Legende

                Albina, ariciul şi munţii

                Zice-se că Dumnezeu, când a urzit lumea, a urzit prea mult şi nu mai încăpea sub cer. Şi când s-a întrebat cu voce tare ce este de făcut se pare că l-a auzit albina. Şi ea a zburat să ceară sfat la cine s-o nimeri şi a găsit ariciul. Acesta ia spus că Dumnezeu trebuie dpar să strângă în mână pământul ca pe un boţ, că s-ar face ici dealuri, colo văi, şi ar încăpea. Albina, cum a auzit, a zburat la Dumnezeu şi i-a spus. Şi, pentru lucrul acesta, Dumnezeu a blagoslovit-o ca să facă miere şi oamenii să mănânce şi de aceea e albina bună la Dumnezeu. Şi ariciului i-a dat ţepi de trup, ca să nu-l mai mănânce oricine. Alţii spun că ariciul de atunci stă pe locul ţincului pământului.

                Legenda ariciului

                Când a făcut Dumnezeu toate câte se văd pe pământ, s-a apucat să răsucească şi firul vremii. Acest fir era împletit din două, unul negru şi unul alb. Firul alb era ziua, iar cel negru, noaptea.
                A căutat Dumnezeu un dobitoc care să-l ajute, pentru că firul acesta era nesfârşit de lung şi munca era prea cu oboseală multă. Dar iată că s-a găsit ariciul care să dea ajutor lui Dumnezeu.
                Şi a stat ariciul un an, doi ani, trei, o sută, o mie, ba zece mii de ani şi la ajutat pe Dumnezeu. Şi Dumnezeu i-a dat două gheme: unul alb şi altul negru, să le învârtească mereu, ca să se deşire cele două fire deopotrivă. Iar Dumnezeu sta şi răsucea firele şi făcea din două deosebite unul pestriţ şi-l depăna pe ghemul vremii. Şi era menit ca după ce se va isprăvi din depănat, Dumnezeu să facă oamenii şi apoi să înceapă să desfacă firul vremii de pe ghem.
                Şi acum se zice că uitându-se ariciul mereu la cele două gheme şi învârtindu-le mereu, mereu, a aţipit de oboseală. Iar în vremea aceasta s-a rupt firul cel alb şi Dumnezeu depăna înainte pe ghemul vremii un singur fir, în loc de două, numai pe cel negru. Deşteptându-se ariciul, a rămas fără suflare, de groază multă. Atât cât se depănase firul cel negru singur, atâta vreme trebuia să fie pe lume noapte, căci nu se amestecase cu firul care era ziua. Poate un an, poate doi, ori chiar o sută, ori o mie de ani, era să fie pe lume noapte. Şi atunci s-a speriat ariciul de ceea ce a făcut, încât toţi perii de pe dânsul s-au ridicat, cum se ridică în vârful capului părul omului de spaimă mare.
                Şi Dumnezeu, supărat de răul cei făcuse ariciul, a zis într-o mânie:
- Zburlit să-ţi rămână părul pentru totdeauna! Spaimă de moarte să duci câte zile vei trăi!
                Dar aducându-ţi aminte de binele ce i-l făcuse ariciul, a zis cu bunătate:
- Ghemele mi le-ai ţinut şi ghem să te poţi face la vreme de primejdie şi nimeni, nici om, nici fiară, să nu poată să se apropie de tine, ca să-ţi facă rău, că mult bine mi-ai făcut tu.
                De atunci a rămas ariciul până-n ziua de azi zburlit, cu ţepi şi plin de spaimă, dar se poate apăra de duşmani, făcându-se ghem, şi nimeni nu-i poate pricinui vreun rău.

                Diavolul ferecat. Judecata cea de pe urmă.

                Diavolul a făcut un scaun, anume ca să-l prindă pe Dumnezeu, după care a făcut un bal şi l-a poftit să vie. Ajuns Dumnezeu la bal, a fost poftit de dracul să se aşeze pe scaun, dar El se făcea că nu ştie cum să şadă. Supărat de greutatea asta, Dracul se aşeză pe scaun pentru a-i arăta lui Dumnezeu cum să şadă. Şi Dumnezeu a zis "Amin!" şi deaodată s-a trezit dracul legat de scaun.
                A încercat dracul să scape şi când s-a scuturat s-a cutremurat pământul.
                Aicea să stai, i-a zis Dumnezeu, pân-la judecata cea de pe urmă!
                Şi de atunci dracul este prins acolo. Din când în când, de necaz, se mai scutură şi cutremură pământul dând oamenilor de veste şi înfricoşându-i că diavolul încearcă să scape.