Practică magică de aflare a norocului şi a ursitei
la Lăsatul Secului de Paşti, sărbătoare care a asimilat un scenariu
ritual de înnoire a timpului calendaristic. Tinerii, copii
adunaţi în cerc, încercau sa prindă cu gura, fără ajutorul
mâinii , alviţa prinsă cu o sfoară de cuiul bătut în grinda
centrală a podinei. Cei care reuşeau, muşcau din ea, îşi puneau o
dorinţă, crezându-se că vor fi însoţiţi de noroc şi
împliniri, iar tinerii se vor căsători.
Paparuda
Este un obicei care se practică în a treia zi
de Paşti în localităţile Niculiţel, Luncaviţa, Jijila, Văcăreni,
dar şi în mare parte din sudul României. Are drept rol
invocaţia către ploaie, iar un gest ce trebuie respectat în
ritual este stropitul cu apă a celor care participă în alai.
Grupuri de tinere sau de femei bătrâne, împodobite cu flori
sau cu ramuri verzi, intră din gospodărie în gospodărie. Ele
cântă pentru ploaie şi dansează. Apoi sunt udate de gazdă sau se
udă între ele cu apă rece. Stropitul cu apă reprezintă un gest de
magie, prin analogie. În mentalitatea arhaică şi tradiţională se
consideră că imitarea ploii era suficientă pentru producerea ei. De
asemenea, se consideră că „masca verde” reprezintă spiritul antropomorf
al vegetaţiei, ce se va regenera odată cu căderea ploilor. Se credea că
purtarea „măştii verzi” (flori, frunze) va influenţa bogăţia culturilor.
Caloianul
Tot după Paşte şi într-o corelare cu
„Paparuda” se practică şi obiceiul numit „Caloianul”. Acest obicei
trimite spre ritul zeului care moare şi învie. O păpuşă realizată
din lut era îngropată şi lăsată în câmp şi era
deshumată (după 9-40 zile), apoi ruptă în bucăţi ce erau aruncate
pe câmp. Îngropat în pământ, „Caloianul” (aşa
era numită păpuşa de lut) influenţa, asemenea zeului antic, belşugul
culturilor şi regenerarea vegetaţiei. Toate aceste ritualuri sunt, de
fapt, dedicate fertilităţii pământului şi bunăstării recoltelor.
Drăgaica
Zeiţa agrară, protectoare a lanurilor
înspicate de grâu şi a femeilor măritate, sinonimă cu
Sânziana este, în Muntenia, sudul Moldovei şi Dobrogea,
Drăgaica. Aceasta se naşte la 9 martie, echinocţiul de primăvară
în Calendarul iulian, la moartea Babei Dochia, creşte şi se
maturizează miraculos până la 24 iunie, ziua solstiţiului de vară
în Calendarul gregorian, când înfloreşte planta ce-i
poartă numele, sânziana sau drăgaica, şi este invocată de
fecioare la vârsta căsătoriei şi de neveste cu copii în
braţe în timpul dansului ei nupţial, Jocul Drăgaicei. În
obiceiurile, credinţele şi folclorul românesc Drăgaica păstrează
amintirea Marii Zeiţe neolitice, divinitate lunară, echinocţială şi
agrară, identificată cu Diana şi Iuno în Panteonul roman şi cu
Hera şi Artemis în Panteonul grec. În timpul zilei, se
practică, pe alocuri, obiceiul "Drăgaica", adică alegerea celei mai
frumoase tinere. Fetele sunt numite "drăgaice" şi se adună pentru a-şi
alege o crăiasă, pe cea mai frumoasă şi mai vrednică, dar care, tot
potrivit tradiţiei, nu se va mărita trei ani după alegerea ei în
fruntea mândrelor satului. Pentru acest obicei, fetele se
îmbracă de sărbătoare şi poartă coroniţe de sânziene, iar
când se întorc acasă, după acest ritual, sunt aşteptate de
flăcăi, care le stropesc cu apa proaspătă, ca pe florile din grădină.
Despre noaptea Sânzienelor se crede că este magică, momentul
în care minunile sunt posibile, în care forţele benefice,
dar şi cele negative, ajung la apogeu. În timpul ceremoniei
nupţiale zeiţa bagă bob spicului de grâu şi miros plantelor de
leac, vindecă bolile şi suferinţele oamenilor, în special bolile
copiilor, apără holdele de grindină, furtuni şi vijelie, urseşte fetele
de măritat etc. Dar, când i se nesocoteşte ziua, ea
stârneşte vârtejuri şi vijelii, aduce grindina, ia oamenii
pe sus şi îi îmbolnăveşte, lasă florile fără leac şi miros.
După Dansul Drăgaicei din ziua când şi Soarele joacă pe cer la
amiază, apar primele semne că vara se întoarce spre iarnă:
începe să scadă lungimea zilelor şi să sporească nopţile, se
usucă rădăcina grâului paralel cu coacerea bobului în spic,
răsare pe cer constelaţia Găinuşei (Cloşca cu Pui), florile îşi
pierd din miros şi din puterea tămăduitoare de boală, cucul
încetează să mai cânte, apar licuricii în păduri, se
întoarce frunza pe ulm, plop şi tei etc. Manifestările cultice de
altădată, de cinstire a zeiţei agrare, au devenit ocazii de
întâlnire şi cunoaştere a tinerilor în vederea
căsătoriei şi, apoi, vestite târguri, bâlciuri şi
iarmaroace de Drăgaica, Sânziene şi de Fete. Zeiţa agrară la
vârsta fecundităţii şi maternităţii a fost atestată cu numele de
Drăgaica în Dobrogea. Aici drăgaicele, în felul în
care le descrie Dimitrie Cantemir, se fac patru fete, din care numai
două sunt îmbrăcate femeieşte. Acestea se apucă cruciş de
mână cu celelalte două, apoi pornesc dănţuind pe la case, fiind
însoţite pe un fluierar care le cântă felurite melodii.
Dănţuitoarele capătă bacşişuri.
Dragobetele
Numit şi Năvalnicul sau Logodnicul Păsărilor, era un
zeu tânăr al dacilor care era sărbătorit în Muntenia,
Dobrogea, Oltenia şi Transilvania la o dată fixă în acelaşi sat.
Data varia de la o zonă la alta (între 24 februarie şi 28
februarie, 1 martie şi 25 martie). Dragobetele era considerat patronul
dragostei şi bunei dispoziţii pe meleagurile româneşti. În
unele tradiţii este considerat Cap de primăvară, Cap de vară, fiu al
Baba Dochia şi cumnat al eroului vegetaţional Lăzărică. Dragobetele
este identificat cu Cupidon, zeul dragostei din mitologia romană şi cu
Eros zeul iubirii în mitologia greacă. Dragobetele este de
asemenea o sărbătoare dedicată zeului dragostei cu nume omonim. La
Dragobete păsările nemigratoare se strâng în stoluri,
ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască
cuiburile. Păsările neîmperecheate în ziua de Dragobete se
spune că rămâneau fără pui până în ziua de Dragobete
a anului viitor. Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se
întâlnească pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul
întregului an. Cei care nu se întâlneau cu un prieten
în ziua de Dragobete se spune că nu era iubit tot anul. Dacă
timpul era favorabil, fetele şi băieţii se adunau în cete şi
ieşeau la pădure chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii.
Din zăpada netopită până la Dragobete fetele şi nevestele tinere
din Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi Transilvania făceau rezerve de apă
cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea
frumuseţii. Fetele ignorate de băieţi în această zi le acuzau pe
celelalte că au făcut farmece la Atanasii (17 şi 18 ianuarie), pentru
a-i atrage pe băieţi. Această zi, potrivit tradiţiei, era propice
farmecelor pentru alungarea iubirii dintre tineri.
Lăzărelul
Străvechi zeu al vegetaţiei. Sâmbăta dinaintea
duminicii Floriilor are o semnificaţie aparte în calendarul
popular, dar şi în cel religios, purtând denumirea de
Sâmbăta lui Lazăr. Obiceiurile care se practică în această
zi se referă la o datină veche de sute de ani, aceea a Lăzărelului.
Fetele merg împodobite cu coroniţe din salcie, cântă şi
primesc ouă, pe care apoi le roşesc. Ele povestesc moartea nefericită a
unui tânăr pe nume Lazăr. Una din fete, supranumită Lăzăriţa, se
îmbracă în mireasă. Cântecul povesteşte despre
plecarea lui Lazăr cu oile de acasă, moartea lui neaşteptată, scăldarea
rituală în lapte dulce şi îmbrăcarea defunctului cu frunze
de nuc şi aruncarea scaldei pe sub nuci. Lăzărelul, cu varianta sa
regională Lăzăriţa, este un moment de înnoire a timpului
calendaristic de tipul obiceiului popular „Focul lu Samedru” frecvent
practicat odinioară în sudul Munteniei şi Dobrogea, de către
cetele de fete în Sâmbăta Floriilor.
Focurile de
măcinici
Incinerarea simbolică a spiritului iernii şi
renaşterea spiritului verii se realizează simbolic, prin aprinderea
focurilor rituale, în dimineaţa zilei de Măcinici (9 martie),
echinocţiul de primăvară pe stilul vechi. Prin Banat copiii scormoneau
şi băteau cu „botele” (beţele) în foc iar mamele împraştiau
cenuşa rămasă dupa stingerea jarului în jurul caselor şi
adăposturilor de animale şi păsări. Focurile de Măcinici aveau funcţii
polivalente: purificatoare (curăţirea spaţiului de forţele malefice
în ultima zi a anului vechi şi în prima zi a Anului Nou);
profilactică (spre întâmpinarea neplăcerilor aduse
oamenilor de şerpi şi de insecte pe timpul verii); fertilizarea
grădinilor, livezilor şi viilor prin împrăştierea cenuşii pe
pământ. Fiind aprinse la echinocţiul de primăvară (stil vechi),
este de presupus ca principala funcţie rito-magică a focurilor de
Măcinici a fost sprijinirea Soarelui să depăşească momentul critic al
echilibrului perfect între lumina şi întuneric, să se
înalţe tot mai sus pe cer.
Ziua peştelui
Sărbătoare cu dată fixă a pescarilor (17 martie)
dedicată peştelui, este sinonimă cu Alexii. În această zi,
când „se zbate” ştiuca sau peştele în apă înainte de
depunerea icrelor pentru înmulţire, pescarii nu ieşeau la
pescuit, ajunau sau prindeau un peşte mic, îl descântau şi
îl mâncau crud.
Ursitoarele
Prin unele părţi ale Dobrogei bătrânii spun că
există trei Ursitoare, care trăiesc laolaltă într-o casă,
îngrijindu-se de „candelele” vieţii omeneşti. Un lucru important
de precizat este faptul că acestea se hrănesc cu carne pe care o fură.
Obişnuiesc să coboare în casă pe hornul acesteia, pentru a veghea
la căpătâiul nou-născutului împreună cu mama copilului.
În zona mai nordică a Dobrogei, a treia seară după naştere, mama
copilului pune pe masă pâine, sare, mălai, o jumătate de sticlă
de vin, două lumânări şi câteva fire de busuioc, şi le lasă
aşa pentru ca Ursitoarele să aibă cu ce se ospăta. A doua zi, moaşa
este cea care ia aceste bucate. Tot în această zonă, moaşa
trebuie să viseze în această noapte pentru a-i putea tălmaci
viitorul pruncului nou-născut. După unele credinţe Ursitoarele se
numesc: Ursitoarea – care este cea mai mare dintre ele, fiind cea care
ţine fusul şi furca, Soarta - cea care-i prezice destinul pruncului şi
Moartea, cea care curma firul. Uneori se spune că acest fir este dat de
către Dumnezeu Ursitoarelor, iar acestea trebuie să îl pună pe
pământ, aşezând pe el toate întâmplările pe
care le va avea omul şi de la care dânsul nu se va putea abate cu
nici un chip. Mai toate popoarele cum ar fi sârbi, cehi,
albanezi, ruşi, croaţi, sloveni deţin câte o denumire pentru
Ursitoare, deşi tradiţiile sunt cu totul diferite, în funcţie de
istoria poporului respectiv.
Oleleul
Obiceiul colindatului cu măşti se pierde în
negura vremilor, fiind de fapt, rezultatul practicilor magice
precreştine dinaintea Anului Nou, peste care s-a „grefat” sărbătoarea
creştină a Naşterii Domnului. În Dobrogea mai există încă
acest obicei. Se adună o ceată de băieţi şi bărbaţi tineri care pleacă
la colindat. Unul dintre ei este costumat: pe cap poartă o mască roşie,
cu gura mare, dinţii mari, cu coarne legate între ele cu ardei
roşii, iuţi, iar pe deasupra îmbrăcămintei poartă o şubă mare,
mâţoasă, făcută din blană de oaie. Toată costumaţia este menită
să înspăimânte. Oleleul pleacă la colindat, copii ies pe la
porţi şi pe stradă să îl vadă şi se ţin după grupul de
colindători. Din când în când oleleul se
întoarce spre copii şi se face spre ei, cei mici ţipă şi fug
extrem de încântaţi. Colindă împreună cu ceata lui
numai şi numai la casele oamenilor înstăriţi şi foarte gospodari,
nu din poartă-n poartă. Sunt primiţi cu voioşie şi mândrie de
către gazde, li se dau bani, sunt puşi la masă, li se dă de mancare şi
de băut. Tot anul care urmează, băiatul care a întruchipat
oleleul nu intră în biserică, nu se spovedeşte şi nu se
mărturiseşte.
Semănatul
În ajunul Anului Nou, în noaptea de Anul
Nou sau dimineaţa de Anul Nou, în cultura populară tradiţională
se practică un obicei numit „semănatul”. Cei care participă sunt copii,
flăcăi sau bărbaţi. Fiecare are în buzunar o mână de orez,
grâu, secară sau porumb pentru semănat. Se spun versurile unei
poezii populare despre semanat şi există credinţa că, dacă primul
intrat pe uşă este o fata sau un baiat, acesta va fi indiciul că acel
gospodar va avea parte în acel an de naşterea unor urmaşi de
parte femeiască sau bărbătească, dar şi de animale născute în
ograda femele sau masculi. Copiii se numesc „semănători”. La casele cu
fete de măritat nu sunt acceptaţi decât flăcăi chipeşi şi
sănătoşi. Seminţele se aruncă în casă, peste oameni, iar după
„semănat” nu se mai mătură casa.
Olaria
Obiceiul constă în aprinderea pe dealuri a
focurilor făcute din resturi vegetale, din furajele consumate de
animale în timpul iernii, adică ale anului care şi-a
încheiat ciclul. Prin ardere, totul se purifică, pentru a face
loc noii vegetaţii. Gestul rostogolirii pe dealuri a roţilor de căruţă
învelite în paie avea acelaşi sens al purificării a tot ce
a fost rău pentru colectivitate şi, totodată, simboliza cursul Soarelui
pe cer. Aceste practici trimit spre cultul vegetaţiei, dar şi al
soarelui, fără de care nimic nu poate regenera, nu poate exista.
Astăzi, obiceiul se mai practică la Visterna, Niculiţel şi Izvoarele.
Dansul Ursului
Obicei al colindatului cu măşti, are la origine un
joc din vremea dacilor. Conducătorul jocului, un Ursar, îi
dirijează pe participanţii la ritual să joace după ritmul tobelor.
Dansul Ursului simbolizează trecerea anotimpurilor de la moartea
naturii la învierea ei, adică o vegetaţie bogată în roade.
Acum se pregăteşte costumaţia căluţilor, ce vor dansa în Ajunul
Anului Nou - în Muntenia, Moldova şi Nordul Dobrogei. Ceata de
feciori care participă la joc poartă măşti. Capul şi gâtul
căluţului, de obicei sunt sculptate în lemn şi apoi se acoperă cu
basmale colorate în degradeuri de roşu sau în negru;
indiferent de nuanţă, aceste pânze colorate ce acoperă capul
caluţului sunt împodobite cu mărgele, beteală, panglici şi
ciucuri de mătase şi lână.
Cucii
Reprezintă un ceremonial de fertilizare şi
purificare a spaţiului şi timpului în prima zi după Lăsatul
Secului de Paşte. Obiceiul este o paradă a măştilor de cuci şi
cucoaice, urmat de o bătaie şi de horă. În vechime este atestat
un obicei mai amplu, în trei părţi. Prima se desfăşura în
dimineaţa zilei de Lasata Secului, când cucoaicele (flăcăi
travestiţi în femei), cutreierau satele simulând bătaia cu
chiuliciul (un bici în vârful căruia atârna o opincă
ruptă). A doua parte a obiceiului o constituia o piesă care o avea
în centru pe „bunica cucilor”, în jurul căreia se adunau,
în mijlocul satului, miri şi mirese, ciobani şi ciobăniţe,
vânători şi vraci, constituind o paradă zgomotoasă. După ce
trăgeau trei brazde simbolice, în formă de cerc, unul dintre ei
(de obicei mirele) era udat cu vin. Seara se desfăşura ultima parte a
carnavalului, când măştile erau rupte de pe cap, se
trânteau la pământ, se călcau în picioare şi se
striga: „Să piară cu tine/Tot ce-i rău în mine/Şi să fie
luminat/Cum am fost înturnat”. Sfârşitul era, fireşte,
hora. Obiceiului tradiţional dobrogen, după dicţionarul "Obiceiuri
populare de peste an" de Ion Ghinoiu, este descris astfel: "Cucii"
reprezintă un ceremonial de fertilizare şi purificare a spaţiului şi
timpului în prima zi după Lăsatul Secului de Paşte, prin
practica magică a Bătutului Ritual, practica împlinită de
feciorii şi bărbaţii tineri mascaţi în ciudate reprezentări
zoomorfe. Ceremonialul este o datină de primăvară cu valenţe
purificatoare atestată numai în sudul-estul ţării.
«Cucii» alergau în prima dimineaţă după Lăsatul
Secului, uneori în ziua Lăsatului de Sec, după copii, femei,
bărbaţi pe care îi atingeau şi adesea îi trânteau.
Seara se adunau şi mergeau din casă în casă pentru a face
câte o horă. Prin intermediul măştii, "cucul" alunga cu
zgomotul clopotului, spiritele rele, gonea boala.
Jocul căiuţilor
Animal de fală dar şi trăgător de elită, calul este
expresia unui simbolism extrem de bogat şi complex în mitologiile
universale. Ecouri ale acestor convingeri arhaice se regăsesc şi
în obiceiurile practicate de Anul Nou în Moldova, Muntenia
şi nordul Dobrogei. Structura ceremonială aduce în atenţie
prestigiul călăreţului ca mesager al vitalităţii, forţei şi tinereţii
mereu învingătoare. Dansul flăcăilor care poartã măştile
de Căiuţi este plin de dinamism, virtuozitate şi graţie exprimând
acea legatură indestructibilă care se stabileşte între om,
capabil să conducă animalul şi cal, care intuind voinţa omului,
îi anticipează gândurile; „Purtându-l ca
gândul”. Remarcabile prin coeficientul de creativitate, prin
originalitatea soluţiilor plastice, măştile de Căiuţi sunt adevarate
„cărţi de vizită” ale celor care le lucreazã (specific zonal).
Cele mai spectaculoase măşti de Căiuţi pot fi admirate în
judeţele: Botoşani, Suceava, Neamţ, Bacău, Vaslui, Ialomiţa şi Tulcea.
Încuratul
cailor
După ce preotul a terminat de oficiat slujba de
sfinţire a apei, iar enoriaşii şi-au luat aghiazma, în Muntenia,
Dobrogea şi Oltenia are loc şi actul de botezare a cailor. În
aceste zone de câmpie, creşterea cailor este şi astăzi o ocupaţie
importantă, calul fiind considerat nu numai un animal de tracţiune ci
şi un tovaraş al omului, capabil să-l ajute dar să-l şi ocrotească de
spiritele rele. Pentru aceste motivaţii, la Bobotează trebuie să fie
botezaţi (purificaţi) deopotrivă oamenii şi animalele. După botezul
cailor de către preot urmează o întrecere (alergare) a cailor, o
adevarată sarjă de cavalerie. Datina are rolul de a evidenţia în
faţa comunităţii pe cei mai buni crescători de cai dar şi pe cei mai
destoinici călăreţi.
Ropotinul
ţestelor
Una din sărbătorile importante ale femeilor este
marţea a treia după Paştelor, numită Ropotinul Ţestelor şi dedicată
confecţionării ţestelor pentru coacerea pâinii, turtei şi
mălaiului de-a lungul unui an. Femeile, adunate mai multe laolaltă, pe
părţi de sat sau pe neamuri, frământau lutul, îl
înmuiau cu apă şi îl amestecau cu pleavă, îl modelau
sub forma unui clopot sau platoşă mai bombată. După zvântarea
ţestelor la soare, femeile le netezeau lipindu-le cu lut fin pentru a
nu se crăpa la temperaturi înalte, le împodobeau cu ramuri
verzi şi flori de cămp, le aşezau pe foi de lipansă se usuce la
dogoarea Soarelui. În această zi femeile confecţionau din lut şi
capacele cu care astupau gura sobelor şi cuptoarelor de copt
pâine. După terminarea lucrului femeile petreceau, cu
mâncare şi băutură, fără să neglijeze stropitul ţestelor cu vin.
Ropotinul Ţestelor era ziua când femeile credeau că au dreptul să
se poarte mai aspru cu bărbaţii. Tehnica primitivă a prelucrării
lutului cu mâna, numai într-o anumită zi a anului, în
exclusivitate de femei, obiceiurile şi credinţele legate de
confecţionarea şi apoi de folosirea ţestului etc. sunt reminescenţe ale
neoliticului ceramic şi agricol când dreptul de a prelucra şi
modela lutul aparţinea în exclusivitate femeii (Oltenia,
Muntenia, Dobrogea).
Dumineca Mare
În Dobrogea, precum bunăoară în comuna
Enisala, judeţul Tulcea, mai este obiceiul ca în această zi să se
adune flăcăii de prin mai multe sate şi să se apuce de luptă. Această
luptă de pehlivani se numeşte pehlivănie. Luptătorii n-au nimic pe trup
până la cingătoare; lupta se face numai din braţe. Prin alte
sate, tot din Dobrogea, îşi ung corpul cu untdelemn.