A fost odată, în vremurile de demult, un boier bogat. Le mersese
vestea bogăţiilor sale peste nouă ţări şi mări, căci parcă adunase pe
moşiile sale toate avuţiile pământului. Avea un palat cu ziduri
numai şi numai din aur şi cu trepte de nestemate, de făceau noaptea zi,
cale de trei poşti. Darămite alte bogăţii? Avea fânaţe
întinse şi moşii de nu le cuprindea gândul omului şi pe ele
păşteau turme nemăsurate. Şi era bun la suflet boierul, bun ca
pâinea caldă, căci miluia pe tot săracul, sătura pe tot
flămândul şi de tot lipsul îl făcea cu casă şi masă.
La acest boier cică veni într-o zi un om străin locurilor acelea,
ca să-i ceară vreun loc de slujit, că el n-avea un loc al lui şi mergea
din stăpân în stăpân în căutarea unui rost.
Boierul, cum l-a văzut, i-a plăcut de el şi l-a dăruit cu prisosinţă,
căci era mândru şi chipeş flăcăul, îmbrăcat în haine
pline de broderii îngrijite, ţanţoş în cisme sclipitoare de
piele fină şi-l avea pe vino-ncoace. Apoi i-a dat un petec de
pământ pe un deal şi o turmă de mioare, ca să aibă cu ce-şi
îndulci traiul
Flăcăul i-a mulţumit şi-a luat turma şi doi câini şi plecă spre
moşioara sa. Aci îşi clădi o colibă, ca să aibă unde să se
adăpostească de vânt şi de ploi şi închise un ocol de
pământ cu gard, pentru noptatul mioarelor. oamenii locului,
bucuroşi de noul vecin îl ajutară cu de toate ca să-şi
împlinească gospodăria.
Şi văzând că bine e acolo, flăcăul nostru îşi chemă toate
neamurile şi cunoscuţii, că loc destul îi dădu boierul. Şi
boierul fu la fel de darnic cu toţi cei noi veniţi. Că vremuri de
restrişte trăiau cu toţi în acele vremuri şi mulţi pustiitori
călcau şi prăduiau locurile de primprejur şi boierul nostru avea nevoie
de braţe gata să ridice furca şi coasa pentru a alunga pe oricine
cuteza să calce prin locurile acelea binecuvântate, să ţie
departe prăduiala şi moartea.
Timpul trecu şi oamenii locului văzură că nu toate erau aşa cum trebuie
să fie. Noii veniţi aveau obiceiul de a cânta din gură, din
fluier sau din frunză. Şi când începeau să cânte,
mioarele toate s-adunau şi ascultau duse, cu ochii holbaţi la
ciobănaşul ce cânta. Cică aşa de duios cântau,
încât vânturile îşi opreau mersul şi
râuleţul din apropiere îşi ţinea apele-n loc, ca să
asculte. Dar cântul lor era atât de amenenitor,
încât chiar şi oile oamenilor locului se adunau la
stânile cântătorilor şi nu mai voiau să plece acasă. Şi
când oamenii locului doreau să îşi ia oile înapoi
noii veniţi spuneau că ei nu sunt vinovaţi, că nu se puteau ţine ca să
nu cânte, căci cântecul era singura mângâere a
pribegiei lor.
Atunci, oamenii locului se duseră la boier cerându-i să îi
ajute. Şi tare se amărî în suflet boierul nostru când
auzi că aşa este răsplătit ce noii veniţi pentru fapta sa miloasă. Şi
chemă atunci toţi oamenii la palat pentru a judeca împreună care
să fie fapta de făcut pentru ca oamenii să nu se certe, să fie uniţi
în bunăstarea locurilor acelea. Dar noii veniţi hotărâră ca
la palat să meargă doar cel care i-a chemat, primul venit, şi să le
ţină faţa înaintea boierului.
Când sosi străinul, boierul încruntă sprâncenele şi
îi grăi astfel:
- Ei bine, omule, nu ţi-e păcat de Dumnezeu să te lăcomeşti la averea
altora, când tu şi ai tăi aveţi oile voastre şi pământ pe
care pot să pască iarbă bună?
Ciobanul căzu atunci la picioarele lui şi plângând îi
zise:
- Aşa e Măria ta, am greşit, dar nu cu voie, căci eu nu fur oile, ci
ele vin la mine! E un blestem pe capul meu, de care nu mă pot dezlega,
să ajung repede nedorit în locurile pe unde ajung în
pribegie.
- Eu văd bine că aicea e ceva la mijloc, povesteşte-mi tot din fir
în păr!
Atunci străinul, zvârlindu-şi lacrimile, zise:
- Când am venit în ţara asta, n-am venit de flori de măr.
Căci era şi în ţărişoara noastră pământ destul de mănos şi
cu tinereţile mele aşi fi putut să-mi căştig şi acolo pâinişoara
de azi de mâine. Dar nu m-au răbdat locurile acelea, mult mai
sărace decât cele de pe aici, şi atunci am fugit departe de ele,
până la curtea Măriei tale. Aşa mi-a fost scris, ca să cunosc
necazul cel mai mare din lume şi de aceea trebuie să sufăr şi astăzi.
Ascultă-mă, Măria ta, căci vorbele mele nu sunt numai vorbe goale, ci
sunt povestea amrului. Am avut şi eu odată parte ca să cunosc fericirea
pe pământ, îndrăgostindu-mă de o fată cum n-a mai fost pe
lume. Un an de zile am trăit amândoi zile de miere, când
deodată, ni s-a întunecat norocul. În orbirea noastră
uitaserăm să slăvim pe Dumnezeu, de la care ne-a venit tot binele şi
atunci el mâniindu-se pe noi, a adus pustiitori care în
jaful lor au şi ucis-o pe iubita mea. Am găsit-o între viaţă şi
moarte şi înainte de a-şi da duhul mi-a spus: "Cântă omule
câte zile vei mai avea ca să te mângâi în
chinul tău şi roagă-te la Dumnezeu să ne ierte păcatele!"
- Şi a murit... Atunci am simţit că mă usuc din picioare pe zi ce
trece, căci fiecare locşor unde mă ducea pribegia îmi amintea de
ea. Şi am plecat de pământul unde mama mă născuse şi am ajuns
aci, unde singura mea mângâere este cântul, pe care
încerc să îl fac să sune ca din gura ei, plină acum de
pământ. Şi la fel şi toţi cei care au venit aici după mine. Toţi
am pierdut pe cei dragi şi nu am mai avut de ce să rămânem acolo
unde ne-am născut. Şi doar cântecul ne poate alina lipsa celor
pierduţi. Noi nu vrem să ademenim oile vecinilor, care vin
cârduri, cârduri, cânt cântăm pentru cei
pierduţi. dacă ne crezi vinovaţi, goneşte-ne, lipseştene de orice
ajutor, dar lasăne să cântăm pentru cei dragi.
Boierul simţi că îl podidesc lacrimile şi muiat zise:
- Lasă omule, că oi face eu dreptate! Cine este supărat că rămâne
fără oi din cauza cântecelor, să plece de pe pământurile
mele. Că nu se poate să nu trăim cu toţii împreună în
înţelegere pentru câteva mioare!
Timpul trecu şi oamenii locului începură să nu mai suporte
nedreptatea ce o trăiau, ca munca lor să plece după cântatul
altuia. Şi cum boierul făcuse judecată, începură să plece unul
câte unul până când boierul rămase aproape numai
printre străini.
Şi odată se schimbă stăpânirea acelor locuri. Venetici de la
"Soare apune" veniră să stăpânească pământurile acelea
pline de bogăţie dar frică mare le fu să ia totul de la boierul nostru.
Şi începură să bage zâzanie şi cuvinte grele, promisiuni
deşarte şi multe alte hiclenii printre cei care erau acum oamenii
locului, străinii veniţi la chemarea pribeagului omenit de boierul
nostru. Şi cum veninul, odată şi odată tot îşi face treaba,
străinii se uniră să îl omoare pe boier şi să nu îl mai
lase să hotărască pentru ei.
Dar unul dintre ei, mai omenos şi cu frică de Dumnezeu, veni şi
îl anunţă pe boier ce cele uneltite. Mare amărăciune fu în
sufletul boierului nostru şi, ca să nu îi lase să se
mâjească pe mâini cu sângele lui, al celui care ia
omenit şi dăruit sub legea ospitalităţii lui Hristos, se îmbrăcă
în cioban, luă câteva mioare şi plecă prin codri. Trei zile
şi trei nopţi a umblat răzleţ prin codri, când pe la amurgul
zilei, căzu istovit de oboseală. Atunci se puse pe un plâns amar
şi îl rugă pe Dumnezeu să se îndure de el şi să-l ia de pe
acest pământ urgisit.
Domnului i se făcu milă, văzându-l pocăit în suflet şi
îl luă sus, spre lună, unde avea de gând să îl lase
să vegheze asupra locurilor de unde a fost alungat din cauza bunătăţii
sale.
Şi de atunci, toţi pizmaşii străini care i-au vrut pieirea, aleargă
mereu după stăpâniri şi mai mari, şi mai multe, dorind parcă să
ajungă şi la noile pământuri ale boierului nostru şi să ia şi
luna în stăpânirea lor, dar să nu fie în vecii
vecilor stăpâni cu adevărat pe nici un petec de pământ. Şi
tot aşa a lăsat Dumnezeu, ca în veci străinii noştri să plece
urechea la veninul şi urzeala celor care au stricat ordinea acelor
locuri, şi pierzanie să le aducă, de fiecare dată, dacă pleacă urechea
la ele.
Că locurile celea, de atunci, sunt mereu stăpânite de altcineva
decât de străinii rămaşi acolo şi urmaşii urmaşilor lor, şi
oamenii rămaşi acolo linişte n-au mai avut niciodată...
De când e lupul şi câinele,
de ce n-are dracul călcâi la picioare
Se spune din
vremurile de demult că Diavolul s-a apucat să facă dihănii din lemn ca
să-l mănânce pe Dumnezeu şi să scape de el. Şi aşa a făcut lupul
dar nu ştia cum să-l facă să umble după Dumnezeu.
Iată că vine
Dumnezeu şi Diavolul îi cere să facă lupul să umble.
Atunci Domnul
nostru ăi cere Diavolului să îl mai cioplească puţin pe ici pe
colo şi îi arătă ce să facă pentru a avea picioare să umble.
Când a fost gata Dumnezeu l-a blagoslovit şi s-a făcut lup, iar
din surcelele cioplite a făcut căţei pe care i-a amuţat asupra Dracului.
Şi Dracul a
început să fugă şi lupul şi câinii după el. Dracul, de
frică, s-a suit într-un copac, da lupul a sărit şi l-a apucat de
călcâi. De aceea e dracul cu călcâiul rupt.
...
...
...
...
...
