Când Dumnezeu s-a hotărât să facă soarele se spune că el a
scăpărat odată cu cremenea în piatra cea scumpă, dar a ieşit doar
o sabie. A scăpărat a doua oară şi s-a făcut pâinea cea rotundă.
Atunci Dumnezeu a suflat duh sfânt şi s-a făcut soarele mare şi
luminos, mai mare decât pământul nostru. Văzând
Domnul nostru că soarele încinge pământul, puse mâna
pe sabie şi împinse cu ea soarele sus, sus pe cer, ca să nu se
frigă. De atunci a rămas soarele sus, sus pe cer şi atât de mare
cât trebuie pământului să rodească pita cea rotundă care
hrăneşte oamenii.
Apoi Dumnezeu s-a înturnat la oameni şi le-a spus:
- "Vedeţi, v-am făcut să fie frumos şi îmbelşugat pe lume ca să
vă fie vouă bine. Acesta e soarele, care vă va da lumină şi căldură. De
acu, cât va fi lumea, aşa are să fie, dacă vă veţi purta bine şi
mă veţi asculta pe mine, adică pe Dumnezeu. Dacă veţi ţine poruncile
cum vi le voi da eu. Aceasta este legea ce o las întâia
oară!".
Şi aşa au apărut legile.
Dar oamenii au întrebat ce să facă cu sabia şi Dumnezeu le-a spus
să facă ce vor. Şi-atunci oamenii au hotărât că sabia este bună
pentru a avea ajutor atunci când nu se mai poate altfel.
Văzând răutatea lor, Dumnezeu le spuse:
- "Mare amărăciune mi-aţi adus. Aşa să fie. Multă durere vă va aduce
sabia aceasta luându-vă lumina ochilor. Aveţi grijă mare ce veţi
face!"
Şi aşa a rămas sabia la oamenii cei proşti şi multe vieţi s-au pierdut
de pe urma ei, cu sau fără dreptate, că oamenii n-au înţeles că
sabia este numai a lui Dumnezeu şi omul dacă o foloseşte nu are cum să
nu greşească şi să încalce o mare poruncă a Domnului care spune
"Să nu ucizi!".
Banii
Iaca vine într-o zi dracul la Dumnezeu şi îi spune că
poamenii nu se mai înţeleg la tocmelile lor. Că iadul se umpluse
de cei care înşelau la târguieli şi dracul voia să nu mai
fie aşa.
Atunci Dumnezeu spuse să fie bani. De aur, de argint şi altele dar ban
să fie ca omul să poată încheia tocmelile mai bine. Dracul,
mulţumit de cele văzute plecă în iadul lui.
După o vreme iar se trezi Dumnezeu cu necuratul care îi spuse că
acum iadul este prea gol. Să facă ceva cu banii ăia că nu mai are
dracul pe cine să ia.
Şi-atunci Dumnezeu îi spuse satanei să facă şi el bani care să
fie ai lui.
Şi banii care i-a făcut Dumnezeu sunt curaţi şi banii făcuţi de satana
sunt murdari. Şi banii făcuţi de Dumnezeu pot folosi numai la lucruri
cinstite aducând spor, la lucrurile murdare aducând bucluc,
iar banii făcuţi de necuratul pot folosi numai la lucruri murdare
aducând spor la murdării, la lucrurile cinstite aducând
bucluc.
Şi când Satana a luat pe toţi dracii lui şi au făcut maşini de la
care tot făceau bani, unii oameni i-au văzut şi au învăţat de la
ei cum să facă şi ei bani. Dar toţi banii făcuţi de oameni sunt bani cu
învăţătură de la Satana şi nu pot fi banii lui Dumnezeu. Aşa că
luaţi aminte ce faceţi cu banii!
Rândunica
A fost odată o fată frumoasă şi tare vrednică, cum nu se găsea alta pe
lume. Venindu-i vremea să se mărite, a luat de bărbat un fecior din alt
sat, care mai avea doi fraţi însuraţi şi şedeau cu toţii
într-o casă, fiecare în odăiţa lui. Tot în căminul
acela îşi aveau şi părinţii locuinţa.
Nurorile lor cele două, care ţineau pe fraţii mai mari, erau leneşe, se
sculau târziu de tot şi nu lucrau nimica toată peste zi. Cea mică
însă se deştepta cu noapte-n cap, aprindea lampa şi, luând
cusătura în mână, oi întrând în război,
începea să cânte. Când se crăpa de ziua se apuca de
dereticat, aducea apă, făcea focul şi punea de mâncare. Odăiţa
lor era curată, bărbatul întotdeauna primenit şi masa masă, cu
rost şi mai devreme pusă decât la cumnatele ei. În toate le
întrecea, de nu puteau să stea în rând cu ea.
Aşa că nu mai puteau de necaz când le certau bărbaţii ori soacra,
dându-le de exemplu pe nevasta fratelui cel mic. Dacă au văzut
ele una ca asta, au început să o pizmuiască. Au mers într-o
zi toate trei la gârlă, ă se scalde şi, când au fost la
merginea apei, cele două i-au zis:
- Ia stai cumnăţică, să-ţi tăiem niţel din păr şi să ne afumăm cu el,
ca să-ţi călcăm şi noi pe urme cu vrednicia.
Au prins-o şi una o ţinea de picioare, iar alta a început -o
înţepe la gât cu foarfecele din cusătură vrând s-o
omoare şi să zică apoi că s-a înecat.
Maica Domnului, văzând toate acestea şi nevrând s-o lase de
batjocura lor, a preăcut-o în pasăre, care a zburat pe luciul
apei şi s-a ridicat apoi în înaltul cerului. Cum una din
cumnate o ţinea de picioare, când şi-a luat vânt să zboare,
a apucat-o de coadă şi a rămas cu mijlocul ei în mână, de
aşa a rămas coada despicată, ca o furcă scobită la mijloc.
Întorcându-se acasă, au spus, prefăcându-se că
plâng, că cumnata lor s-a înecat.
Iar pasărea, zburând, s-a dus multă vreme unde au dus-o ochii,
treând mereu munţi şi ape, nemaicătând îndărăt. Era
albă la fulgi, aşa cum îi era cămaşa de pe ea când sta la
marginea gârlei şi rămăsese cu o pată roşie la gât, din
pricina picăturilor de sânge ce începuseră să
ţâşnească, când au înţepat-o cumnatele ei.
Şi astfel s-a deprins să zboare lin pe luciul apei, să se ridice
deodată în văzduh şi să se ducă în largul lui ca o săgeată.
Ajungând şi iernând ea într-o ţară îndepărtată,
pe la mijlocul primăverii, când încolţeşte iarba, a prins-o
dorul de meleagurile unde a trăit şi, luând-o îndărăt, a
venit la locul ei de dinioară, făcându-ţi cuib sub streaşina
înaltă, să vadă ce şi cum mai e pe-acolo. Se scula ca de obicei
cu noapte-n cap şi ciripea ca şi mai înainte, deşteptând pe
toţi ai casei.
Cumnatele, cum au văzut-o, şi-au dat seama că ea e Rândunica,
cumnata lor. Turbau de necaz şi au pus gând rău,
blestemând-o întruna.
Cum, necum, bărbatul ei a bănuit că acesta o fi sufletul nevestei lui
dragi şi-i cocolea cuibul, dând poruncă să nu care cumva să
îl strice cineva. Una din cumnate însă, într-o zi,
când era singură acasă, a luat o prăjină şi l-a stricat,
spărgându-i ouşoarele. I s-a uscat însă pe loc mâna
dreaptă din cot şi, şoptind ici-colo întâmplarea, au
aflat-o toţi.
Rândunica şi-a făcut atunci alt cuib în podul casei şi,
cip-cirip, toată vara da târcoale în jurul ei. Într-o
zi, cumnata cealaltă, suindu-se-n pod, a prins rândunica, cu pui
cu tot, şi a aruncat-o pe coşul vetrei, tocmai când ieşea fumul
mai gros pe el. Credea c-are să ardă şi o să scape astfel de ea.
A scuturat însă in coadă rândunica şi a început, din
atâta apă strânsă-n zborul săltăreţ pe luciul
râurilor, să curgă picături multe, ce-au stins pe loc ocul. Şi
n-a fost cu nimic vătămată, doar s-a înegrit şi ea şi puişorii de
funingine şi aşa a rămas la culoare.
Şi-a adunat apoi din nou puişorii, şi-a făcut cuib într-un colţ
al odăii bărbatului ei, să fie tot mai aproape de ce-i era drag. Din
clipa aceea, cumnata cea duşmănoasă a rămas însă gângavă.
De atunci s-a înrădăcinat credinţa în oameni, că i se
suceşte mâna din cot şi se usucă, cui strică cuib de
rândunică, iar cine încearcă s-o omoare, ori să-i omoare
puii, îşi pierde graiul.
În ţara Iudeei, în câmpiile Nazaretului luminate de
străluciorul soare, copilul dumnezeiesc se juca cu micii lui tovarăşi,
cu mâinile lui de bunătate şi iubire, el făcea păsărele, cu apa
din râuleţ şi cu pământul din maluri, pe care le aşeza pe
pământ cu aripile întinse. un fariseu trecu şi zise:
- Copil al păcatului, ce faci acolo în ziua asta?
Şi cu piciorul uli voi să sfărâme păsărelele. Dar când Isus
lovi cu micile lui palme, păsărelele din pământ prinseră viaţă şi
zburară.
Aşa s-au născut rândunelele.
Cu aripile lor cenuşii, ele zburară pe acoperiş şi din acel
pământ, in care erau ăcute ele, îşi zidiră cuiburile.
Rândunica, de atunci, îşi alege locuinţa omului, prietenul
ei, spre a-şi adăposti familia. Ele trăiesc libere, respectate şi
iubite şi prezenţa lor aduce noroc la cele mai multe gospodării. Poate
şi de aceea se spune că acolo unde sunt cuiburi de rândunică,
acolo sunt oameni gospodari, buni la suflet.
Multă vreme după asta, când copilul dumnezeiesc devenise bărbat
şi mergea către Golgota, sărmanele păsărele disperate îl urmară,
scoţând, pe tot drumul, strigătele lor de durere.
Şi aproape când Mesia era să moară, au apărut iar
rândunelele. Pe faţa lui palidă, un şiroi de sânge curgea,
amestecându-se cu lacrimile lui. Atunci, una câte una,
rândunelele smulseră cu ciocurile lor mici spinii din coroană,
care se ţintuiau pe augusta frunte.
Apoi, se spune, rândunelele au aşteptat ceasuri întregi ca
răstignitul să-şi dea sufletul. Cerul se tulbură şi păsărelele
plânseră şi aripile lor luară mantaua de doliu, pe care, de
atunci, n-au mai părăsit-o.
...
...
...
...
...
