Un timp cucul, privighetoarea şi turturica au fost oameni. Urmează acum
povestea lor.
În acest timp, al poveştii noastre, nişte
împăraţi în vechime au avut un fecior, care era vrăjitor.
Şi el avea multe puteri de vrăjitor: putea să ia chipul oricărei
lighioane, putea citi gândurile celor in jur şi multe altele
vrăjitoreşti. Şi când veni vremea ca feciorul de împărat să
se însoare, el nu şi nu. Vedea gândurile tuturor şi nu
găsea pe nimeni care să-l mulţumească. Aşa că, într-o bună zi,
începu să caute ursita în afara celor împărăteşti.
Un moşneag şi o babă aveau o fată frumoasă din cale-afară. Şi harnică,
modestă şi cinstită, aşa cum îi stă bine unei fete cu har
dumnezeiesc. Şi în timpul în care feciorul de împărat
a început să îşi caute soaţă fata noastră a ajuns la vremea
măritişului.
Într-o bună zi s-au dus
toţi trei, moşul, baba şi fata, la seceră. Au secerat ei până
seara, da baba:
- Hai să ne pornim că vine noaptea.
Da fata zice:
- Eu mai stau să mai secer oleacă pe răcoare.
S-au dus baba şi moşneagul înainte. Când s-a pornit şi fata
acasă, mergând pe drum, s-a desfăcut drumul în două părţi
şi s-a arătat o cărare. Merge fata pe cărarea aceea, şi ea din urmă se
astupa înapoi. Se vede treaba că feciorul vrăjitor făcuse el ceva
ca lucrurile acestea să se întâmple. Şi fata să se mai
întoarcă nu mai avea pe unde. Şi noaptea fiind una din cele cu
adevărat întunecate, fata s-a speriat şi s-a rugat:
- Dă-mi măcar un suflet să mă însoţească pe acest drum, Doamne!
Şi i-a răspuns un glas:
- Da n-ai să te sperii?
- Nu.
- Eu sunt cap de şarpe.
- N-am să mă sperii.
Şi s-a arătat feciorul împăratului în chip de şarpe şi a
grăit blând la dânsa:
- Eu te voi însoţi. Dar îţi voi îngreuna drumul.
Pentru a nu face asta va trebui să mă pui pe umerii tăi!
Fata noastră îl luă, îl puse pe umeri, şi porni pe cărare
bucuroasă că are cu cine se însoţi.
Şi, uite aşa, au vorbit ei multe lucruri pe acel drum. Care când
cotea spre casa părintească a fetei, când cotea spre castelul
fiului de împărat, până ce, la urmă şi la urmă, a ajuns la
castelul împărătesc. Acolo şi-a arătat feciorul de împărat
adevărata faţă şi i-a spus fetei că el i-a aţinut calea pentru a vedea
de este vrednică şă îi devină soaţă. Şi cum drumul a dus la
palat, vrednicia ei a fost dovedită şi astfel i-a cerut să-i fie soaţă.
Şi ea s-a împăcat să trăiască cu dânsul şi nuntă mare au
făcut. Şi fericiţi au fost şi Dumnezeu i-a binecuântat cu doi
copii, o fată şi un băiat, frumoşi ca nimeni alţii.
Dar timpul a trecut şi fetei noastre i s-a făcut dor de părinţii ei. A
stat ea cât a stat cu dorul pe suflet dar până şi
până la urmă şi-a făcut curaj şi ia spus soţului:
- Haidem la tata, că dor tare de el mai am.
- Eu nu merg. Du-te tu, îi zice soţul. Şi poţi lua cu tine şi
copiii. Voi face acum un drum care să te ajute să ajungi repede la ai
tăi. Şi ia acest beţişor. Şi când vei vrea să vii înapoi,
să baţi de trei ori cu el de pământ. Eu iar am să desfac drumul
şi ai să vii înapoi.
Ajunşi la părinţii fetei, mare bucurie au trăit şi mult s-au bucurat.
Dar în timpul ce trecuse moşul, de inimă rea că fata n-a mai
apărut, gândindu-se la toate relele pământului, devenise un
om rău din cale-afară. Şi numai ce se duce el la copii şi începe
a întreba:
- Cine este tatăl vostru? De ce n-a venit şi el cu voi?
Şi copiii i-au spus cine este. Şi amar de furie şi dor de răzbunare pe
cel care îi furase fata îl cuprinse pe moşneag. Şi
întrebă pe copii:
- Şi cum ajunge-ţi voi acasă?
- Numai ce i-a dat tata un beţişor mamei, cu care loveşte de trei ori
în pământ şi ajungem repede acasă pe o cărare ce răsare de
nicăieri.
Şi moşul, într-o seară, numai ce se fură beţişorul, loveşte de
trei ori în pământ şi ajunge la palatul ginerelui său.
Neştiind de marile puteri vrăjitoreşti care le avea ginerele se duce la
el şi începe să se tânguie de dorul şi supărarea ce le-a
trăit, cerând plată în schimbul acestor suferinţe. Dar
vrăjitorul nostru amar s-a supărat. Căci moşneagul, în loc să se
bucure de traiul bun al fetei, numai la lucruri fără noimă se
gândea. Şi a încercat el să îi liniştească inima
moşului, dar ea numai în venin stătea. Şi s-a supărat vrăjitorul
nostru atât de tare încât a uitat că orice vrajă rea
are preţul ei şi l-a blestemat pe moş să devină cuc, de unul singur, să
nu aibă vreodată cuibul său şi să zboare din pom în pom, fiindcă
a încercat să îşi vândă fata.
Şi moşul cuc se făcu şi îşi luă zborul şi se făcu nevăzut
în pădurile şi grădinile lumeşti.
Acum feciorul nostru îşi dădu seama de fapta cea rea ce o făcuse.
Şi porni în căutarea moşului pentru a îndrepta fapta
înainte să fie prea târziu, atunci când urma să vină
răsăritul. Şi făcu o vrajă ca moşul, devenit acum cuc, să îşi
strige numele atunci când va vrea să zică ceva, poate, poate
îl va auzi şi va da de el.
Dar n-a mai dat de el până la răsărit, că moşul, cum se apropia
feciorul, fugea hăt departe de frica lui.
Şi când s-a crăpat de ziua a plătit preţul şi s-a transformat
în privighetoare. Pasăre ce cântă în toate felurile
cele mai frumoase după soaţa şi copiii lui. Ba chiar şi după moş,
încercând să îl atragă poate, poate va îndrepta
răul ce l-a făcut.
Şi soaţa lui a rămas la mama ei, împreună cu copiii. Că drum de
întoarcere nu mai era. Şi au trăit ei vremea ce le-a dat-o
Dumnezeu pe acest pământ. Mai întâi plecă baba
în ceruri. Apoi, fata, uscându-se de dor după soţul ei cel
dispărut. Şi, la moartea ei, preţul vrăjii cele rele s-a gătat.
Ea s-a transformat în turturică, pasăre ce caută şi jeleşte de
atunci, mereu, bărbatul...
Copiii au crescut mari şi vrednici, adevărate
vlăstare de sânge împărătesc, fiii, fiilor lor trăind acum
prin aceste locuri minunate...
Şi aşa a rămas cucul pe
pământ, cu obiceiurile date de vraja fiului de împărat care
acum este privighetoarea ce cântă peste tot pentru cei dragi sau
năpăstuiţi şi turturica ce îşi caută mereu bărbatul.
De ce are hulubul picioare roşii şi de
ce mănâncă corbul hoit
Când Noe era pe corabia sa a trrimis un corb să vadă de nu-i
pământ. Corul a mers şi-a văzut un hoit ce plutea pe ape şi s-a
pus pe mâncat. Aşteaptă Noe cât aşteaptă, corbul nu vine.
Ia şi trimete un hulub. Merge hulubul şi se pune pe stârv pentru
a sta de vorbă cu corbul şi încearcă corbul să facă ce i-a zis
stăpânul. De atunci are hulubul picioarele roşii.
Dând de pământ, pentru a fi convingător, hulubul i-a o
ramură de măslin în cioc şi o duce lui Noe. De atunci hulubul cu
ramura de măslin în cioc este simbolul păcii, al împlinirii.
Apucă Noe calea spre pământ şi dă de corb care nu termina-se de
mâncat la cel stârv. Văzându-l Noe, de ciudă, l-a
blăstămat pe corb ca tot hoit să mănânce cât le va fi
neamul, şi chiar aşa e şi acum.
Zilele săptămânei
Oamenii pe care i-a făcut Dumnezeu au început a face la copii şi
tot făceau în toată ziua câte unul, aşa a vrut Dumnezeu ca
să se facă zilele. În ziua întâi, a făcut pe
Duminica, fată; apoi pe Luni, bărbat, pe Marţi, iar bărbat, pe
Miercurea, femeie, pe Joi, bărbat şo apoi pe Vinerea şi Sâmbăta
iar femei, ca să aibă oamenii sfinţi, zile.
"Doamne, ziceau oamenii aceştia, tare ni e greu, că e întuneric.
Nu s-ar putea să vedem?"
"Ba se poate, zice Dumnezeu, dară eu anume aşa am voit, ca să ştiţi voi
ce-i întunericul şi lumina şi să povestiţi şi la copiii voştri,
căci unii vor fi orbi, alţii proşti. Voi să ştiţi că, cum vă este vouă
acuma întuneric, aşa li e şi lor. Mergeţi acuma şi vă culcaţi",
zice Dumnezeu şi i-a învăţat pentru prima oară cum să se curlce,
căci până atuncea n-au fost dormit.
...
...
...
...
...
