După ce Dumnezeu făcu pământul şi-l împodobi cu ape, munţi,
păduri şi şesuri, făcu animalele, apoi omul, şi se gândea ce mai
are de făcut, ca opera lui să fie desăvârşită. Se coborî
într-o zi pe pământ, cu nelipsitul Sfântul Petru, şi
începu să cutreiere pământul în lung şi-n lat.
Toate erau frumoase, toate erau măreţe, dat atât Dumnezeu,
cât şi Sfântul Petru băgară de seamă că le lipseşte ceva.
Apele şedeau încremenite, suprafaţa lor era netedă, parcă era de
marmoră, copacii şi pşădurile cele neumblate şedeau cu frunzele
împietrite ca cioplite din piatră, florile cele minunate şedeau
nemişcate, cu tulpinile drepte, privind parcă spre cer. Şi în
toată natura era ceva ca mort, care puse pe Dumnezeu pe gânduri.
Atunci Dumnezeu creă vântul, ca să nu mai pară totul mort sau ca
făcut din piatră.
Şi cum era primăvară, ceva mângâios se porni, mişcând
florile în stânga şi în dreata, care vrăjite se
plecau gingaşe unele spre altele, suprafaţa apelor se încreţi
uşor în mii de valuri mititele, care lovindu-se de mal scoteau
acel murmur, acel plescăit uşor şi plăcut, tot vântul,
strecurându-se printre frunzele nemişcate ale copacilor măreţi,
produse freamăt, acel susur tainic, care parcă doineşte, începură
să se simtă, aduse de departe, pe aripile vântului, ecoul
cântecelor de păsărele minunate, frănturi de cântece vesele
sau de dor. Totul prinse viaţă cu adevărat...
Şi aşa trecu primăvara şi vântul fu un copilaş cuminte şi duios,
care adia uşor.
Şi veni vara. Vântul mai crescu. Acum îi plăcea să se ia la
întrecere cu razele fierbinţi de soare. Când soarele
dogorea pe pământ, vântul pornea ăcoros şi, la adierea lui,
totul parcă prindea puţină viaţă.
Dar şi vara trecu. Şi o dată cu vara, trecură şi anii copilăriei
vântului. Acum se simţea mai mult.
Şi când văzu toamna cu mâna-i nimicitoare, care unde se
întindea, usca şi scutura, vântul se mânie tare şi
începu să sufle mai cu putere. Nu putea suferi, privind frunzele
galbene, florile ofilite, lacurile, care din cauza lipsei de soare nu
mai aveau acea lucire argintie, ci erau cenuşii, verzui, când
văzu ploile căzând necurmat, nimicind ultimele podoabe ale verii,
vântul începu a şuiera tainic. Se strecura trist printre
copacii desfrunziţi, pe deasupra apelor, în valuri mari şi
repezi, împrăştia pretutindeni frunzele şi florile veştede, se
purta ca un copil, pe care prima durere îl doboară.
Dar şi toamna trecu şi după toamnă veni iarna. O! Iarna-l îngrozi
pe vânt.
Vântul, care în copilărie fusese un copil atât de
blând, acum, în a patra epocă a anului, deveni de
nerecunoscut. Şi începuse a bântui cu vuiet mare, răscolind
totul în căutarea unei flori, a unei frunze, a ceva care să
îi amintească din bucuriile văzute înainte şi care toamna i
le răpise. Şi, într-o dimineaţă, văzu totul acoperit de neaua
albă şi rece. Se uită în dreapta, se uită în stânga,
dar nu recunoscu nimic, din ce până mai ieri fusese primăvară,
vară şi toamnă. Şi începu să lupte din răsputeri cu zăpada care
venea din cer, încercând să o spulbere, să o arunce
departe, pentru a nu mai acoperi pământul. Încercă să sape
în stratul de nea de pe pământ, ca să ajungă la firele de
iarbă, să mai vadă frunzele galebene care le ştia aşezate ca un covor
pe pământ. Dar totul în zadar şi obosi. obosi atât de
tare că începu să se vaiete, să geamă şi să alerge nebun prin
păduri, câmpii, oraşe, îndoind totul în cale,
suierând printre hornuri, zgâlţâind uşile şi
ferestrele, strigând cu glasd tânguitor florile frumoase,
frunzele verzi, păsărelele voioase, apele argintii, seninul cerului
albastru, razele calde de soare, şi toate celelalte podoabe ale
timpului frumos.
Şi umblă vântul aşa, până ce într-o zi dete de o fată
minunată, cu rochia de ghiocei, cu părul din raze de soare, cu ochii
albaştri ca cerul limpede.
Vântul o cunoscu că este primăvara. Şi luând-o cu el, se
întoarseră împreună în locurile părăsite. Şi de
bucurie, vântul deveni iar blând, mângâietor...
Fierul, scripca, alviţele, vitele şi
plugul
Zice-se că toate ce sunt pe acest pământ de Dumnezeu au fost
făcute. Dar nu a fost cu totul aşa. Dumnezeu se gândea la ce avea
de făcut şi punea pe arhanghelii lui să îi ducă la bun
sfârşit lucrarea.
Şi Lucifer, care era pe acele vremuri cel mai de ajutor în
lucrarea Domnului.
A început să facă fierul din piatră. Şi tot fierbea şi fierbea şi
nu ştia cum să isprăvească. Dumnezeu a venit şi i-a arătat ce să facă
pentru a sfârşi lucrarea. Şi fier lucitor a vrut să-i
rămână numele, după numele lui. Dar Dumnezeu a lăsat să-i spună
doar fer (fier) că doar El a sfârşit lucrarea. Şi de aceea de
mult ajutor a fost fierul la viaţa omului dar şi necazul morţii să vină
cu lucrarea fierului când el se va împlânta în
om.
Şi se apucă Lucifer să facă şi Scripca. Numai borţile la scripcă, ca să
răsune nu le-a făcut. Alţii zic că lemnişorul, pe care se ridică
strunele, nu l-a ştiut a pune. Şi tot Dumnezeu a venit şi a isprăvit şi
avem acum scripcă de cântat. Zice-se că scripca mai
întâi decât toate cele de cântat a făcut-o.
Şi altiţele
de la cămeşe la femei tot diavolul le-a făcut aşa de frumoase cum sunt,
dar nu ştia unde să le puie. Cerca să le puie ba pe picioare, ba pe
trup. Dumnezeu a spus că la umere au să fie, şi aşa e.
Vitele tot
diavolul le-a făcut din lut. Numai cât Dumnezeu le-a suflat duh
şi le-a blagoslovit să fie de folos la oameni.
Şi plugul tot
diavolul l-a făcut, numai nu ştia unde să pună boii. Îi punea cu
dosul la proţap şi nu-i putea porni în nici un fel. Dumnezeu a
pus boii cum se cade şi a tras o brazdă, ca să facă şi oamenii aşa.
Aşa făcu
Lucifer multe lucruri, numai nu ştia cum să le încheie. Aşa
Dumnezeu sfântul voia şi îi da în gând să facă
şi le-a blagoslovit să fie pentru noi.
Moara, morariul dracului şi ursul
Şi moara tot
dracul a făcut-o, numai clenciul care toarnă grăunţele în piatră
nu era şi nu măcina. Alţii spun că numai bortiţa nu era, pe unde curge
făina. Darp Dumnezeu a îndreptat-o şi moara a început a
merge.
Numai ce-i
trece dracului prin minte şi îi cere lui Dumnezeu să îi
de-a moara în dar, să fie a lui. Şi atunci Domnul îi spuse:
- Nu plânge că-i a ta, numai tu să n-ai treabă la oamenii care
vor măcina.
De aceea să
ţin dracii la moară.
După un timp
ce-i trece dracului prin minte. A zis morarului să se îmbrace
c-un cojoc întors pe dos şi să se ascundă în pod să morăie
ca să-l sperie pe Dumnezeu. Dar Dumnezeu ştia de toate. Trece pe acolo,
şi aude morarul cum face "mor... r... r". Atuncea Dumnezeu l-a
blagoslovit ă rămâie aşa şi pe loc s-a preăcut în urs. De
atuncea e pe lume ursul. Ursul e din morari.
Zămislirea stelelor
La facerea lumii, cerul era foarte aproape de pământ. Însă
omul, cum e nesinchisit din fire, nu şi-a dat seama de această bunătate
dumnezeiască, că nu era lucru puţin pentru om să aibă pe Dumnezeu
în preajma lui, ca să-i poată cere sfatul ca unui bun părinte,
oricând avea nevoie. Nesinchiseala a ajuns aşa de departe, că
într-o zi o femeie a aruncat spre cer o cârpă murdărită a
unui copil, cârpă cu care era cât pe-aici să
mânjească cerul. Şi atunci Dumnezeu s-a mâniat foc şi a
depărtat cerul atât de mult, că nu degeaba zicem noi: "departe ca
cerul de pământ".
Depărtându-se cerul, căzând această nouă pacoste pe capul
bietului om, şi tot din cauza femeii "poale lungi şi minte scurtă",
omul, pentru că nu putea pune preţ pe sfatul femeii, mai ales că
"femeia nu prea-i pricepută decât poate doar la rele" şi
gândindu-se că i-ar fi fost foarte de folos poveţele lui
Dumnezeu, de care simţea multă lipsă, a plecat să se ducă la Dumnezeu,
urcându-se până la el, sus în cer.
Ştiind că o să-i fie drumul lung, că de la pământ la cer e mult,
mult de tot, şi că va avea zăbavă nu glumă până s-o
întoarce acasă, plecând, omul şi-a luat cu dânsul
carul mare cu patru boi, carul mic, candela din perete, crucea de pe
biserică, fântâna din răscruci, barda, sfredelul,
spiţelnicul, secera, coasa, plugul şi rariţa, dulăul de la târlă,
căţelul din curte, cloşca cu pui, scroafa cu purcei, ciobanul de la oi,
văcarul de la vaci, vizitiul de la cai, porcarul de la porci şi hora
din sat, căci avea să se arate înaintea lui Dumnezeu ca bun
creştin ce era şi a căutat să-şi ia şi cele trebuincioase la drum, să
aibă de toate, şi nici să nu fie singur pe drum, să mai aibă omul cu
cine schimba o vorbă pe atâta amar de cale şi să aibă cine să-i
fie de ajutor la vreo nevoie. Apoi luă şi grâu de semănat, ca
intrând în câmpiile întinse ale cerului, să are
şi să semene, când o fi să i se isprăvească merindele şi să
aştepte până s-or coace roadele, ca secerând grâul,
să-şi facă merinde, să aibă cu ce-şi urma calea mai departe.
Aşa şi făcu omul şi a mers şi a tot mers astlfel mult timp, până
către mijlocul drumului sub cer. Aici, însă, îi ieşi
înainte Ucigă-l Crucea.
- Unde te duci?
- Nu-i traba ta.
- Pe cine cauţi?
- Cată-ţi de drum şi cară-te mai iute, până ce nu scot crucea să
o vezi.
- Eşti un arţăgos.
- Ba tu eşti un vicledan şi un rău.
Şi cu "tu eşti", "ba tu eşti", se luară zdravăn la ceartă.
Ucigă-l Crucea scoase atunci din traista lui un balaur şi şarpele
năprasnic, ursul, scorpia blestemată, calul furios, căpăţâna de
om şi pe toate le azvârli împrejurul omului, ca să-l
înspăimânte.
Omul, însă, nu se înspăimântă şi fără săşi piardă
cumpătul, că doar românul nu se sperie cu una cu două, se
încăieră la luptă vitejeşte cu Ucigă-l Crucea. Atât de
vitejeşte, că dintr-un fleac de trânteală se făcu sub cer o
vijelie mare, că şi azi durează acolo sus şi va dura în veci acea
vijelie pe care noi o numim vântul turbat, pentru că orice
zburătoare ajunge până la acest vânt, turbează pe loc şi
cade moartă, şi orice lighioană mănâncă din ea, turbează şi ea.
În toiul luptei omului cu Ucigă-l Crucea, căţelul, deşi mic, dar
vânjos nevoie mare şi rău ca mama focului, se repezi la cal să-l
muşte. Şi calul, încolţit de căţel, când mai văzu şi pe
dulăul de la târlă că vine în urma căţelului, îi
trecu furiile pe loc şi o croi la fugă.. Ciobanul de la oi zdrobi capul
balaurului cu cobiliţa, văcarul puse pe goană pe şarpe cu ajutorul
horii, şi zvârcolelile şarpelui ugind se văd şi azi pe cer, iar
vizitiul zdrobi căpăţâna cu barda. Scorpia, care-şi
întindea ghearele spre om, vrând să vie în ajutorul
lui Ucigă-l Crucea, când văzu că omul răpune pe drac,
înfuriindu-se, îi ţâşni sânge din ochi, şi de
blestemată şi rea ce e, înţepeni cu ghearele întinse,
plesnind fierea în ea de atâta necaz.
Numai boii de la carul mare nu s-au purtat bine, căci s-au speriat de
urs şi au cârmit proţapul, boul de la hăis, cârmind spre
cea. Dar şi ursul îngheţă de frică, când îl văzu pe
om cum stâlcise pe Ucigă-l Crucea şi doar Ucigă-l Crucea era
lângă urs, şi vedea bine ursul că şi lui are să-i vină
rândul, acuşi-acuşi, de aia nici nu mai crâcni ursul.
Toate acestea se văd şi azi pe cer. În mijlocul acestor chipuri,
omul biruitor se vede falnic şi măreţ, iar Ucigă-l Crucea s-a
stâlcit, zgribulindu-se atât de mult, că abia se mai
zăreşte. Şi, acolo sus, omul tot stăpânul firii este, cum l-a
hărăzit Dumnezeu să fie pe pământ, căci chiar şi Ucigă-l
Crucea îi ştie de frică, şi-l ţine de stăpân.
În sfârşit, drumul pe care a mers omul ăl cunoaştem bine,
căci se vede bine în nopţile senine şi fără lună. El se numeşte
"Calea laptelui", pentru că a fost albit de laptele vărsat din găleţile
ciobanului (ciobanul, când a avut nevoie de cobiliţa lui ca să-l
lovească pe balaur, din pripă a răsturnat găleţile, trăgând
cobiliţa repede şi laptele s-a vărsat pe drum şi a tot curs,
împrăştiindu-se pe tot drumul).
...
...
...
...
...
