Legende

                Legenda Sibiului

                Cândva, în vechime, Sibiul era doar un sătuc obişnuit cu numele de Sibiel. oamenii de pe aici trăiau din toate cele ale pământului şi îşi ducea viaţa de zi cu zi sub teama de Dumnezeu.
                Într-una din zile, prin sătuc trecu un cizmar neamţ, pe nume Hermann, care căuta de lucru. Cum pe acolo nu mai trecuse un cismar de mult timp, oamenii se îngrămădiră, care mai de care, cu lucruri de reparat. Cum era foarte mult de lucru, Hermann al nostru, pribeag de când venise pe aceste meleaguri, prinse curaj şi le spuse oamenilor că este mult de lucru şi că acceptă să repare tot ce i s-a adus fără să ceară plată dar să i se dea un loc de casă. Cum sătucul era mic şi avea nevoie de meşteşugari, oamenii acceptară şi îi dădură un loc de casă.
                Timpul trecea şi Hermann nu mai prididea cu lucrul. Aşa că merge la mai marele satului şi îi spuse că ar vrea să se apuce de lucrul pământului că nu poate trăi din nimic, că doar nu primea plată pentru ceea ce făcea. Viclean, el îi spuse mai marelui că vrea pământ atât cât se poate cuprinde într-o piele de viţel. Şi cum românul nostru nu ştia de legenda Didonei (întemeierea Cartaginei), acceptă bucuros şi îi spuse că ăi dă încă odată pe atâta. Şi oamenii de asemenea.
                A doua zi, numai ce vine neamţul în Sibiel cu pielea de viţel. Întrebă oamenii unde este pământul care urmează să-l măsoare. Acolo, se aseză pe pielea de viţel şi numa ce începe a o tăia în fâşii subţiri, subţiri, mai ceva decât dunga cuţitului. Apoi măsură locul, cât încăpea într-um pătrat făcut cu acele fâşii.
                Au văzut românii noştri că au fost înşelaţi, dar de, ce mai puteau face? I-au dat cât a ieşit şi încă odată pe atâta, după promisiune. Şi Hermann, având loc destul, se puse şi îşi chemă toate neamurile, meşteşugari sau nu.
                Şi uite aşa au convieţuit neamul românilor cu cel al nemţilor, iar Sibielul a crescut atât de mult încât au trebuit să îi schimbe numele în Sibiu. Dar nemţii, până în zilele noastre i-au spus Hermannstadt, după neamul celui care i-a adus pe acele meleaguri.

                Legenda lacului Bâlea

                Se povesteşte că trăia odată la poalele munţilor Făgăraş un cioban pe nume Bâlea. Era cel mai mic dintre cei cinci copii ai unei femei sărace, rămasă văduvă, poate de aceea fiind singurul care nu îşi făcuse nici un rost şi rămase lângă mumă-sa. Şi nici nu se însurase. Degeaba îl bătea maică-sa la cap să se însoare şi să îşi facă un rost, că el o ţinea pe a lui: cea sortită lui o să-l aştepte...
                Într-o zi, pe când era cu oile la păscut, numai că se arătă un urs. Voinic fiind şi mai ales curajos, Bâlea se repede la el şi îl alungă.
                Se răspândeşte vestea de un aşa flăcău voinic şi curajos până la curtea ămpăratului care l-a chemat numaidecât la palat şi i-a propus să rămână în slujba lui şi să înveţe mânuirea armelor. Zis şi făcut, rămâne Bâlea la curte şi deprionde aşa de bine mânuirea rmelor, încât împăratul îl pune căpetenie peste oştirea lui.
             Aşa trece o vreme în care Bâlea îl slujeşte cu cinste pe împărat dar într-o zi i se face dor de casa şi oile lui. Auzind asta, împăratul care nu voia în ruptul capului să piardă un aşa om, încercă să-l convingă în fel şi chip să rămână lângă el. Dar mai abitir decât împăratul se ruga de Bâlea al nostru fata împăratului care prinsese drag.
                Primind promisiunea lui Bâlea că se va întoarce în cel mai scurt timp împăratul fu de acord şi îl lăsă să plece, înduplecat, se zice, şi de fata sa care îi mărturisire dragostea pentru Bâlea.
                Ajuns acasă feciorul nostru se bucură de întâlnirea cu mama sa şi cu plaiurile natale atât de iubite.
                Nu trecu mult timp şi Bâlea primeşte într-o seară vizita unei babe grozav de urâte care căuta ierburi medicinale. Milos din fire el o găzduieşte peste noapte. Înainte de ivirea zorilor, baba îşi lepădă dintr-o dată hainele cele urâte şi înfăţişarea, şi i se arătă lui Bâlea cu hainele ei adevărate, cusute cu fir de aur, şi în toată frumuseţea ei. Bâlea, surprins peste măsură de frumoasa prinţesă,e ste de acord să se însoare cu ea şi pornesc pregătirile de nuntă.
                Şi multă bucurie a venit în zilele următoare. Mama lui Bâlea era nespus de fericită că îşi vede feciorul împlinit cu aşa o prinţesă frumoasă, au trimis oameni peste tot pentru a anunţa nunta ce vine şi solie către împărat
                Dar vestea nunţii lui Bâlea ajunse şi la o vrăjitoare a locului care ţinea de mult rău zilelor familiei lui Bâlea. Şi neputând să îndure o aşa bucurie în familia lui Bâlea ea se puse pe descântece şi farmece pentru a opri totul. Şi farmecele ei loviră chiar în dimineaţa nunţii, când se adunaseră oamenii pentru petrecere şi când tocmai sosise împăratul cu tot alaiul lui.
                Prinţesa era cu fetele prin poiene pentru a împleti cununi din folrile primăverii şi, sin senin, numai iată că se porneşte o furtună nemiîntâlnită, un viscol nemaivăzut care părea că a întors iarna din drum. Ştiind cum sunt vijeliile locului Bâlea porneşte pe dat în căutarea soaţei lui. Şi, nimeni nu ştie cum, poate datorită farmecelor blestematei de vrăjitoare, prinţesa se rătăceşte de fete dar este găsită de Bâlea care porneşte înapoi spre casă cu ea.
                De aici nu se mai ştie nimic de cei doi, nu au mai fost găsiţi niciodată. Dar se spune că mama lui Bâlea a simţit că el a plecat de pe tărâmurile acestea împreună cu mireasa lui şi că şi-au găsit sfârşitul în apele lacului din apropiere.
                Toţi cei prezenţi au fost atât de mişcaţi de soarta lor tragică încât au pus numele acelui lac Bâlea, şi aşa a rămas până în zilele noastre.

                Podul Minciunilor

                În Sibiu se găseşte primul pod de fontă din România, care face legătură între Piaţa Mică (Kleiner Ring) şi Piaţa Huet (Huetplatz). El a fost adus aici şi a înlocuit vechiul pod de lemn numit podul minciunilor ("trecerea pe sub podul minciunilor este iluminată noaptea de trei lanterne şi este păziută de trei santinele").
                Cum a fost numit acest pod astfel? Iată câteva spuse ce au ajuns la noi:

                Una din legende este legată de faptul că în Piaţa Mică, numită şi piaţa negustorilor, au avut loc foarte multe înşelăciuni născute din tocmeală. Că, la orice tocmeală erau şi clienţi păcăliţi.. Dacă negustorii necinstiţi erau prinşi asupra faptului se spune că erau duşi pe pod şi erau aruncaţi de pe el pentru a servi drept pildă pentru viitor. Aşa erau scăpaţi sibienii de negustorii necinstiţi.

                O altă legendă spune că pe popd ăşi dădeau întâlnire tinerii îndrăgostiţi, care îşi jurau iubire veşnică şi îşi făceau planuri de căsătorie bazate pe neprihănirea fetelor. Cum nu întotdeauna era aşa, după noaptea nunţii se spune că bărbaţii duceau de păr femeile necinstite pe pod de unde le aruncau în ocara mulţimii.

                Turnul Împăcării

                Una din legendele care se întâlnesc în zona Biertan, este cea a Turnului Împăcării. Turnul Împăcării nu este chiar un turn ci o încăpere cu un singur pat, un singur scaun, o singură furculiţă, o singură lingură, o singură farfurie, un singur pahar. Aici se spune că erau închişi pentru două săptămâni soţii care voiau să divorţeze. Astfel, datorită dotării limitate a cameirei, aceştia trebuiau să se descurce şi să coopereze pe toată durata detenţiei.
                Acest mijloc de împăcare se pare că a fost destul de eficient din moment ce se povesteşte că timp de 300 de ani, cât a funcţionat episcopia de la Biertan, nu s-a înregistrat nici un divorţ...