Se spune din
bătrâni că prin aceste locuri, în timpuri de demult,
îşi făcea veacul în călugăr tânăr şi frumos după care
veaneau mai ales femeile să-i ceară sfat, iar el, din dorinţa de
curăţie şi despătimire a fugit în locuri pustii. Dumnezeu i-a
cerut acestuia să facă un lăcaş de cult în locul unde s-a aşezat,
dar el ar fi ezitat, sunându-i că dacă face asta iar vor veni
femeile peste el şi îl vor tulbura. Atunci Dumnezeu i-a promis că
va face în aşa fel încât femeile să nu ajungă
în acele locuri ca să-l tulbure.
Şi călugărul nostru a ridicat un lăcaş de cult din lemn unde au
început să sosească mulţi alţi călugări care au răspândit
vorba că femeile ajunse la acel loc vor fi blestemate. Că a fost voia
Domnului sau doar vorba călugărilor, nu se ştie. Se ştie doar că acel
loc al lui Dumnezeu se afla lângă o pădure de frasin şi din acest
motiv i se spunea "Bisericuţa Frăsinei".
Aproape de timpurile noastre, în 1.710, prin aceste locuri au
ajuns doi monahi, cuvioşii Ilarion şi Ştefan, care au început să
dezvolte locurile sfinte de pe aici prin intermediul unui schit
călugăresc.
Din istoria acestui aşezământ se poate aminti
de anul 1.780, cănd o brigadă română ce se retrăgea din calea
armatelor austriece este ucisă în lupta pentru schit care este
devastat şi jefuit după execuţia supravieţuitorilor români.
În 1.859, sub conducerea Sfântului Calinic, începe
ctitoria a ceea ce va fi actuala mănăstire. Tot el introduce pravila
aspră care se practica în mănăstirile de pe muntele Athos: nu se
mănâncă niciodată carne în mănăstire, nu intră niciodată
femei în mănăstire (fiind singura mănăstire din ţara noastră unde
există aecastă interdicţie) şi obligativitatea slujbei de la miezul
nopţii până dimineaţa.
De aici se reia firul legendei... Se spune că Sfântul Calinic a
simţit voia Domnului lăsată aici din vremurile de demult. Mâhnit
că nu au fost respectate vorbele Domnului, el a introdus un regulament
asemenea mănăstirilor Athosului, prin care le era interzis femeilor,
sub orice chip, să intre în lăcaşul mănăstirii. Şi se spune că
atât de mare a fost mâhnirea lui că s-a transformat
în blestem. El a aşezat chiar o piatră de legământ cu greu
blestem pentru cel care încălca acele reguili, dar îi şi
binecuvânta pe cei ce îl respectau.
Iată şi legământul: "Acest sfânt lăcaş s-a clădit din
temelie spre a fi chivoţie pentru părinţi monahi şi fiindcă partea
femeiască putea să aducă vreun scandal monahilor vieţuitori de acolo,
de accea sub grea legătură s-a oprit de la acest loc să mai treacă
înainte, sub nici un chip, parte femeiască. Iar cele ce vor
îndrăzni a trece să fie sub blestem şi toate nenorocirile să vie
asupra lor, precum: sărăcia, gârbovia şi tot felul de pedepse, şi
iarăşi celor ce vor păzi această hotărâre să aibă blagoslovenia
lui Dumnezeu şi a smereniei noastre şi să vină asupra lor fericitul
bine.".
Dar oamenii locului spun că el a auzit doar cuvintele călugărului din
vechime, prin grija lui Dumnezeu care a ţinut de legământul său.
Şi tot aşa se spune că, au fost multe femei care au fost atinse de
blestem. Unele nevinovate, ajunse din greşeală prin acele locuri, cum
este cazul unei păstoriţe ajunsă pe acolo cu turma, care şi-a pierdut
apoi minţile atinsă de blestem... Altele vinovate, mânate de
curiozitate sau altele, care au suferit de cele spuse de Calinic sau,
mai rău, au murit la scurt timp după aceea. Până şi copilele
socotite nevinovate, prin vârsta lor, aduse acolo din nesocotinţa
părinţilor la adresa blestemului au avut de suferit...
Aşa a rămas şi rămâne această aşezare singura din ţara asta unde
femeile nu au voie a călca...
Cum a făcut Dumnezeu ciocănitoarea
A fost odată ca niciodată, căci dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Şi
ce voi povesti, este de mult, de pe când oamnii nu erau răi cum
sunt astăzi şi nu ştiau ce va să zică a face rău, nici duşmani nu erau
unul asupra altuia, de pe când umblau şoarecii călare pe pisici
şi lupii se îmbrăţişau cu mieii, sărutându-se frăţeşte.
Pe vremea aceea, Dumnezeu nu se ascundea de oameni, ci umbla pe
pământ, totdeauna în toărăşia lui Sfântu Petru,
împărţind oamenilor mila şi darurile sale. Nici Sântu Petru
nu se lăsa mai jos decât Dumnezeu şi-l ajuta la munca sa. Un
lucru însă nu plăcea lui Sântu Petru, insectele cele mici,
ce se târau pe pământ, i se suiau sus pe picioare şi-l
înţepau, îl gâdilau, necăjindu-l rău.
- Doamne, zise într-o zi Sfântu Petru, toate le-ai făcut
bune şi cu multă iscusinţă pe acest pământ, numai un lucru, nu.
- Şi ce lucru Petre, întrbă Dumnezeu cu un glas blând, căci
mult iubea el pe Sfântu Petru, care-i dăduse multe sfaturi
înţelepte?
- Insectele ce le-ai lăsat să se târască pe pământ şi sub
pământ, nu le-ai făcut bine, căci necăjesc mult pe cea mai iubită
făptură a ta, pe om.
- Bine, dacă zici tu Petre, să nu mai fie, îţi voi face pe voie.
Şi aşa zicând, porunceşte tuturor insectelor să se adune la el,
iar după ce se adunară, Dumnezeu le strânge binişor, le pune
într-un sac şi leagă sacul la gură. Tocmai când
mântuise Dumnezeu treaba, iaca trece pe acolo o femeie. Dumnezeu
o întreabă:
- Încotro te duci, copilă?
- În cutare loc.
- Dacă e aşa, mă rog, ia şi sacul ăsta, că eu sunt bătrân, şi-l
du la cutare groapă, unde să-l arunci cum se află el, băgând bine
de seamă ca nu cumva să dezlegi sacul.
Femeia luă sacul, după ce făgădui că nu-l va dezlega, şi plecă, dar
când fu aproape de groapă nu mai rezistă curiozităţii. Aşa că,
puse sacul jos şi-l dezlegă, iar insectele începură a fugi care
încotro.
Se puse ea degrabă să le adune, dar pace. dumnezeu şi Sfântul
Petru, care simţiră fapta femeii, spuseră:
- Dar bine femeie, ce ăcuşi? Cine te-a îndemnat să dezlegi sacul?
- Curiozitatea, Doamne!
- Ah! Femeie, femeie, zise Dumnezeu, numai curiozitatea vă pierde pe
voi. Curiozitatea te-a pierdut pe tine, căci insectele se vor
împrăştia la loc pe tot pământul, iar tu ciocănitoare să te
faci şi să cauţi insectele acolo unde sunt mai greu de găsit,
până în vecii vecilor!
- Amin, zise Sfântu Petru.
Şi aşa se alese ciocănitoare cu veşnica umblătură după insectele de sub
coaja copacilor, unde poate ajunge numai după ce munceşte din greu. Şi
ciocănitul ei anunţă pe tot cei ce au urechi, să fie atenţi la
curiozitatea lor, că lucruri bune rar aduce ea.
...
...
...
...
...
