Zeul Om, Zamolxis, atât de iubit de daci a fost găsit cel mai
mult prin câmpia "Poleo", locul unde se adunau vracii şi
iniţiaţii dacilor. Aici el, ca zeu om, povăţuia şi ajuta pe ermiţii
daci să vindece toate bolile vremurilor (cu ajutorul plantelor,
vorbindu-se chiar despre o plantă dispărută pe numele "polovraga"),
existând în peştera de la Polovragi până şi tronul/
scaunul acestuia. Se spune că atunci când
cobora în această câmpie el se adăpostea în
misterioasa peşteră de de Polovragi numită astfel fiindcă adăpostea
vracii din Poleo (Poleo-vraci). Prin această peşteră, Zamolxis, intra
în adâncuri pentru a ieşi peste munţi la cetatea
Sarmizegetusei, faţă de dacii obişnuiţi care puteau comunica cu cetatea
dacică aflată la 300 de metri deasupra peşterii. Ceilalţi vraci se
adunau în jurul locului sacru
de la Poleo peste care s-a construit Mănăstirea de la Polovragi.
Pentru a proteja acele locuri de cei ce nu aveau ce căuta pe acolo, se
spune că Zamolxis, a pus blestem greu care veghează locul şi în
zilele noastre. Mărturie stau zecile de cazuri povestite în
popor, despre ciobani cărora le-au dispărut oile, văcari care au rămas
fără vite în faţa ochilor, nuntaşi cărora le dispărea de pe mese
băutura şi mâncarea, lăsându-i muţi de spaimă şi bolnavi de
nebunie. Poate şi de aceea această zonă este denumită şi "Triunghiul
Bermudelor din Oltenia".
Şi când Zamolxis a plecat dintre noi, se spune că, pământul
şi peştera plânge etern după el, picăturile de apă ce se preling
din şteiuri fiind lacrimile lor. Sau poate că sunt chiar lacrimile lui,
plângând după Decebal, Dacia sau alte lucruri care s-au
pierdut.
Această peşteră a mai adăpostit şi pe călugărul Pahonie, lăsând
ca dovadă un desen al morţii cu coasa realizat cu ajutorul funinginiei
de lumănări, moartea purtând pe cap un coif asemănător cu cel al
cotropitorilor ce au trecut prin acea zonă şi acea vreme. Aici s-ar fi
ascuns şi iancu Jianu, una din peşterile din apropiere purtându-i
numele.
Cunoscând puterea sacră a locului unde se află Mănăstirea
Polovragi, Tudor Vladimirescu venea ades aici, având obiceiul de
a se ruga lângă zidurile mănăstirii. Se spune chiar că, Tudor nu
ar fi murit de mâna eteriştilor, el fiind anunţat de o viziune
în timpul unei rugăciuni de pericolul trădării şi cel căzut
în fântână fiind o sosie a acestuia. De altfel, o
iscălitură a lui Tudor Vladimirescu este ca un fel de mărturie că el a
trăit deghizat în călugăr pănă la sfârşitul vieţii, mult
după trădarea eteriştilor de la Târgovişte.
Aici se află numeroase scrieri cuneiforme
atribuite oamenilor străvechi, cu mult înaintea celor numiţi
daci, numiţi "jidovi" (oameni preistorici uriaşi). Se spune despre
aceştia că stăteau cu un picior pe un munte şi cu celălat pe alt munte
şi aşa se spălau în apa Olteţului. Un loc aflat pe versantul
muntelui, deasupra peşterii, poartă numele de "Oborul Jidovilor", loc
un de se crede că ei păşteau şi vindeau oile.
Sau descoperit şi urme de picioare
încălţate vechi de 2.000 de ani, fără îndoială urme de
daci, resturi de ceramică dar şi vase pentru topitul bronzului. Există
în peşteră şi formaţiuni curioase care îl înfăţişează
pe Decebal împreună cu un alt dac rugându-se către Zamolxe.
Zvonurile despre comorile dacice ascunse în Polovragi au atras
sumedenie de oameni care au avut parte de morţi tragice în
încercările lor nesăbuite de a tulbura liniştea locurilor.
Dar ei se lovesc fie de blestemul lui Zamolxe şi dispar pentru
totdeauna, fie sunt alungaţi de focuri ce apar din senin, ca şi cum
peştera ar fi luat foc (fără a se găsi vreodată urme de ardere)... şi
nu găsesc vreodată ceva.
Legenda lupului alb
Se povesteşte cum în munţii ce-l adăposteau pe
Marele Zeu al Geto-Dacilor se afla un preot al lui Zamolxis care avea
părul alb ca neaua. Preotul nu era bătrân, era chiar un bărbat
în floarea vârstei şi cu mare putere, dar care aşa se ştia
de când era pe lume, cu plete lungi şi albe ca omătul.
La început, el umblase din sat în sat şi
vorbise cu oamenii, convingându-i de adevărata credinţă, de
puterea şi bunătatea marelui Zamolxis. Aceasta îi era menirea de
preot şi o îndeplinea cu sârg deosebit şi bucurie, pentru
că era convins de ceea ce făcea. Preumblările sale între hotarele
ţării au durat până în clipa în care Zeul a aflat ca
are în el un slujitor puternic şi demn de încredere, aşa că
l-a chemat în munţi, mai aproape de el. Acum, preotul cu părul
alb ca neaua nu mai era nevoit să ceară în fiecare noapte adăpost
şi mâncare ţăranilor. Avea propria sa colibă la intrarea
într-o peşteră. Fructele pădurii erau hrana sa, iar un izvor din
apropiere îi dădea cea mai dulce apă din câte fuseseră
vreodată pe pământ. Preotul nu stătu degeaba în pădure.
Pentru că nu avea aproape oameni cărora să le vorbească, începu
să glăsuiască vieţuitoarelor codrului. Mai mult: stând cât
era ziulica de lungă singur şi având ca tovărăşie doar fiarele
pădurii, le-a prins graiul. La început era mai greu, doar
înţelegea, apoi, încetul cu încetul a început
să le şi vorbească pe limba lor, să le ajute şi să le ceară sfaturi
câteodată. Nu de puţine ori a făcut în aşa fel
încât animalele să nu se mai ucidă între ele.
Şi marii lupi, aşa cum erau denumiţi dacii în luptă au aflat de
acest preot şi au început să-i ceară ajutorul. Că animalele multe
lucruri ştiau şi bine le făcea oamenilor ajutorul lor în orice
faptă.
Timpul a trecut şi preotul nostru a dispărut pentru totdeauna. Dar, de
atunci, apăru lupul alb prin locurile acestea.
Şi oamenii locului povestesc de atunci că, la
moartea sa, preotul ceru lui Zamolxis să-i lase în continuare le
acest pământ puterea. Şi înţeleaptă cerere hotărî
Zamolxis că-i făcu preotul că, pe dată îl transformă în lup
alb. Să rămână printre animalele acelor locuri ajutorul său şi să
amintească tuturor de adevăraţii şi înţelepţii lupi ai locuri,
măreţii şi vitejii daci.
Aşa, ca nimeni să nu uite că lupii albi sunt
sufletele alese ale Daciei ce umblă să ajute printre noi...
Poate că ar trebui să ne amintim că suntem Neam de
Daci Liberi, că Spiritul Marelui Lup Alb veghează, aşa cum Sfinxul
în tăcere şi prin tăceri ne vorbeşte… Suntem Stăpâni pe
deciziile noastre, dacă dorim cu adevărat, şi nimeni nu ne poate
manipula sau constrânge la nimic, o fărâmă din Spiritul
Marelui Lup Alb ajunge să ne… trezim (Deşteaptă-te române!), să
ne redescoperim spiritul de Luptători, să nu mai permitem să fim
umiliţi, să nu lăsăm ca valorile să ne fie călcate-n picioare, să ne
opunem îngrădirilor şi nimicniciei… o fărâmă şi-acea
fărâmă din Spiritul Marelui Lup Alb se află-n fiecare pui de Dac!
Şi cei ce nu simt asta să ştie că nu-s urmaşi de daci, şi-s doar
pribegi prin locuri sfinte...
Imaginea mitică a Lupului Alb – căpetenia lupilor,
era respectată cu sfinţenie de către strămoşii noştri ca pe cel care a
fost salvatorul dacilor, din cetatea Sarmisegetuza asediată de romani
şi în general cel care-i ajuta în orice moment de cumpănă.
Este surprinzătoare similitudinea între legenda Lupului alb şi
legenda zeului Apollo. Acesta îşi avea templul pe insula Alba
(Leuke), pe malul Mării Negre (actuala Insulă a Şerpilor). În
fiecare toamnă Apollo se retrăgea în misterioasa ţară a
hiperboreenilor, unde domeşte aprigul Boreas, pentru a petrece iarna.
El era conducătorul acestor hiperboreeni şi era denumit Lycantropul,
adică Lupul, în mitologie rămânând cu denumirea de
"Lupul Luminos".
Pentru a contracara credinţa în puterea
magico-mistică a lupului, creştinismul primitiv l-a investit pe
Sfântul Petru (Sâmpetru) cu atributele de păstor al
lupilor, care sunt consideraţi câinii săi, precum şi pe fratele
său, Apostolul Andrei, care se spune că a propovăduit Evanghelia
Mântuitorului în "teritoriile lupilor" (Dacia şi apoi
România noastră), printre care şi Dobrogea.
Se pot bănui cel puţin două izvoare ale acestei
ipostaze de patron al lupilor: una dacogetică – dacă locuitorii Daciei
vor fi practicat într-adevăr Lycantropia (cuvânt grecesc
însemnând transformarea unui om în animal; în
Evul Mediu, Lycantropia era una dintre acuzaţiile pentru care erau arse
pe rug vrăjitoarele; în psihiatrie este asimilată cu dedublarea
personalităţii) şi una în mod sigur alano-osetă (ştiind că alanii
au staţionat un răstimp destul de lung pe teritoriul fostei Dacii şi că
urmaşii lor – oseţii din Caucazul de nord, au avut în epica lor
precreştină un cult al zeului Tutyr, venerat ca păstor al lupilor.
Pentru poporul român imaginea lupului persistă
ca o dominantă mitică. În patru substraturi mitice se reia şi se
verifică imaginea sacră a lupului: Substratul aborigen local (cel al
lupului neolitic), substratul traco-dacic (cel al lupului dac şi
daco-celtic) substratul neo-dacic (cel al lupului latin îngemănat
cu cel dac într-o sinteză daco-romană) şi substratul
iudeo-creştin primitiv (care preia şi răstălmăceşte aspectele
zoomitologice ale lupului din celelalte trei substraturi mitice
anterioare într-o viziune de bestiar apocaliptic).
Semnificative sunt cuvintele bocetului cules de
către Constantin Brăiloiu :
"Şi-ţi va mai ieşi / Lupul înainte / Ca să te
spăimânte / Să nu te spăimânţi, / Frate, cum să-l prinzi /
Că lupul mai ştie / Seama codrilor / Şi-a potecilor / Şi el te va
scoate / La drumul de plai / La-un fecior de crai./Să te ducă-n rai /
C-acolo-i de trai / În dealul cu jocul / C-acolo ţi-e locul /
În câmp cu bujorul / C-acolo ţi-e dorul…"
Şi, chiar dacă nu este chiar o legendă, cred că este bine să inserez
aici şi "cântul" lupului alb, aşa cum l-a simţit Pavel Coruţ:
Feciori din dacă mamă,
Pribegi ca douã cânturi,
Trecând din vamă-n vamă
Sub pălmuiri de vânturi,
Mai blânzi ca o poveste
Din care-i lipsa vina,
Ne-au zămislit din Creste
Şi ne-a scăldat Lumina.
Spălati în ploi şi moine,
Curaţi ca două schituri,
Ne-au botezat în doine
Şi ne-au sfinţit în mituri.
Mai plânşi ca două lacrimi,
Cuminţi ca două stele,
Noi dezlegăm de patimi
Şi descântăm de jele.
Din tâmple ningem vise,
Din Inimă-dureri,
Speranţele nezise
La porţi de învieri.
Ne-am îmbrăcat în Soartă,
Cumpliţi ca o osândă
La daca noastră poartă
Ca lupii stând la pândă.
Vom însera cu anul
Şi-om deveni pământuri…
Ne-o ţine minte Neamul
Frumoşi ca două cânturi.
Vom adormi cu veacul
Şi-om deveni zăpadã…
Ne-o pomeni săracul
În plânset de baladă.
Ne vom zidi-n Credinţă,
În bolta Casei noastre,
Vom ninge cu voinţă
Şi vom ploua cu astre.
Ne-o creşte foc din Suflet,
Ne-or plânge-n palme macii,
Când ne-om opri din umblet
Feciori ai sfintei Dacii…