Erau odată
doi fraţi rămaşi de mici fără tată şi fără mamă. Pe unul îl chema
Ion şi pe altul Cucu.
Şi de la o
vreme, dacă au văzut că nu au cu ce să trăiască, au plecat şi ei
în lume, doar or găsi un trai mai bun.
Şi au mers ei cale lungă, zi întreagă.
Când să treacă printr-o pădure, iaca le iese în
înainte un lup. Băieţii se speriară şi au luat-o la fugă,
săracii, care încotro au văzut cu ochii, Ion într-o parte
şi Cucu într-alta.
Pe înnoptate, Ion s-a potolit din fugă şi a
început să-şi caute fratele. Du-te încoace, du-te-ncolo,
cată-l spre răsărit. spre apus, degeaba! Cucu nicăieri. Şi a
început Ion să plângă cu lacrimi şi să-l strige cu glas aşa
de tânguitor, că ar fi mişcat şi pietrele: Cucu!... Cucu!...
Cucu!... Cucu!...
Şi a cutreierat el o săptămână de zile drumurile, câmpiile,
munţii şi pădurile, întrebând din om în om, din sat
în sat, dar zadarnică i-a fost osteneala. Slăbise bietul băiat şi
se uscase de nu-l mai cunoşteai, dar el tot nu se lăsa şi striga mereu:
Cucu! Cucu! Cucu!
S-a întâmplat că într-o zi a trecut pe acolo Dumnezeu
cu Sfântul Petre.
- Doamne! Ce suferinţă o fi pe copilul ăsta, de se trudeşte
atâta? Îl vezi cum a slăbit? Numai oasele-i de el, săracul!
- Ce să fie, Petre! A avut şi el un frate şi l-a pierdut. Acum îl
caută pe toate drumurile şi-l plânge.
- Fie-ţi milă, Doamne, de el şi îl uşurează, fă-l pasăre ca să nu
se mai trudească atâta, căci pasăre fiind, poate l-o găsi mai
repede.
- Fie cum zici tu, Petre.
Şi Dumnezeu făcând nişte semne cu mâna, îndată
copilul acela s-a prefăcut într-o pasăre şi svârr...
în zbor spre pădurea vecină. De acolo, prin grădini şi peste
câmpuri tot strigând mereu: Cucu! Cucu! Cucu!, pasărea
cântătoare a grădinilor şi a pădurilor numită aşa după
cântecul ei "cucu, cucu". Şi cântă "cucu, cucu", de la
începutul primăverii şi până la sfântu Petre, iar de
atunci răguşeşte de atâta strigăt zadarnic. Tocmai la anul va
începe iar. Şi aşa va striga cât îi lumea, pe
frate-său, căruia cine ştie unde i-or fi zăcând oasele, după
întâmplarea cu lupul.
Privighetoarea
A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. A fost odată
un împărat foarte vestit şi puternic, de care toţi
împăraţii de primprejur se temeau, căci când se supăra sau
se mânia din te miri ce pricină, era varga lui Dumnezeu nu
altceva. Toată ţara şi toate împărăţiile de primprejur tremurau
de frica lui.
Împăratul acesta avea o copilă, care, după ce a crescut mare, s-a
făcut aşa frumoasă şi arătoasă, aşa de plăcută, că să fi umblat lumea
de-a lungul şi de-a curmezişul, alta ca dânsa n-ai fi aflat.
Ş-apoi, când omul e frumos, mai frumos de cum sunt ceilalţi
oameni, nu se poate ascumde de ochii lumii, ca să nu-l vază şi numănui
nu-i poate opri să-i placă, dacă-i place. Şi faima despre frumuseţea şi
gingăşia acestei copile, în scurt timp, s-a lăţit, cum merge
vorba, peste nouă ţări şi nouă mări.
Cei mai voinici, mai vestiţi şi mai frumoşi feciori de împăraţi,
cum prinseseră de veste cât de frumoasă şi fermecătoare este fata
cutărui împărat, îndată alergară din toate părţile cu fel
de fel de daruri scumpe, ca s-o peţească. Şi cum ajungeau la
împăratul, tatăl copilei, i se închinau, îi sărutau
mâna şi îi ziceau:
- Înălţate împărate, avere-ai parte de sănătate şi de o
viaţă îndelungată! Am venit la Măria ta să-ţi cerem domniţa
în căsătorie, căci frumuseţea ei cea rară ne-a fermecat, inima
ne-a săgetat şi toată fericirea noastră stă într-un fir de păr,
dacă n-om putea căştiga! Şi apoi, nici noi nu suntem oameni de respins
şi alungat afară! Suntem feciori de împăraţi avuţi şi puternici,
lumea ne ştie, lumea ne cunoaşte.
Împăratul, văzând că au venit nişte peţitori aşa de
voinici, frumoşi, isteţi şi avuţi, îi râdea inima de
bucurie şi fala cea mare şi răsucindu-şi mustaţa, şi netezindu-şi
barba, în semn că sosirea oaspeţilor îi este foarte
plăcută, chemă pe fii-sa la sine, rostindu-i nişte cuvinte foarte
alese, precumpănite, dulci şi blânde:
- Ascultă, copila mea! Anii se strecoară pe nesimţite. Tu ai crescut
acuma mare, ţi-a sosit timpul măritatului. Iată aici tineri voinici ca
un făt-frumos, feciori de împărat ca şi mine care te cer de
nevastă! Vei alege unul dintre ei?
Dar fata, când auzi acestea, a stat o vreme ca împietrită
locului, apoi, începând a plânge şi a se ruga
părintelui său, zicea:
- Tată, iartă-mă, dar eu nu vreau să mă mărit acum. Eu socot că
încă nu sunt de măritat. Mai este încă vreme!
Şi împăratul s-a văzut nevoit să trimită toţi feciorii peţitori
la casele lor, cu făgăduiala că atunci când domniţa va socoti că
este vremea îi va chema pentru a se face alegerea.
Şi timpul începu să curgă. Împăratul, de câte ori o
întreba, crezând că ceea ce îi spunea fiică-sa e
adevărat, n-o silea, ci-i da bună pace, aşteptând până ce
şi-a mai lua seama. Dar n-a fost aşa cum îşi închipuia el.
Fiica iubea de mult pe un tânăr şi din pricina aceluia pe toţi
feciorii de împăraţi câţi sosiră şi voiră s-i ieie de
nevastă îi respinse de-a rândul, zicând că nu i-a
venit vremea de măritiş. Împăratul, în urma urmelor,
văzând că fiica sa nu se hotărăşte, se mânie foc pe
dânsa şi folosi toate mijloacele, ca să afle care este
gândul ei şi din ce pricină nu vrea să se mărite.
Tânăra domniţă, se vede că s-a priceput ce voieşte să facă tatăl
său, de aceea pentru ca să nu-i descopere secretul, căută să se
întâlnească cu iubitul său noaptea, jurându-şi unul
altuia credinţă până la moarte. Într-una din nopţi,
însă, petrecând asemenea toată noaptea în grădina
împărătească, colea, când s-a revărsat de zori,
luându-şi feciorul fericit rămas-bun de la iubita sa, îi
zice:
- Scumpa mea, acuma a sosit timpul ca să ne despărţim. Dar cum va trece
ziua de astăzi şi va sosi noaptea, am să vin şi am să te fur şi atunci
nimeni n-are să ne păzească şi vom petrece fără teamă împreună
toată viaţa.
Dar degeaba! Nu e aşa cum vrea omul. Împăratul presimţi ceva şi
porunci la toţi curtenii, ca în noaptea următoare să fie cu toţii
treji, doară vor pune mâna pe înşelătorul fiicei sale. Cine
nu va asculta ceea ce le-a poruncit, acelui să nu-i pară rău, dacă va
fi pedepsit, cum n-a fost altul în lume. Curtenii n-aşteptară să
li se mai spună încă o dată. Ei ştiau destul de bine cine e
împăratul şi ce-i în stare să facă, dacă se mânie.
Fiecare s-a pus, deci, la locul său şi aştepta cu nerăbdare, doar vor
putea pune mâna pe înşelător.
Iată că, pe când începuse a se amurgi bine, tânărul
nostru, socotindu-se omul cel mai fericit din lume, s-apropia pe
vârful degetelor de curtea împărătească, de locul unde ştia
el că-l aştepta iubita sa, voind să o fure pe aceasta şi,
ducându-se apoi cu dânsa, cine ştie unde, în altă
parte a împărăţiei sau chiar în altă împărăţie, acolo
să petreacă în linişte toată viaţa. Şi aşa, cei care stăteau de
pândă, îl prinseră, îl legară butuc şi-l duseră
dinaintea împăratului.
Împăratul, de cum îl văzu, îl cuprinse o mânie
aşa de mare şi înverşunată, că îndată porunci să i se taie
capul. Şi cum a poruncit, aşa s-a şi făcut.
Tânăra domniţă, cum a văzut aceasta, şi-a pierdut minţile, că nu
ştia singură pe ce lume-i de scârbă şi de durerea cea mare. Şi
lui Dumnezeu milă i se făcu de păţania şi durerea fetei. Şi pe loc o
transformă într-o păsăruică, care de atunci până în
ziua de astăzi a rămas tot păsăruică şi cântă de la
înserate şi până târziu noaptea, iară dimineaţa, de
cum se zoreşte de iuă şi până ce răsare soarele, adică cam de pe
timpul acela când şi-a luat iubitul său rămas-bun de la
dânsa şi pe când a avut de gând s-o fure.
Şi fiindcă ea mai toată noaptea priveghează, de
aceea s-a numit privighetoare.
Sfinţii, îngerii şi dracii
Dumnezeu,
după ce a făcut pământul, s-a suit în al noulea cer, căci
sunt nouă ceruri ca aecsta, iar dracului i-a dat ă şadă în cerul
ist dintâi şi i-a zis să facă îngeri, ca să nu şadă singur.
CUm dracul nu ştia cum să facă ceva sfânt i-a cerut sfatul lui
Dumnezeu. Şi i-a dat apă sfinţită şi i-a zis:
- Spală-te şi din stropii de pe mâini se vor face îngeri
care să cureţe mereu lucrarea ta.
Şi aşa au
ieşit sfinţii din apă sfinţită, care tot timpul să îndrepte
lucrările cele rele. Sfinţii lui Dumnezeu cei dintâi au fost
Sântul Mihail de-a dreapta, Sfântul Nicolae de-a
stânga, pe urmă Sfântul Gheorghe, Sfântul Dumitru,
Sfântul Pocroavă (care să acopere pământul cu omăt şi la
care se roagă fetele să se mărite, să le acopere capul), Sfântul
Ilie, Duminica Mare şi alţii. Iar Domnul Hristos din nou născut a fost
al doisprezecelea, venind la urmă ca să împlinească lucrarea lui
Dumnezeu.
Văzând toate astea, dracul nu s-a şters pe mâini şi,
când Dumnezeu a plecat mulţumit de lucrarea ce se făcuse, a luat
praf şi s-a şters pe mâini făcând toţi dracii care
bântuie pentru el.
Lupta în cer
După ce
Dumnezeu a urcat în cer, diavolul se apucă cu ai lui să îşi
facă târguri, case şi multe altele. Şi când au crezut ei că
sunt destul de puternici numai ce au hotărât să îl dea jos
pe Dumnezeu din cer. Dar când au început să urce la cer
numai ce îi trăneşte Dumnezeu de toţi dracii au căzut la loc pe
pământ. Unii au murit pe loc, alţii sau stâlcit, iar alţii
s-au sculat ş-au fugit care-ncotro a putut.
De aceea,
dacă îşi faci casă unde a căzut dracul şi a murit, e foarte rău,
dacă faci unde s-a stâlcit, eşti bolnav, iar dacă faci unde s-a
sculat şi a fugit, îşi merge ca din apă (multe piedici şi lipsă
de spor).
Năsipul (Nisipul)
Piatra dracul a făcut-o, că lui ăi era ciudă pe oameni, de ce nu-s ai
lui. Şi pentru că n-a fost aşa precum el a vrut, s-a apucat ă facă tot
pământul piatră, să nu crească nimica, ca să n-aibă oamenii ce
mânca.
Năsipul care este, acela-i sămânţa de piatră ce a fost aruncată
de necuratul să crească. Dar Dumnezeu a blagoslovit de a rămas aşa.
Munţii şi potopul
Dintâi a fost pământul neted ca pe masă, dar când a
venit potopul, a spălat apa pe unde era mai moale, iar unde a fost
piatră, n-a putut să-i facă nimica şi de atunci au rămas munţii şi
văile de astăzi.
...
...
...
...
...
