Legende

                Preda Buzescu

                Din timpurile de demult, pe când Mihai Viteazul hotăra pe aceste pământuri, românii acestor locuri nu mai pridideau de osteneala luptei cu tot felul de năvălitori. Şi turcul, pentru a vedea tăria lui Mihai, trimise armata tătărască să bântuie prin ţara asta până ce Preda Buzescu, căpitan dea-l lui Mihai o veni peste dânsul.
                Se spune că gloata tătărască era condusă de însuşi fiul hanului, om fără milă şi pustiitor. Dar Mihai îl ajunse în cele din urmă la Stăneşti (15 ianuarie 1.595) şi lupta mare sosi printre cele două armii. Trei zile şi trei nopţi s-au luptat românii cu tătarii şi mulţi viteji de-ai noştri se prăvăliră în ţărână, mâhnind peste măsură inima lui Preda. Dar tătarii se împuţinau văzând cu ochii şi nu mai puteau ţine calea românilor către hănişorul lor.
                Atunci Preda ajunse acolo şi strigă către fiul hanului şi îl chemă la luptă dreaptă. Nu a fost cu putinţă ca el să scape şi luptă mare se dădu.
                Şi s-au luptat cu spadele până ce s-au frănt, s-au luptat cu cuţitele până ce s-au pierdut în ţărână şi apoi s-au luat la trântă. Cum răscoleau ţărână în apriga încleştare, tătarul găsi o secure mică şi-l lovi pe Preda cu putere stricându-i pavăza. Amar pentru soarta lui. Preda văzând ticăloşia hănişorului, care nu ţinea de lupta dreaptă, prinse o măciucă ce zăcea în ţărână şi îl lovi în cap împrăştiindu-i sângele peste tot pe acolo.
                Atunci tătarii începură a se împrăştia care-ncotro şi nu fu aşa mare greutate să se termine lupta.
                Aşa terminară victorioşi acea încleştare românii noştri de atunci. Şi mare cinstire avu Preda de la Mihai când îi aduse vestea biruinţei.

                Vrăbiile

                Demult, demult, cine ştie cât, a răsărit în mijlocul unei păduri un stejărel, care începuse a creşte încet, încet, şi a privi cu dragoste la ceilalţi stejari falnici, care se aflau în jurul său. Iată însă că, nu mult după ce a răsărit stejărelul acesta, vine o vrabie şi se aşează pe dânsul, măcar că avea unde se aşeza şi-n alt loc, că pădurea era destul de mare. Nimeni nu ştie de ce, dar stejărelul se mânie foc pe dânsa şi-i zise:
- Măi vrabie! Nu vezi tu că eu abia acum vreo câteva zile am rpsprit, nu vezi cât sunt de tânăr, de crud şi de slab, n-ai avut tu nicăieri în alt loc unde te aşeza, decât pe mine? Nu e destulă pădure împrejurul meu? Ia du-te de-aici şi aşează-te pe alt copac, căci doar pădurea e destul de mare şi de largă, ai unde şedea cât îţi va plăcea.
                Vrabia, simţindu-se foarte atinsă de cuvintele acestea ale stejarului, răspunse zicând:
- Iată că mă duc, cum zici tu, dar voi veni la tine când vei fi pe moarte şi atunci va trebui să-mi dai seama pentru toate cuvintele tale de astăzi!
- Bine! Bine! răspunse stejărelul, du-te şi mai degrabă să nu vii, decât numai atunci, când eu voi fi pe moarte, precum ai zis!
                Vrabia a zburat şi s-a dus. Dar mult a trebuit ea să aştepte până la moartea stejărelului, căci fiecare stejar trăieşte nouă sute de ani, şi anume trei sute de ani creşte neîntrerupt, trei sute de ani stă locului şi se odihneşte, iară de la şase sute de ani înainte, prin trei sute începe a da înapoi, a-i putrezi inima de la rădăcină, a se găuri pe dinăuntru, a se usca aşa, că atunci când ajunge de nouă sute de ani, se risipeşte cu totul. Când a ajuns acuma stejărelul de nouă sute de ani, s-a dus vrabia la dânsul şi i-a zis:
- Ţi-aduci aminte când erai tânăr şi m-am aşezat pe tine, cum m-ai batjocorit degeaba? Tu ai cugetat atunci că dacă te vei face mare, vei trăi cât lumea şi ca tine nu va mai fi altul. Dar iată că acum te-ai risipit şi eu mă scald în colbul tău. Tu din mare ce-ai fost, te-ai făcut mai nimica, iară eu tot trăiesc şi tot aşa cum sunt, cum am fost şi atuncea.
                Aşa a zis vrabia, şi, după ce s-a scăldat în cenuşa stejarului, zbură şi se tot duse. De-atunci, de când s-a întâmplat aceasta, vrăbiile, dacă nici oamenii, nici mâţele şi nici ulii nu le prind şi le omoară, trăiesc mai mult decât orişicare altă pasăre, trăiesc cu sutele de ani, de unde se vede apoi că vine zicala care zice despre oamenii cei mici de statură, însă mari de ani, că sunt ca şi vrabia. Că şi vrăbiile, când sunt foarte bătrâne, capătă pene albe, însă forma lor tot de vrabie rămâne.

                Cioara

                Pe vremea când Sfânta Duminică trăia pe pământ, multă vreme trebuie să mai fie de atunci, a vut nevoie de o servitoare, ca să-i îngrijească casa. Căutând ea servitoare încoace şi încolo, a găsit una. Cum se întâmplă însă, ca tocmai servitoarea Sfintei să fie o ţigancă. Sfânta Duminică n-a ţinut seama de asta, ci numai treabă voia să-i facă. Dar ţiganca, cum îi ţiganca, bună de gură şi nu cu tragere de inimă la lucru, ori de câte ori întreba Sfânta: "Ai făcut cutare treabă?", ea răspundea din fundul gâtlejului: "Da! Da! Da! Da!". Ba mai fura şi de prin casă ca să plătească pe alţii să-i facă treburile.
                Azi aşa, mâine aşa, Sfânta Duminică se alegea cu întrebatul şi cu pierdutul avutului, ţiganca cu "Da! Da! Da! Da!", iar lucrurile nu se prea făceau cum trebuie.  Şi Sfânta îi spunea mereu că nu este bine ce face şi o ierta, până când, supărată că ţiganca îi înstrăină un lucru la care ţinea foarte mult, hotărî să sfârşească odată cu necazurile acestea.
                Aşadar, într-o bună zi, Sfânta, înainte de a pleca la biserică, îi spuse servitoarei să-i facă mâncare şi s-o potrivească aşa de bine, ca atunci când se va întoarce ea de la biserică, să fie mâncarea gata, numai bună de mâncat, nici prea caldă, nici prea rece. Şi să facă ce i-a zis că altfel se vor despărţi cu multă supărare. Zis şi făcut. Se duse Sfânta la biserică şi când se întoarse, întrebă la uşă:
- Gata mâncarea?
                Servitoarea de colo, se umflă cu răspunsul:
- Da, da, da, da!
                Dar cum ţiganca numai de muncă nu-i arsese şi nici nu preţui cele spuse de Sfânta, nu făcuse nimic. Tare se amărî Sfânta, că îşi jurase că va face ceva, şi-i spuse:
- Piei din faţa mea, slugă rea, mincinoasă şi hoaţă! Şi pentru a-i feri pe oameni de relele tale, să te prefaci în pasăre urâtă şi alungată de lume!
                Şi îndată se prefăcu ţiganca în cioară, cu penele negre-cenuşii cum este şi acum. Şi cum era obiceiul ei de a zice "Da! Da! Da! Da!", de atunci cioara dă să zică la fel într-una, dar nu poate din cauza ciocului. Şi se aude doar "Cra! Cra! Cra! Cra!". Cu astfel de glas a rămas cioara până în ziua de azi, se adună în stoluri aşa cum ţiganii se adună în şatre, nu munceşte niciodată şi fură tot ce găseşte pe câmp sau în alte locuri. Folosul lor este doar când se schimbă vremea rece, că ne anunţă că vine sau pleacă frigul, adunându-se în stoluri, fugind din calea frigului.