Se povesteşte că trăia odată, acum vreo 300 de ani, în
Măgogea, locuit exclusiv de români, ca toate satele din
apropiere, un boier pe
nume Stupul, care avea mulţi servitori. Şi unul dintre ei, pe nume
Cupşa Pintea, toată lumea
credea că este mut, că nu scosese nici o vorbă de când era pe
acolo, pe
la casa lui Stupul, şi ra mereu tăcut şi gânditor. El n-avea pe
nimeni şi boierul se purta tare urât
cu el punându-l la cele mai grele munci, lucrându-l de-i
pârâiau oasele, şi dându-i mâncare cu
ţârâita.
Se gândea adesea bitul Pintea la zicala
cântecului:
Cine-i slugă la altul
Multe rabdă săracul.
Las să rabde, dacă şede,
Codru-i mare şi nu-l vede.
A răbdat Pintea cât a răbdat, până
într-o zi când şi-a vărsat năduful
pe boier, s-a dus în codru şi dus a fost. Se spune că Pintea era
la plug cu stăpânul şi acesta, fără motiv, începe să
îl lovească pe Pintea cu biciul. Aceasta era prea mult şi Pintea
se înfurie şi îi smulse biciul din mână,
înfipte cotorul acestuia în pâmânt şi îi
spune răstit stăpânului că "Până face cotoriştea
(mânerul biciului) asta frunză verde nu mă mai vedea. Şi amar va
fi de tine dacă înverzeşte într-un an"... După un an Pintea
se întoarce şi găseşte cotoriştea înverzită şi îl
pedepseşte pe stăpânul Stupul.
De atunci a rămas în codru, împreună cu 12 ortaci de-ai
lui. De acolo năvăleau asupra oamenilor neguţători, asupra boierilor şi
împărţea prada cu oamenii săraci din satele vecine. Cel mai mult
îi
plăcea un deal de lângă Lăpuş, de acolo îi plăcea să dea
atacurile, acest deal numindu-se şi în ziua de azi Şatra Pintii.
Multă vreme au stat ei în codru, ieşind din când după
gălbiori şi au cutreierat Ardealul în lung şi-n lat. Ba au ajuns
şi prin Bucovina şi Moldova.
C-o lăsat cetăţi şi sate,
Că sunt pline de păcate.
Şi-o intrat în codrul verde,
Unde urâtul se pierde.
Dar pe când oamenii simpli îl iubeau şi îi
cântau vitejiile, pe atât boierii îl urau şi ar fi
dat orice să-l vadă prins. Iar Pintea nu dădea preţ pe numărul
duşmanilor care creştea şi "el trecea de-a lungul şi de-a latul Băii
Mari cântând:
De-ar avea
duşmanii modru (putinţă),
Face-m-ar
cenuşă-n codru.
De-ar avea
duşmanii rând,
Face-m-ar
cenuşă-n vânt!
Să am grijă,
nu mă las,
Să fac voia
la pizmaş!
Aşa a trecut vremea până, odată, a venit o iarnă grea. Pintea
avea bani dar nu prea avea ce face cu ei, că nu prea se găseau bucate.
Neavând încotro, a trimis la Baia Mare trei ortaci să aducă
pâine, vin şi sare. Dar oamenii se temeau să intre în Baia
Mare, pentru că oamenii de pe-acolo erau printre cei mai
însemnaţi duşmani ai lui Pintea. Aşa că i-au cerut să le spună
unde îi stă moartea. Pintea le-a zis că numai dacă cineva ar
înfunda puşca cu trei fire de grâu de primăvară şi un glonţ
de argint, doar aşa aveau să-l prindă.
Şi s-au dus oamenii la Baia Mare şi au cumpărat cele trebuincioase dar,
pe când să se întoarcă, au fost prinşi de către panduri.
Aceştia i-au legat şi i-au ameninţat cu koartea de nu aveau să le spună
în ce stă moartea lui Pintea. Aflând secretul, pandurii au
pornit pe urmele lui Pintea şi l-au prins, împuşcat cu trei fire
de grâu de primăvară şi un glonţ de argint. Apoi, se spune că
i-au tăiat capul şi l-au pus pe poarta cetăţii Baia Mare, ca pe un mare
trofeu. Şi toţi consorţii lui Pintea au căzut în lupta ce s-a dat
atunci. Doar cei trei care au vândut secretul lui Pintea se spune
că au fost întemniţaţi unde au şi murit de bătrâneţe, fiind
ţinuţi "numai cu sânbure de nucă şi cu vin vechi".
Aici se povesteşte că o românâncă l-a pieptănat
întrega săptămână cât a stat acolo, că multă lume
venea să-l vadă, necrezând că Pintea poate fi mort.
Ţara poveştilor
Ardealul este ţara poveştilor şi a minunilor, cum nu mai este o altă
ţară sub soare. Că numai în Ardeal a putut trăi Elena, cea mai
frumoasă femeie cu părul de aur, după care Arghir, fiul regelui
Acleton, era să-şi pună capul. În Ardeal şi-au avut locaşul
dinele (zmeii), balaurii, priculicii (spiriduşii), strigoii, moroii,
ielele, frumuşelele şi altele, şi din Ardeal s-au dus în alte
ţări, "după ce aici nu le mai cuprindea locul". În Ardeal au
trăit şi uriaşii, şi ciclopii care călcau de pe un munte pe altul, cum
ar fi "Strâmbă-Lemne, Sfarmă-Piatră, Clatină-Munţii, Setilă,
Fomilă, Tintilă şi alţii", dar şi micile personaje, cât o
buturugă sau o nucă cum ar fi "Barbă-Cot şi Dracul, care erau de
râsul lumii". Şi tot aici au apărut Făt Frumos, Ileana
Cosânzeana, Cap Înflorit, Omul cu cap de flori şi cu trup
de cingători, apoi Sânta Miercurea, Sfânta Joi,
Sfânta Vinerea, Sfânta Duminică, cele care erau pentru
binele, fericirea şi desfătarea lumii.
Şi asta fiindcă aici s-au adunat toate poveştile lumilor.
Dacii au avut personaje destoinice şi muncitoare, drepte şi războinice,
gata de lupta cu cei care schimbă viaţa aşa cum este ea. Căci în
luptă continuă au trăit ei aici cu natura, lupii şi urşii cei mulţi
ţineau pe dac tot cu arma-n mână, iar clima şi firea
pământului, nefiind din cele mai prielnice, au trebuit să lucreze
şi să asude mult până să aibă cu ce trăi.
Peste legendele pământului au venit apoi legendele romanilor, cu
personaje blânde şi frumoase, molatice şi amoroase, care pe ici
pe colo s-au încuscrit cu poveştile dacilor. Ei au adus-o pe
Ileana Cosânzeana, atzât de iubită poporului nostru, că
până şi în ziua de azi este cinstită cu cununi de flori
galbene de ziua numită a "Sânzienelor", oamenii având
credinţa că atâtea suflete cât sunt în casă
atâtea cununi trebuie să fie, "de tot sufletu o cunună", şi
atunci nici unul nu moare în acel an dar, cel a cărui cunună cade
sau se pierde, va pieri. Cosânzeana este o fată foarte frumoasă,
cu păr de aur, cu ochi ca cerul şi pielea "albă, Doamne, ca şi caşul".
La fel de frumos este şi Făt Frumos:
Ochişorii lui
Mura
câmpului,
Sprâncenele lui
Spicul
grâului,
Mustăcioara
lui
Pana corbului.
În aceste locuri Făt Frunos a devenit Ioan Sântion, nănaşul
lui Dumnezeu, poe care-l pomeneşte poporul în colidele de la
Crăciun şi Anul nou.
Nu tot la fel s-a întâmplat mai târziu cu personajele
de poveste ale ungurilor (pline de zmei şi uriaşi care vor să
stăpânească cu puterea din "curţile" lor, tulburătoare, faţă de
care omul are numai frică şi respect forţat, dar niciodată iubire şi
încredere), secuilor (răzbunătoare şi înfocate, care lesne
se aţâţă ca cocoşii) şi saşilor teutoni (deseori
înfiorătoare, care sunt mai necăjite, mai precaute, dar şi mai
avare în daruri, asemenea personajelor nordului), fără a uita de
slavi (cu zeităţi mai înfiorătoare şi răzbunătoare ca ale
teutonilor)...
Ele au rămas poveştile lor, ale celor ce au venit şi despre care s-a
povestit, rareori existând poveşti ale pământului care să
aibă personaje de-ale acestor neamuri...
Fata pădurii
Se spune că, în vremuri demult uitate, era prin locurile-acestea
o preafrumoasă fată. Era atât de frumoasă că vestea ei s-o dus
hăt departe, şi mulţi flăcăi şi fii de împărat veneau prin
locurile acestea pentru a vedea minunea. Şi toţi îşi
încercau norocul în a prinde inima fetei pentru ei dar ea
le tot spunea s-aştepte până ce îi va veni vremea de
măritiş. Şi ei plecau oftând amar zile în şir după frumoasa
noastră.
Atât de tare oftau după ea încât, într-o bună
zi, inima unei mari vrăjitoare prinse o ură de nestăpânit pe fata
noastră. Iubitul ei o văzuse şi nu se mai oprea din oftat. Nu mai avea
ochi pentru vrăjitoarea noastră. Degeaba făcu ea tot ce ştia pentru a
vrăji inima omului ei şi a reveni la toate cum erau înainte ca el
s-o vadă pe fata cea frumoasă. El numai of şi of...
Şi fără a şti cât de curată la suflet a fost
fata noastră, de ciudă şi de gelozie, o blestemă ca pentru vecie să
devină din minunea ochilor flăcăilor în blestemul oricărui va fi
vrăjit de frumuseţea ei. Şi se porni la blăstămat şi la făcut vrăji
până ce apăru ca din senin o umbră ce se transformă într-un
om îmbrăcat tot în negru.
Pesemne că era chemat din lumea umbrelor, că pe dat îi ceru plată
vrăjitoarei că a fost adus pe acest pământ. Se tocmi o vreme
vrăjitoarea noastră cu cea umbră, înfricoşată când văzu ce
arătare aduse ura ei, şi neavând cu ce îl mulţumi îi
dădu sufletul ei ca plată să fie dusă la bun sfârşit ura ei. Dar
acel om îmbrăcat în negru, ştia mai multe decât
credea vrăjitoarea şi-i spuse că un aşa suflet curat nu poate fi negru.
Va fi odată şi odată un sfârşit al blestemului şi fata noastră
tot va trăi fericirea care o aştepta cu atâta credinţă.
Şi zicându-i astea, pe dat crăpă inima în ea şi-acel om
îmbrăcat în negru îi luă sufletul şi-l duse unde ştia
el.
După un timp, nimeni nu îşi aminteşte cât, fata noastră cea
frumoasă se rătăci în pădure unde plecase să culeagă fragi şi
mure. Şi a tot umblat fata noastră pentru a găsi drumul înapoi
în sat dar degeaba, că noaptea o prinse în cea pădure. Şi
acum apăru şi omul îmbrăcat în negru care îi spuse să
meargă după el că îi va arăta drumul către sat. Dar el a dus-o
într-o casă de piatră şi acolo ia vorbit. Şi-i spuse că el nu a
venit pentru a face lucru curat ci a fost trimis prin blestem greu, cu
vânzare de suflet, să îi facă rău. Şi cum totul se trăgea
de la bărbaţii cei necuraţi şi necinstiţi în sufletul lor, ea
urma să devină blestemul tuturor acelora care semănau cu acele suflete
de bărbaţi care i-au atras năpasta. Dar chiar aşa, sufletul necurat
îmbrăcat în negru, nu putea să încalce legile lui
Dumnezeu, şi îi spuse fetei noastre că tot ce va urma va fi o
încercare a sufletului ei pentru a găsi lumina şi sufletul
pereche care îi era în destin.
Şi-apoi rosti ceva de neînţeles că i-o luat
minţile fetei şi i-o schimbat chipul de n-o mai semănat cu ea. Apoi i-o
luat hainele şi i-a arătat să rămână la acea casă şi să-şi
împlinească destinul.
Fata noastră, nelămurită şi neştiind ce era cu ea, se adăposti în
cea casă. Acolo, într-o oglindă îşi văzu noul chip,
urât, asemenea rădăcinilor de copaci pline de noduri. Şi mare
vuiet de durere se stârni atunci prin acel codru, plânset
şi râset sinistru sau hohotitor, urlet al noii fiinţe ce
începea să străbată codrii...
Aşa se născu fata pădurii.
Şi cum era un suflet ce a abia trecuse de copilărie se hotărî să
nu mai iasă niciodată din acea casă...
Dar blestemul trebuia să se împlinească. Dacă fata nu voia să se
supună lui răul îşi găseşte căile sale. Şi puterile cele rele şi
nevăzute au început să aducă pe la cea căsuţă tot felul de
bărbaţi. Mai buni sau mai răi, nimeni nu ştie.
Şi cum se apropia de acea căsută un bărbat, fata
noastră se transforma din urâta şi înfricoşătoarea arătare
în adevărata ei înfăţişare, tânără şi frumoasă ca
atunci, înainte de clipa începerii blestemului. Şi dacă
acel om era rău la suflet, pe dată se schimba fata pădurii într-o
arătare care ori îi sugea sufletul trimiţându-l la umbra
îmbrăcată în negru, ori îl schimba la faţă şi
îi lua minţile pentru totdeauna.
Pe cei buni la suflet îi omenea cu toate cele
cuvenite şi îi găzduia cântându-le şi
luminându-le sufletul cu frumuseţea şi bunătatea ei, bucuroasă că
are cu cine împărţi măcar o clipă de bucurie şi omenie. Mulţi
dintre aceşti oameni buni plecau apoi în rostul lor bucuroşi că
au trecut peste clipele grele ale drumeţiei sau rătăciii atât de
bine şi păstrau în amintirea lor pentru totdeauna ce
înseamnă omenia şi ospitalitatea fetei pădurii.
Dar mai erau unii dintre ei, care pe loc se îndrăgosteau de fata
noastră. Şi fie că hotărau pe loc să rămână pentru totdeauna la
acea casă, cu fata noastră, fie că se întorceau mânaţi de
dor, să mai fie odată cu ea. Sunt multe cântece ce s-au născut
din aceste fapte. Şi în ele se spune că mulţi dintre feciori
veneau acolo chemaţi doar de inimă şi de frumuseţea fetei şi nu de
dragoste. Cu ei îşi împlinea fata noastră blestemul aidoma
oamenilor răi. Cum de acel fecior nenorocit nu mai era sub puterea
dragostei curate, cum el începea să vadă chipul blestemat al
fetei pădurii. Şi aşa ştia ea care este cel ce minte şi nu simte cu
adevărat să fie cu ea sau pe cel ce era acolo doar pentru a se fuduli
cu ea. Cei mai mulţi dintre aceşti feciori au ajuns la umbra
îmbrăcată în negru sau au bătut tot restul zilelor lor
plaiurile cu minţile pierdute, până ce Dumnezeu s-a milostivit de
ei.
Dar unii au scăpat. Se povesteste
despre un ciobănaş că se tot vedea noapte de noapte cu fata noastră.
Şi, cum o tot drăgostea el, când a fost odată i-a pus mâna
pe spate. Şi a simţit că îi ca şi o covată. Apoi i s-a făcut
atât de frică că a plecat de acolo şi nu s-a mai întors
niciodată, ştiind că a fost cu fata pădurii. Dar ea nu l-a urmat să-i
ia minţile sau sufletul. Plecând ciobănaşul de acolo a arătat
tuturor că nu avea minte, că s-a luat după gura lumii chiar dacă inima
lui a făcut mereu ca fata noastră să fie frumoasă mereu în ochii
lui.
Cât despre fata pădurii... Timpul a trecut şi nimeni nu ştie
exact de i s-a împlinit destinul.
Cei buni simt că flăcăul ei a apărut şi a iubit-o atât de mult şi
credincios încât blestemul s-a stins şi ea a devenit
muritoare alături de omul ei trăind fericiţi până la răsplata
drumului în Rai, alături de Domnul Dumnezeul nostru... Fiii,
fiilor, fiilor lor dăinuind prin aceste locuri şi îngrijind de
aceste plaiuri minunate...
Cei răi simt că ea trăieşte şi bântuie împreună cu
blestemul ei, căutând mereu să-l prindă pe cel nestatornic, fără
cuvânt în vârful buzelor sau în suflet...
Temători, infiorându-se când cpdrul vuieşte, ţipă sau
croncăne...
Şi cei buni o mai pomenesc doar văzând urgia ce o aduc oamenii
răi şi nesătui după avuţie şi bani, atunci când stârpesc cu
securea codrii seculari ai fetei pădurii. Ei ştiu şi zic mai departe
tuturor că vai şi amar va fi de oamenii cei răi când vor
stârpi codrul fetei pădurii. Atunci va fi eliberată umbra
îmbrăcată în negru care va putea bântui liberă şi
nesinchisită, adunând pe toţi oamenii cei răi, luându-i cu
el, după legile ştiute ale lui Dumnezeu...
Fiţi cu băgare de seamă! El nu are inima curată, de fecioară, a fetei
pădurii, el nu are un destin de împlinit. Odată ajuns pe
tărâmurile noastre el îşi va lua plata, aşa cum a luat-o de
la vrăjitoarea care a adus blestemul pe pământ...
...
...
...
...
...
