Legende

             Legenda cetăţii de la Moşna

            Se zice că în codrii Moşnei era o cetate ascunsă şi tainică. Şi că, în caz de primejdie, ea putea fi scufundată în pământ astfel ca nimeni să n-o poată vedea. Iar poarta acestei zidiri în noaptea de Anul nou se deschidea singură, fiind fermecată de mii de ani.
                Într-o vreme, peste această cetate ar fi fost stăpână o femeie din viţa regilor daci, inimoasă, chibzuită şi pricepută, pe nume Raba. Şi ea avea o fată nespus de frumoasă. Şi toate voile i le făcea copilei sale, Basa. O iubea cu o dragoste atât de vie, încât nu mai ştia ce să-i dăruiască. Şi-i zidi chiar un palat cu totul şi cu totul de marmură, aur, argint şi nestemate, împodobit cu scoarţe alese în trandafiri roşii, ce-ţi luau ochii, şi cu borangicuri fine, cum nu s-au mai aflat. Toate lucrate de mâinile femeilor din părţile Moşnei. Vestea despre frumuseţea şi bogăţia Basei s-a dus pretutindeni şi toţi craii de jur-împrejur, megieşi, şi de ţară, râvneau cu înflăcărare s-o ia de soţie. Însă zădarnic băteau ei la poarta cetăţii. Doamna Raba, care mai degrabă ar fi murit decât s-o supere pe fiica ei, era nevoită să nu le deschidă, căci Basa nici nu voia să audă de dânşii. Gândul ei era numai la Ioniţă, viteazul care-i întrecea în luptă şi pe cei mai străluciţi crai. Îl văzuse doar o singură dată, dar ochii lui au prins în laţ inima fetei, fără putinţă de scăpare.
                Iată că într-o bună zi porni spre cetate şi acel tânăr mai frumos şi mai puternic decât toţi ceilalţi. A mers ce-a mers, a tot urcat până ce-a zărit poarta. Tocmai se sfârşea anul. Când poarta s-a deschis, a şi intrat în cetate.
- Spune-mi acum: cine eşti, cum te cheamă şi care-i pricina venirii tale în această cetate unde nu au intrat decât cei din neamul nostru?
- O, stăpîna noastră, nu sunt decât un biet ţăran de pe pământurile Nicoreştilor şi Ioniţă mă cheamă. Iar dacă am venit aici cu primejdia vieţii mele, apoi am făcut-o cu gândul de a vă apăra. Cică un mare val de năvălitori, în frunte cu feciorul căpeteniei lor, vine încoace să prade cetatea şi s-o răpească pe frumoasa domniţă Basa.
- Or arde doar copacii şi iarba, dar în cetate n-or pătrunde, că de o mie de ani, de când îi, nimeni n-a izbutit asta. Eşti tînăr şi-i păcat ca trupul tău să putrezească pe dealul Moşnei! Îţi mulţumesc din inimă pentru cuvintele cele cu minte. Pentru asta primeşte de la mine în dar aceste nestemate şi pleacă până nu-i prea târziu. Eu îmi apăr cetatea singură.
- Ce vrea stăpîna noastră să fac eu cu nestematele ?! Sunt sărac, aşa e, dar fericirea mea ar fi destulă dacă m-ai lăsa să apăr pădurea Moşnei. Strămoşii mei s-au născut pe aceste locuri. Iar eu am crescut la umbra codrilor Moşnei şi-mi sunt dragi şi copacii, şi iarba, şi pămîntul acesta. Toate îmi vorbesc de strămoşi, dar şi de copilăria mea. Aşa că oasele mele să albească aici, de-ar fi să mor în floarea vieţii, decât să văd Moşna pângărită şi spurcată de liftele străine.
- Ia, auzi, geme pămîntul şi ţipă pădurea, grăi Raba şi dispăru ca prin minune.
- Fugi, Ioniţă, strigă Basa de la fereastra palatului. Mama mea scufundă cetatea şi-aprinde pădurea. Aşa se luptă ea cu duşmanul. Fugi!
                Dar ochii lui Ioniţă, uimiţi şi fermecaţi, priveau în neştire chipul frumoasei domniţe.
- Cere-i mamei tale să n-aprindă pădurea. O apăr eu!
                Şi-ndată a scos Ioniţă cornul şi, numai ce-a sunat de trei ori, că au şi prins să se-adune oştenii câtă frunză şi iarbă. Veneau bărbaţi tineri şi mai vârstnici, femei şi copii mărişori, fiecare cu ce avea: seceri, coase şi topoare. Şi-au tăiat în năvălitori, şi s-au luptat cum ştie să se lupte omul pământului, de-a curs sîngele pârâu în şanţul cetăţii. Numai feciorul căpeteniei a scăpat în fuga mare, călare, înspre Vaslui. Şi Ioniţă după dânsul. Asta nu era a bună, căci ura s-a încâlcit în inima feciorului căpeteniei şi-a jurat el răzbunare, pe sabia-i ucigaşă. La poalele dealului Mitocul s-a ascuns după o stâncă. Şi-acolo, l-a aşteptat pe Ioniţă. Când s-a apropiat viteazul, l-a doborât de pe cal cu arcul, i-a tăiat capul şi-a plecat la casa tătâne-su, ca să se laude cu aşa ispravă.
                Trupul lui Ioniţă a fost îngropat cu mare cinste în cetate, jelit de Basa, care a îmbrăcat pentru vecie haina cernită. De-atuncea, poarta nu s-a mai deschis. Totul a căzut în paragină şi timpul a scufundat cetatea. Numai valul de pămînt cu şanţul de apărare se mai văd şi azi, amintind că pe această înălţime strămoşii noştri stăteau de veghe ca un zid de nepătruns în faţa duşmanilor.

                De atunci se poveşteşte că multă lume a râvnit după bogăţiile cetăţii, aur şi pietre preţioase, petrecute sub pământ. Şi mulţi s-au pierdut în căutarea ei. Asta pentru că dacii nu au pierdut niciodată legătura cu spiritele şi ele, drept mulţumire, păzesc pentru totdeauna locurile dace.
                Şi toţi săpau în mijloc, unde se crede că este mormântul unei mari căpetenii dace. Au căutat şi prin numeroasele galerii subterane, făcute de cei ce au gândit cetatea, să fugă sau să cadă în spatele duşmanilor.  Şi pe drumul cu lespezi de piatră al dacilor au căutat, şi n-au găsit nimic, decât rătăcire...
                Cel mai rău au păţit-o turcii, care-au săpat mult timp după comori prin aceste locuri. Şi la câte au păţit ei, neştiute, au spus că pe acolo este Şeitan, satana care rătăceşte drumurile ca nimeni să nu găsească comoara dacilor. Se spune chiar că ei au blestemat locul, lăsândul în grija satanei. Dar noi ştim că sunt doar spiritele vechilor daci, că niciodată nu au făcut vreun rău oamenilor locului. Doar aşa, îi face să piardă drumul...
                Şi, dacă nu dai ascultare spiritelor, păţeşti ca şi cei 12 ţărani care nu s-au potolit în căutarea lor. Se spune că 12 ţărani de prin partea locului au pornit să găsească neapărat comoara dacilor. Ajunşi în mijlocul cetăţii se spune că au aprins un foc mare şi au pornit să se roage să găsească comoara. Şi, la un moment dat le-a răspuns o voce care i-a întrebat ce vor. Şi fiecare şi-a spus păsul: unul să facă avere, altul să trăiască viaţa fără să muncească, şi altele, mai puţin unul care nu a ştiut ce să ceară. Şi aşa a fost până când a venit momentul plăţii pentru darurile făcute de spirite. Toţi cei care au făcut jurământul în acea noapte au murit de boli grave, în chinuri, imediat după ce se împlinea ceea ce au dorit. Dintre cei ce şi-au dorit câte ceva, ultimul care a murit, la fel ca ceilalţi, a fost cel care a vrut să nu muncească toată viaţa. 7 ani a fost viaţa dată fără muncă înainte de moartea în chinuri. Şi ultimul dintre toţi a murit cel ce nu şi-a dorit nimic plecând se spune, pentru o ultimă dată, pe drumul spre cetate...
                Aşa este acum, în zilele noastre, prin locurile acestea. Amintirile vechii cetăţi se află acum în mijlocul pădurii. Şi drumul până acolo este foarte greu de ţinut, de parcă o putere nevăzută te face mereu să-l pierzi şi să te trezeşti mereu în altă parte faţă de cea dorită de tine. Bătrânii locului spun că, atunci "Când te apropii de cetate, ceva îşi ia minţile. Te rătăceşti şi te trezeşti a doua zi în altă parte. Eu, când eram mic, mă duceam de multe ori acolo cu vitele. De fiecare dată pierdeam vitele când mă apropiam de cetate. Vitele o luau razna. Aruncam cu pietre în locul unde se crede că era comoara şi se auzea un vuiet aşa tare că fugeam mereu de frică.".

                Legenda ciocârliei

                Din vremuri de demult n-a fost fată mai frumoasă ca Lia, fată de împărat. Faţa ei albă, ochii albaştri şi părul bălai, frumuseţea trupului ei acoperit de haine scumpe, fermecau inimile tuturor celor care o priveau.
                Şi, despre frumuseţea Liei s-a dus vestea în lumea întreagă. De peste nouă mări şi ţări au venit să o peţească feciori de împăraţi, mândri şi viteji. Au venit împăratul Roşu şi Alb împărat şi Peneş împăratul şi alţii, mulţi ca frunza şi ca iarba.
                Lia, însă, nu îl voia pe niciunul dintre ei. Lia privea mereu cu drag la Soare şi mereu avea ochii plini de lacrimi. Nimeni nu ştia de ce , din cauza luminii Soarelui sau din cauza vreunui dor ascuns. Nu-i cunoştea nimeni taina, nici cerul, nici pământul, doar umbra ei ştia. Când frumoasa fată de împărat îi spunea Soarelui că e singura ei dorinţă, că vrea să îl întâlnească şi să-i fie mireasă, umbra ei suspina şi îi spunea că îşi caută singură pierzania. Lia răspundea că nu îi pasă, că va umbla zi şi noapte până îşi va găsi iubitul. Umbra zicea că nu e bine, dar că o va însoţi oriunde se va duce.
                Într-o dimineaţă Lia sui pe Graur, calul ei care fugea ca vântul şi ca gândul şi porni la drum. Merseră pe sub soare, merseră pe sub stele, străbătură codri şi poiene, trecură peste râuri, până când ajunseră la malul mării. Lia privi cu dor spre insula pe care se afla palatul Soarelui şi se plânse umbrei că Graur nu poate să meargă şi pe pământ şi pe apă. Calul spuse că el nu poate să meargă pe apă, dar poate fratele lui, cel născut în valurile mării. Necheză cu putere şi din valuri ieşi un cal cu solzi argintii pe spate şi copite făcute pentru a înota. Lia sări pe calul mării şi porni pe ape, lăsând pe mal umbra şi pe Graur. Ajunse Lia pe insulă şi porni către palatul minunat. Se îmbrăcase ea la plecare în haine de fecior, dar mersul ei o arăta că e fată. La palat îi ieşi în cale mama Soarelui. Era oarbă, de la atâta privit al strălucirii Soarelui. Soarta ei era să mai vadă numai atunci când fiul ei ar fi întâlnit iubirea.
                Întrebă drumeţul dacă e fecior sau fată şi-i spuse că, dacă e fată, precum se aude pasul, să plece iute de acolo. Când Lia nu ştia ce să facă, iată că apăru Soarele. O zări pe Lia, îi ură bun venit. Fata răspunse cu vorbă duioasă şi îşi zâmbiră dulce unul altuia. Mama Soarelui simţi şi hotărî să afle de e fecior sau fată. Avea să presare flori albe în patul drumeţului, la noapte. Dacă dimineaţă vor fi veştede, înseamnă că e bărbat, dacă vor fi mai înflorite, e fată. Cei doi iubiţi petrecură în alinturi toată noaptea. Dimineaţa, mama Soarelui văzu florile înflorite, căci vederea îi revenise ca prin farmec,  şi înţelese că oaspetele e fată. Privi pe cer şi îşi văzu fiul cu iubita la pieptul lui. Uitase de toate, chiar şi să ţină seama razelor de foc, iar lumea întreagă era cuprinsă de flăcări arzătoare. Mama o blestemă pe Lia şi căzu moartă la pământ. Blestemul urcă până la cer şi Lia se prăvăli şi ea din ceruri, prefăcându-se în mica ciocârlie, pasărea care se înalţă mereu către Soare, cântându-i primăvara cântece de dor. Aşa spune legenda ciocârliei.

                Legenda rândunicii

                A fost odată un mare împărat căruia împărăteasa îi născu o fată. La naştere, o zână ursitoare îi meni să fie mlădioasă ca trestia, să aibă graiul dulce ca mierea şi obrajii ca bujorii. Apoi  zâna îi dărui o rochiţă fermecată, pe care copila nu trebuia s-o scoată niciodată de pe ea, ca să fie ferită de rele şi spuse că trebuie să se ferească de Zburătorul luncilor.
                Crescu frumos copila, după cum menise zâna. Începu să se plimbe în luncă, pe malul apei, pe sub arini, să urmărească rândunelele cum zburau, să stea în soare, pe iarbă. Atunci auzi glasul ademenitor al Zburătorului care îi spunea cuvinte dulci despre frumuseţea ei, despre părul ei negru şi chipul ei alb, despre buzele ca nişte cireşe şi ochii ca nişte luceferi strălucitori. Fata de împărat fugi, dar într-o noapte caldă de vară, când nici o adiere nu mişca frunzele şi toată natura dormea sub razele lunii, copila se duse la malul pârâului să se scalde. Scoase rochiţa fermecată şi se scufundă în apă. Toate păreau să îi admire frumuseţea: şi iarba de pe maluri, trestiile, valurile şi nuferii, pădurea şi chiar luna argintie. Copila auzi cântatul cocoşului, care vestea zorii. Se grăbi să iasă din apă, dar rochiţa îi dispăruse. Pe mal se afla Zburătorul, cu ochii aprinşi. O cuprinse în braţe, dar deodată se trezi cu braţele goale şi auzi un freamăt de aripă. Copila se preschimbase în rândunică şi îşi luase zborul, iar rochiţa fu luată de vânt şi se topi în raze ce căzură pe pământ. Din ele crescură până dimineaţă florile ce se cheamă şi azi rochiţa rândunicii, după cum spune legenda rândunicii.

                Fantomele de pe Dealul Luncanilor

                Undeva în inima Moldovei, între Iaşi şi Paşcani, se află satul Sârca, din care se poate ajunge în comuna Luncani. Aici, în zona unui iaz secat, apar stafii care urmăresc trecătorii acelor locuri până în apropierea satului Goleşti. Ele au forma unor siluete translucide, albe şi tăcute care plutesc alături de trecători, totdeauna pe partea dreaptă a drumului. Se spune că aceste fantome pândesc în special pe cei cu suflet bun şi copiilor pentru a-i determina să se facă o slujbă de pomenire a sufletelor şi o sfinţire a locului.
                Marea majoritate a localnicilor spun că acel loc blestemat este locul unde au fost îngropaţi fără împărtăşanie şi lumânare mai mulţi soldaţi ucişi în timpul luptelor date aici în Primul război mondial.

                Muncile Arhanghelului

                Lui Adam i-a dat Dumnezeu plugul şi i-a zis că numai de trei ori să întoarcă pământul că va fi destul. A arat cum i-a spus Dumnezeu şi cum boii erau sălbatici le-a dat drumul.
                Atunci numai ce vine dracul şi îi spune că a greşit că a dat drumul la boi, că îi va trebui sămănătură şi la anul, şi când vor venii copiii lui. Şi îi spuse că îi va aduce boii înapoi dacă Adam îi va da copiii şi copiii copiilor lor până în veacul vecilor, după ce vor muri. Şi Adam s-a gândit că, după moartea la ce mai trebuiesc oamenii şi făcu înţelegerea cu sarsailă.
                Dumnezeu, care le ştie pe toate se amârî tare. Doar îi spuse că oricât s-ar osteni să pregătească pământul va avea tot cât îi dă El, Dumnezeu.
                După mult timp Dumnezeu voia să scape pe oameni de diavol, că ajunsese iadul să fie bucşit de dânşii. Aşa că a trimis pe Arhanghelul Gavriil în iad, ca să slujească diavolului un an, lui Sarsailă cel mare, cerând în schimb doar ce este de făcut pentru a cădea înţelegerea între el şi Adam. Dar i-a zis să nu pomenească nimic legat de ce a venit, să aştepte până ce l-a întreba el.
                A slujit el acolo un an cu credinţă, făcând tot ce i s-a spus. Amu anul s-a fost împlinit şi diavolul tot nu l-a întrebat de ce a venit.
                Şi a ieşit arhanghelul mânios s-a trântit uşa după dânsul, de s-a cutremurat iadul şi s-a dus direct lşa Dumnezeu să-i spună ce s-a întâmplat. Dar Dumnezeu i-a cerut să mai slujească un an.
                Merge iar şi mai slujeşte un an şi, când s-a împlinit, îl întreabă diavolul de ce a stat atâta vreme acolo. Gavriil i-a spus şi tare s-a perpelit sarsailă când a auzit. Dar n-a avut ce face, trebuia să plătească pentru munca arhanghelului.
                Aşa că i-a spus că înţelegerea lui cu Adam poate fi desfăcută numai şi numai de acela care s-ar naşte din duh sfânt şi fecioară.
                Arhanghelul a ieşit pe uşă şi, la fugă, cu diavolul după el, că nu mai voia să-i de-a drumul din iad. Şi când să iasă din iad, luându-şi zborul, sarsailă l-a prins de picior şi i-a rupt talpa, acolo unde la om este fundătura aceea. De atunci au rămas oamenii cu talpa aşa, căci înainte aveau talpa dreaptă.
                Şi a ajuns Gavriil la Dumnezeu şi i-a spus ce a aflat. Atunci Dumnezeu l-a trimis la Maica Domnului. Apoi Maica a primit duhul sfânt şi l-a născut pe Hristos.
                Atunci, acele trei zile ce a stat în mormânt, a mers în iad şi a rupt înţelegerea dintre sarsailă şi Adam, şi-a dat drumul la toate sufletele. Iar pe diavol l-a legat şi aşa şede până la a doua înviere. În locul lui a intrat Iuda, că el a fost spânzurat de un mesteacăn.
               
                Unii bătrâni spun că nu era Arhanghelul Gavriil şi Sfântul Vasile, cel care a adus dezlegarea înţelegerii.

                Copiii, oul şi de când au jidanii pistrui

                În noaptea dinspre ziua de Paşti, când era Iisus în mormânt, jidanii se bucurau foarte tare. Au tăiat un cocoş, l-au fript şi l-au pus pe masă şi un peşte l-au făcut borş şi au zis: "Când va cânta cocoşul ăsta şi când va înota peştele în borş, atunci va învia Hristos!"
                Deodată cucoşul a început a bate din aripi, iar peştele, cum era bucăţi, s-a împreunat şi-a început a înota şi-a stropit jidanii cu zamă de aceea. De atunci au jidanii pistrui.
                Şi s-a mai întâmplat ceva. Atunci toţi copiii s-au trezit cu câte un ou roşu în mână şi au strigat cu toţii "Hristos a înviat". Şi lumea toată văzând minunea a strigat "Adevărat, a înviat!".