Lucru
- Economics - Tehnica plăților interne și
internaționale
Economics
Sistemul monetar înainte de Bretton-Woods
Dinamica susținută a
schimburilor monetare din secolul al XIX-lea a determinat în mod
obiectiv separarea din rândul etaloanelor monetare folosite
(etalonul argint, bimetalismul aur-argint, etalonul aur) a unuia
care să asigure o măsurare cât mai exactă a volumelor
tranzacționate de state a cărui valoare să se deprecieze cât mai
puțin. Bineînțeles că etalonul ales a fost aurul, dar stabilirea
acestuia s-a făcut în urma unui proces de selecție și validare de
partea pieței internaționale.
Etalonul
aur, numit și "Gold Specie Standard" a fost prima formă de
manifestare a aurului ca etalon (bineînțeles în cadrul acestui
sistem). Regulile de funcționare erau simple, fiecare monedă fiind
definită printr-un conținut (cantitate) fixă de aur,
convertibilitatea dintre monede (și, deci, și stabilirea
raportului dintre acestea) realizându-se prin raportarea
conținutului lor în aur, aurul circulând liber atât în interiorul
statelor, cât și între state.
În teorie,
sistemul permitea menținerea în permanență a echilibrului datorită
mecanismelor de ajustare a dezechilibrelor: menținerea ratelor de
schimb ale monedelor în apropierea parității oficiale calculate
prin intermediul conținutului în aur și prin egalizarea plăților
și încasărilor unui stat prin apelarea unor fluxuri de capitaluri.
De exemplu,
atunci când un stat înregistra un dezechilibru, adică plățile la
extern depășeau încasările externe, moneda națională avea tendința
de depreciere, iar aurul era expediat în străinătate, unde se
convertea în alte devize. Procesul era însoțit la nivel intern de
o depreciere a masei monetare care, la rândul ei, determina o
reducere a prețurilor la intern și, deci, o refacere a
competitivității produselor naționale, cale sigură atât pentru
creșterea exporturilor, cât și a încasărilor externe în viitor.
În practică,
sistemul a avut mai multe carențe grave: costul ajustărilor era
ridicat, pentru că scăderea prețurilor interne (deflație) era
însoțită și de scăderea salariilor, iar raritatea aurului, dată de
diminuarea exploatărilor aurifere, impunea o permanentă reducere a
volumului de lichidități în relație inversă cu dezvoltarea
relațiilor comerciale si a cerinței de lichiditate, având un
caracter de frânare a dezvoltării "pe toate liniile".
Momentul
primului război mondial a însemnat și momentul zdruncinării
etalonului aur, costurile acestuia și inflația care i-a urmat
afectând și poziția monedei dominante a sistemului, lira sterlină.
Războiul a determinat creșterea datoriilor statelor implicate,
stocul de aur concentrâdu-se asimetric, în special în țările
creditoare, iar majoritatea monedelor naționale s-a depărtat de
paritățile oficiale. Astfel, cele mai multe dintre țări au fost
nevoite să suprime convertibilitatea monedelor de hârtie în aur
adoptându-se ceea ce se numește "curs forțat".
Inerția de
sistem a dus la crearea etalonului de schimb-aur ("Gold Exchange
Standard") care este, de fapt, o evoluție a vechiului etalon-aur,
care a fost cea de a doua variantă a sistemului monetar. Monedele
statelor au ajuns să fie garantate prin aur și prin rezerve de
devize, care erau convertibile în aur. Astfel, monedele statelor
se vor împărți în două categorii: "devize cheie", de primă
categorie, care sunt convertibile direct în aur și devize
"periferice", ale unor țări care nu pot raporta moneda lor în aur.
De reținut
că, pentru o scurtă perioada imediat după război, a funcționat și
etalonul aur-lingouri ("Gold Bullion Standard") care era de fapt o
limitare a etalonului aur, caracterizat prin restrângerea din
circulație a aurului monedă și care era depozitat sub formă de
lingouri la banca emitentă a monedei de hârtie, sistemul având
specific că limita convertibilitatea în aur a monedei de hârtie.
De asemeni,
apare o particularitate a utilizării etalonului de schimb-aur,
reprezentată de faptul că SUA, datorita poziției sale de stat
creditor în timpul primului război mondial (concentra-se o mare
parte din rezervele mondiale de aur), în timpul "Marii depresiuni
economice", a avut capacitatea de a suspenda etalonul datorită
capacității de acoperire în aur a monedei de hârtie (situația se
va repeta într-o oarecare măsura și după cel de-al doilea război
mondial).
Particularitatea
de evoluție din SUA a prefigurat faptul că adoptarea unor
echilibre anterioare, în special a unor parități de schimb legate
de aur, însemna, în realitate, o supraevaluare evidentă a
monedelor naționale și imposibilitatea raportării la avântul
economic postbelic. Astfel, în 1931, când Marea Britanie
abandonează etalonul aur, a început un proces de devalorizare
succesivă a monedelor naționale și prăbușirea definitivă a
etalonului-aur, marcându-se "victoria" formării blocurilor
monetare (blocurile lirei sterline, francului francez și dolarului
american).
Acest lucru
a dus la grave dezechilibre și recesiune economică, fără a mai lua
în calcul lupta economică dintre state pentru câștigarea unor
poziții dominante, fapt ce a dus până la urmă la eșuarea oricărei
încercări de a pune ordine în relațiile monetare internaționale
și, de ce nu, la declanșarea celui de-al doilea război mondial.
Reprezentativ
pentru această perioadă ar fi faptul că, pentru a evita prăbușirea
totală a schimburilor dintre state, în 1936, Marea Britanie, SUA
și Franța (țările reprezentative ale celor trei blocuri monetare)
au semnat un acord care făcea posibile transferurile financiare pe
termene foarte scurte, pentru a se preveni devalorizările
succesive datorate deficitelor înregistrate în schimburile
externe.
Ce s-a
pierdut din vedere, sau a fost o urmare "punitivă" a războinicilor
europeni (cu referire la primul război mondial și fuga resurselor
către SUA și, implicit, susținerea economiei acesteia), a fost
faptul că toate evoluțiile monetare au dus la consacrarea puterii
dolarului care va învinge definitiv după noua manifestare
"inteligentă" a europenilor, întrupată în cel de-al doilea război
mondial, odată cu Sistemul monetar de la Bretton Woods.
Dorin, Merticaru