia olarului
şi cum sufla în ea, cum păsărica zbura din mânuşiţele lui
şi se duce pe ramurile unui salcâm din apropiere,
cântând aşa de frumos, că sta lumea încremenită şi
asculta.
Vestea aceasta se duse în tot bâlciul, ca fulgerul, şi
lumea se grămădea, valuri, valuri, spre prăvălia olarului. Şi cu toţii
grăiau:
- Cu adevărat Fiul-lui-Dumnezeu este acest copil minunat!
Iar păsărelele din salcâm zburau cântând frumos, şi
de atunci se zice că s-au iscat pe pământ drăguţele privighetori,
cele pământii la fulgi, dar cu viers dumnezeiesc.
Mierla
Înainte vreme, cât de mult o fi de atunci nu se ştie, trăia
undeva o văduvă săracă. Singurul ei sprijin era o fată hărnicuţă şi
foarte credincioasă. Duminicile şi sărbătorile nu lipsea niciodată de
la biserică, unde se ruga cu multă evlavie. Fata era veselă şi nu se
arăta nemulţumită de sărăcia lor. Ca să-i ntreacă urâtul, foarte
des începea fata văducei să-i cânte. Şi mai ales îi
plăcea Mierliţei, că aşa se chema fata, să fluiere.
Într-o zi, plecă mama Mierliţei de acasă să colinde pe unde va
putea în lume, ca să agonisească cele trebuincioase. A mers ea
aşa mult, pe la unii şi pe la alţii, muncind din greu. De la un timp
însă, într-atât a slăbit-o munca, că s-a
îmbolnăvit şi Dumnezeu s-a îndurat să-i curme suferinţele
şi s-o cheme la el, în lumea celor drepţi.
Biata Mierliţă a aşteptat în zadar să se întoară mama ei.
De la o vreme sufletul i-a fost cuprins de o tristeţe şi o presimţire
rea. I-a pierit toată veselia şi plăcerea de a cânta. A
îmbrăcat atunci straie negre, a luat un bulgăre mare de ceară şi
multe fire de tort şi a plecat în lume să-şi caute mama.
Când trecea pe lângă o biserică, se oprea, rupea din
bulgărul de ceară, sufla în ea până o înmuia şi
îndată răsucea cu mânuţele pe un fir de tort, până
făcea o lumânărică, intra apoi în biserică, aprindea
lumânărica la icoana Maicii Domnului şi se ruga să-i ajute să-şi
afle mama. Aşa a colindat fata prin lume, până când a
terminat ceara şi firele de tort.
Când şedea în genunchi în faţa icoanei, unde
aprinsese cea din urmă lumânărică, deodată, de pe icoană se
desprinde chipul Sfintei Fecioare, cum era cu pruncul în braţe şi
prinde a zice:
- Bună fetiţă, mama ta plecat demult din lumea aceasta şi este
destul de fericită acolo unde este. Tu de acum înainte, ca să nu
mai suferi, te vei preface în păsărică, în păsărică veselă,
aşa cum erai înainte, cân trăia mama ta!
Cele spuse de Maica Domnului de îndată se împliniră şi de
atunci până azi mierla e cu pene negre, că negre erau straiele
fetei, şi cu picioarele şi ciocul galben ca de ceară, fiindcă prea mult
a suflat cu gura şi a sucit ceara în mâini, pentru
lumânări. Iar prin crâng şi stufiş, caută de zor
mâncare şi tot fluieră, ca să n-o prindă urâtul şi
tristeţea.
...
...
...
...
...
