To STUDY - Ficţiune - Ipotecarea sufletului cuiva

C

"Ipotecarea sufletului cuiva"

Mircea Dan

Capitolul 4, Scena 1C - Întâlnirea


Alarma de trezire îi zgârie dureros întregul interior al capului. Totul părea o rană vie, gata de a semnala prezenţa a orice într-un fel cât mai greu suportabil.

Oau, este deja aproape după-amiază!!! gândi mirat de durata somnului său. Am dormit mai bine de jumătate de zi… Noroc cu alarma biom care m-a trezit pentru a nu intra în faza de somn de depreciere… Nu ai voie să dormi mai mult de 10 ore şi alarma intervine când dai să depăşeşti 12 ore de somn… Ştiu, ştiu, îşi spuse cu voce tare încercând să se agaţe de ceva pentru a începe într-un fel ziua.

Paşii îl purtară spre grupul sanitar unde, automatic, îşi puse biomis-ul pentru a-l scoate din starea generală de rău, şi îl purtă cât timp îşi făcu igiena. Apoi se îmbrăcă şi se aşeză la masă pentru a gusta ceva.

Totuşi, resimţea o stare de disconfort, un fel de presimţire... Ce poate fi?!? Dormise prea mult?!? Totul este neclar, fără dubii... Trebuie să rezolve problema cu Ema, să vadă cum reduce stările de tensiune... Totul clar... Odată ce stabileşte detaliile cu ea totul va decurge de la sine. Au mai existat destul de multe asemenea probleme şi s-au rezolvat cu sau fără compromisuri de partea lui. Nu sunt elemente variabile care să îl solicite, care să determine starea care o are. Atunci, de unde, de ce?!?

Instinctiv deschise grupul informaţional şi, în timp ce mânca, ascultă ştirile momentului, privind din când în când pierdut, neutru, aproape fără a percepe imaginile.

Lumea construia, se distra, aniversa... Totul mergea bine, ca de obicei... Recomandări de activităţi, de vacanţe, propuneri de participare... O groază de oferte de a trăi, de a face ceva pentru plăcerile şi liniştea ta... Dar gândurile sale, întrebările sale, erau stăpâne pe aproape orice percepţie a momentului.

Da, el a ales să participe la această viaţă plină de plăceri, de confort, linişte şi desfătare. Se simţea bine în pielea lui indiferent de comentariile celor din jur... Şi ce?!? Ce simţea afară de… Nici el nu ştia exact ce simţea… Distracţia doar îţi îndepărtează atenţia de întrebările care te-au hărţuit întotdeauna… Dar, nu pentru mult timp… Asemenea unui anestezic care, obligatoriu, îşi pierde efectul şi durerea revine parcă mai puternică, de multe ori mai devastatoare…

Ajunsese rapid să caute un fel de pauză de la toate aceste distracţii, angajându-se la câte o cursă de transport, să fie singur şi să îşi închidă nevoile ce nu puteau fi ameţite de dansuri, alcool, tot felul de sporturi extreme… Un fel de vacanţă de la vălul distracţiei care devenea rapid atât de obositoare… Un fel de reconcentrare pe nemulţumirea care îl hărţuia permanent pentru a găsi o soluţie, o cale de acţiune…

Mai mult, viaţa de pilot de transport îl obişnuise cu un fel de independenţă totală de ceea ce se întâmplă în afara sa. Să nu fie implicat în nici un fel de decizie, să îşi facă treaba şi gata… Să nu aibă nici un fel de grijă şi alţii să aibă grijă de el, de marfa care o transporta, de cazarea lui, de masa lui...

Cândva încercase să intre în viaţa militară înscriindu-se la testul de pilot zero. Testul era o faţadă şi nu o dorinţă efectivă de a deveni pilot zero… Pur şi simplu, dacă pica testul, urma să fie atribuit unui alt serviciu, unei alte ocupaţii, funcţie de selecţiile ce urmau. Repartiţia ce urma era oricum ca şi militar… Urma un fel de linişte care nu mai avea cum să fie tulburată în vreun fel… Şi acum crede că nu greşea…

Ca militar exact asta urma… Ba mai mult… Un fel de continuitate a lipsei sale de griji cu ceva surplusuri legate de ieşirea rapidă la pensie, de venituri ceva mai mari, funcţie de implicarea sa în activităţi de risc...

O comunitate care ţine la confortul ei şi reuşeşte permanent să se descurce, să fie privită ca un fel de elită indiferent de ceea ce se întâmplă... Urma să fie deosebit fiind de fapt nimeni... O slavă a unei uniforme, a unui statut şi, ulterior, o amplificare a acestui statut cu un fel de reacţie de tip propagandistic la nivelul societăţii... Pentru ca sistemul să se autoîntreţină... Ce ar mai putut fi?!?

Cu certitudine, nu în lipsa de activitate este sursa neliniştii lui, completa Dan gândurile anterioare, concluzionând...

Poate că totul este de la faptul că am răvăşit aseară o groază de rafturi cu amintiri. Chiar, de ce am toate aceste amintiri, de ce fac toate aceste corelaţii?!? Din toată pregătirea mea spirituală este cert că trăiesc un fel de "răspuns" la gândurile altora...

Îşi aminti rapid de una din "citatele" celebre: "Un singur gând, al unei singure persoane, este de ajuns pentru a determina iniţierea reacţiei de "răspuns" în ţinta gândurilor, emisiilor sale. Şi, de aici, se poate declanşa un fel de avalanşă de "răspuns" prin intermediul situaţiilor şi persoanelor care au participat conex la acea situaţie, la acel element determinant al statusului asupra căruia s-a emis gândul iniţiator"...

Trecutul am stabilit că nu mă mai interesează. Am procedat la o groază de exerciţii de uitare, de părăsire, de împăcare. Când le-am finalizat am simţit că totul este stabil, finalizat... Dar tot timpul a apărut această concluzie: alţii se gândesc la mine... Dar gândul lor nu poate fi în armonie cu statusul meu decât dacă acesta nu este cel care cred eu că este. Răspunsul apare datorită sincronizării de vibraţie, percepu ca un fel de verdict...

"Poate să se gândească la mine cine o vrea... Nu mă interesează!", gândi agresiv percepând starea generală de confuzie şi un fel de creştere a iritabilităţii. "Vreau linişte, vreau să-mi tihnească masa!", completă defensiv gândul... Când am avut grijă de viaţa mea, am dat-o în bară în cel mai strălucit mod...

Ema, concluzionă când percepu frânturi de acţiune corelate la ea. Poate ea este?!? Întrebări ce se năşteau direct din interacţiunile cu ea. Oare ce se întâmpla cu ea în ultima vreme?!? De ce tot punea tot felul de întrebări, de ce atrăgea aproape orice discuţie spre condiţionalităţile vieţii împreună. În ultima vreme aproape se certau într-una... Da, era bine, într-un fel, amintindu-şi de confortul "împăcării la pat". Dar, odată cu trecerea timpului pierduse confortul care îl resimţea la începutul relaţiei lor...

Ema îl făcuse ca mult timp să trăiască doar bucuria reîntâlnirii cu ea, uitat în plăceri, uitat în confortul născut de felul cum iubea Ema... Era obişnuit ca altcineva să aibe grijă de el... Nu dorea angajamente de durată prin care să se dovedească a fi inutil, a fi o povară, a fi destul de incapabil să susţină coerent ceva... Asta resimţea în ultimul timp...

Şi nu Ema era cea care îl presa, care îi cerea expres ceva. Era prea evident că este "moartă după el"... Era evident că este în stare să suporte multe... Insuportabile pentru el... Totuşi, ce se întâmplă cu Ema?!?

Offf, ce fac eu aici?!? Continui cu nebunia de aseară?!? Trebuie să fac ceva neutru! Şi se concentră să fie atent doar la ştiri...

Zăpăceală, ameţeală, prea multă mişcare... Asta era tot ceea ce putea percepe... Activă vizualizarea statusului său general... Biomis-ul îşi făcuse treaba dar era nevoie de ceva timp pentru normalizare. Raportul biom îl linişti puţin, dar nu îndeajuns. Mai avea de suportat pentru o perioadă toată starea de confuzie.

Protectiv închise grupul informaţional şi continuă masa tăcut, gândindu-se la agitaţia percepută la ştiri. Nu reţinuse absolut nimic dar avea un sentiment că în acea învălmăşeală este ceva despre care trebuie să ştie… Solicită reluarea grupului de ştiri şi încercă să fie cât se poate de atent.

Date bursiere, tot felul de psihopaţi ucigaşi, escroci prinşi sau căutaţi de poliţie… "Offf, obositor… Nu reuşesc să… Să ce?!? Nici de masă nu prea am chef acum... Ce poate fi?!? gândi în timp ce se ridică de la masă.

Simţi nevoia de linişte şi se gândi la Ema. Chiar simt nevoia de a ajunge la Pub şi să mă văd cu ea… Încercă să se gândească la ceva, dar la ce… Totul era prea confuz… Nu îşi amintea nici ce gândea în urmă cu cinci minute…

Se mai învârti dezorientat prin cameră pentru o scurtă perioadă de timp, căutând să se agaţe de ceva dar… Fără ţintă, cuprins de sentimente confuze… Pierdu timpul cu tot felul de nimicuri. Într-un târziu setă totul pentru lipsă condiţionată, încet, mecanic, pentru că medicaţia nu îşi făcuse încă efectul şi ieşi afară în forfota vieţii, la lumina zilei… Dureroasă, zgomotoasă, dând un fel de sentiment predominant de părere de rău că a ieşit din coconul său… Plecând spre "Pilot Pub".

„Hei, Dane, adunarea!”, gândi ca să gândească ceva, să stabilizeze într-un fel ameţeala care o resimţea, încă, puternic. Hai la un taxi! Este prea departe să ajung la Pub plimbându-mă… Dar, poate m-ar trezi această plimbare… Nuuu!

Şi, deja, se trezi intrând în cabina transportoare, comandând destinaţia…

Se simţea destul de iritat de faptul că asaltul gândurilor continua... Ceva este în neregulă... Am stabilit că nu este de la mine... Reparcurse rapid la ce se gândise... Nu era de la el... Era de la tot ceea ce lăsase în urmă... Era de la tot ceea ce venea...

Chiar, la viitor nu se gândise. Decretase că totul este OK, că renunţă la tot, că vrea doar linişte... Percepând statusul general de resetare în care trăia de ceva timp...

Corasdo îl dojenise deseori: "Dane, hai să faci ceva! Toate resursele mele îţi stau la dispoziţie... Nimic nu îţi poate sta în cale!"... Da, pentru el nu conta... "Interiorul" său era totul... Rateul său sentimental, faptul că nu se regăsea în ceea ce trăia îl aduse aici...

Şi viitorul ce îi oferea?!? Linişte, stabilitate... Corasdo urma să îi asigure, ca întotdeauna, tot ceea ce îşi dorea… Sau urma să se amăgească cu iluzia petrecerilor, a aventurilor romanţate de care a avut aproape dintotdeauna parte... Fără responsabilităţi... Urma să aibă parte de toată abureala specifică celor care nu fac nimic, a celor se pierd în distracţii efemere, a căror recompensă este doar plăcerea de a fi aşa...

Şi, dacă nu îi va conveni acest status?!? Cum se pare că se petrece şi acum totul… Va vedea... Cert este că a ales să meargă înainte pe acest drum şi, până ce nu se convinge cum este nu poate să emită vreo părere... Poate este o nouă direcţie de concentrare care să îl facă să uite de cele "vechi"...

Şi, de ce nu, viitorul este incert pentru oricine... Uite, am ajuns clar la concluzia că toată nebunia din mintea mea nu mi se datorează... Procentul tău de control al evenimentelor este oricum diminuat, invers proporţional raportat la numărul persoanelor implicate direct afară de persoana ta, în acţiuni comune sau nu...

Şi, ajunse la Pub aproape pe nesimţite, fără nici o percepţie reală legată de timpul sau locurile prin care trecuse şi, dintr-o dată, percepu starea de bine, de echilibru... Cred că biomis-ul şi-a terminat treaba... Sau ce a băgat el în mine pentru a se ajunge aici... Dar mă simt bine doar sufleteşte... Mintea s-a liniştit... Dar restul, gândi sesizând o stare de disconfort fizic semnificativă... Da, cred că substanţele biomis-ului mai au de treabă... Trebuie să îmi controlez temerile! concluzionă apatic.

Pub-ul era plin de oameni, cu toate că abia începuse după-amiaza. Poate va ieşi ceva din vizita asta, gândi privind de jur împrejur. Şi, conform aşteptărilor, Ema era cu grupul la masa lor. Simţi un fel de teamă când conştientiză că nu are ce să îi spună despre ieşirea din urmă cu câteva zile.

Rick, era şi el acolo… Offf, nu prea mai am cu să câştig ceva credite. Mai bine stau liniştit şi văd doar de Ema, gândi în timp ce se apropia de masa ei.

Se aştepta să fie cuprins de trac gândindu-se la o nouă confruntare cu Rick, dar se înşelase. Starea de rău după beţia de noapte îl ţinea legat de pământ, de efortul de a nu-şi dezvălui slăbiciunea. În plus, teama apatică de la început se transformase iar într-o ciudată stare de presimţire. Şi era prea preocupat să lupte cu eliminarea oricărei întrebări care îl putea distrage. Nu avea voie să dea curs semnelor sale de întrebare... Avea treabă, avea de câştigat ceva credite, avea să se simtă bine cu Ema... Să vedem ce va oferi această zi…

Ceva confuz îl chinuia... Ceva care nu dispăru nici după ce Ema îi zâmbi dulce, tandru şi îl invită să ia loc lângă ea, ajutându-l să disimuleze nerăbdarea de a obţine o revanşă de la Rick.

Totul trecu sub percepţia unei apatii de conformare de partea lui. Reacţionă cum i se cerea şi... atât. Ema îi luă mâna între palme şi se lipi de umărul lui, culcând capul pe el şi rămase aşa, încălzindu-l, dându-i o energie ciudată, plăcută, reconfortantă. Nu ştia ce să spună şi nici nu ştia ce îi va putea spune. Aşa că acceptă tăcut tandreţea ei şi comandă o cafea şi o băutură hidratantă.

Apatia generală continuă şi după ce se aşeză la masă. Toată lumea era atentă la a savura consumaţia, aproape mută. Doar Ema îl mângăia atent, manifestându-şi prezenţa, îndemnându-l la uitare. Era ceva deosebit de ciudat pentru guralivul Rick. Ce oare se întâmplase aseară.

- De ce este aşa de tăcut Rick? sparse tăcerea Dan, şoptind întrebarea către Ema.

- Monique a lui nu a dat nici un semn de viaţă aseară, cu toate că aveau întâlnire. Nu i-a răspuns la apeluri, nimic... Şi, de obicei, nu este aşa de... Lipsă, completă Ema ironic. Dar tu ce ai făcut? întrebă ea ciupindu-l cu două degete de vârful nasului printr-un gest rapid.

- M-am luat cu treaba şi…

- Te-ai gândit la ce am discutat?!? interveni ea mângâindu-i buzele cu degetul arătător.

- Da, dar puţin… Nu am avut timp… Ţi-am spus că am avut treabă… Şi, oricum, nu aveam întâlnire azi, pentru a fi pregătit cu un răspuns. Eşti supărată pe ceva anume, sau doar nerăbdătoare? întrebă cât de ferm putu pentru a ascunde teama de o ceartă, de o confruntare, mai ales că nici măcar nu îşi amintea care ar fi întrebarea la care el să vină cu un răspuns.

- Dragostea rabdă, dragostea înţelege, şopti Ema sărutându-i, sorbindu-i lobul urechii. Doream să ştiu dacă voi primi azi un răspuns. Dar, gata, am înţeles! Vorbim altă dată, nu aştept un răspuns contra timp ci unul din inimă, atunci când eşti pregătit cu adevărat, când eşti gata de ceea ce va urma, continuă ea punându-i arătătorul pe buze, ca pentru a-l opri din a da un răspuns.

Vai ce tâmpenie?!? gândi stupidizat Dan. Putere Divină, ajută-mă să îmi amintesc la ce doreşte Ema să dau un răspuns! imploră sincer. Cred că ar fi ceva legat de cearta de aseară... Hmmm, de fapt nu a fost ceartă... A fost doar o confruntare atenuată, ca întotdeauna de Ema... Dorea detalii legate de ceea ce vreau eu de la relaţia cu ea?!? Dacă am gânduri de continuitate, gânduri de relaţie de lungă durată...

Da, îmi amintesc întrebarea care m-a iritat, care m-a făcut să rămân cu percepţia de ceartă... De fapt a fost un fel de condiţie... Da... "Timpul trecere Dane... Mama timp mi-a dat timp, dar Tatăl timp mi-l ia... Sau invers..." completă ea sugubăţ, ca pentru a menţine tzotul într-un fel de discuţie relaxantă, neutră...

Dar el se iritase... Mai mult decât avea puterea de a ascunde... Şi asta nu scăpă Emei, care îl puse la punct tandru, în stilul ei: "Nu te supăra, nu vreau să ne supărăm... Pentru mine este de ajuns să trăim cu adevărat fiecare clipă împreună... Ştiu că totul ia timp dar, la fel, ştiu că timpul ia apoi totul... De aceea sunt destul de neliniştită"... Şi începu să îl sărute interzicându-i astfel orice răspuns, înmuindu-l, făcându-l să se cufunde în adâncurile dragostei Emei... Discuţia transformându-se în faptă, iubire, trăire...

Chiar şi acum trăia această împăcare... Linişte... Dar şi dorinţă de continua împăcarea ca aseară...

Tăcerea tuturor se întinse pe o perioadă destul de mare de timp, permiţându-i să se liniştească cu adevărat, până ce Rick şi gaşca lui anunţară că pleacă pentru puţin timp, după ce avu o comunicare cu cineva.

- Ce se întâmplă?!? îl trezi Ema.

- Băieţii au puţină treabă… Cred?!? Nu am fost atent... M-am gândit la noi... Chiar, mergem şi noi la mine sau la tine, întrebă pe un ton ferm Dan.

- Ia uite la el! Dane, ai început să fii şi tu bărbat adevărat?!?

Vocea lui Thank avu un efect devastator asupra circulaţiei şi respiraţiei... Totul îl năuci aproape de limita suportabilului.

"Ce căuta Thank aici?!? Am vedenii? gândi întorcându-se în direcţia de unde se auzise vocea lui Thank pentru a se confrunta cu privirea lui, aşa cum o făcea de fiecare dată. Din câte îl cunosc nu face nimic fără rost, mai ales interpelări ieftine... Să fie asta sursa tuturor trăirilor sale de tip presentiment?!?".

Dar... Acesta tocmai ieşea din câmpul vizual, intrând într-un separeu al Pub-ului, lăsându-l mut, fără soluţie de continuitate. "Ce?!? Cum?!?", gândi stupid, fără rost... Afişă un zâmbet obosit pentru Ema, dar numai el ştia ce fel se simte, cât de panicat a devenit.

- O veche cunoştinţă, se pomeni spunându-i Emei care îl privea pe cât de mirată pe atât de uimită de reacţia lui.

Thank era omul calculului total. Era o calitate pe care şi-o etala de câte ori era posibil, ca o ameninţare sau ca o conformare, utilizând un fel de justificare a prestaţiei sale, prezentată chiar de el, oricui părea că are nevoie să audă, ca o glumă: "Inima mea nu a bătut niciodată cu mai mult sau mai puţin de 72 bătăi pe minut. Şi acesta este numai meritul meu."...

Aşadar, simpla sa apariţie transforma momentul în ceva neobişnuit, cu un caracter declarat astfel, în mod public... Începea să fie din ce în ce mai sigur de asta. Percepea deja totul ca o realitate... Totuşi, presimţirile mele nu erau legate de?!? Nu am simţit nimic în acest sens... Trecutul, da, trecutul... Thank ţine de trecut... Dar şi de viitor, după câte se pare... Corelaţia... Trecutul vine iar în viitorul meu, aceasta este sursa... El s-a gândit la mine, evident... Iată sursa destabilizării mele interne... Deh, în afară de beţia de aseară... În afară de dragostea Emei... Şi, după el, împreună cu el, vin şi celelalte corelaţii...

Eforturile sale de a percepe ceea ce îi spunea Ema nu dădură nici un rezultat. Se speriase... Ochii săi fixau pupilele ei în încercarea disperată de a avea un punct de sprijin care să îl scoată din starea de scurt circuit mental în care se afla.

Şi, Ema deranjată de fixitatea privirii lui Dan, îi dădu o palmă peste frunte, ca pentru a-l trezi. Lucru care chiar îl trezi pe Dan, indiferent de senzaţia ce iritare ce o născuse gestul ei.

- Ce se întâmplă, Dane? Ce este cu tine? Arăţi de parcă ai văzut o fantomă şi nu doar o simplă cunoştinţă… Din câte am apucat să te cunosc aş putea spune chiar că eşti de-a dreptul îngrozit…

În fond, care ar fi rostul apariţiei lui Thank?!? Să îmi amintesc să mă întorc la viaţa mea obişnuită... De ghinionist... Ce se poate întâmpla acum? gândi rapid şi îi spuse Emei:

- Lasă-mă o clipă, să îmi revin din şoc! Da, m-ai citit bine. Este o cunoştinţă care a avut o influenţă imensă în viaţa mea, în special în academie.

Ema îl privi uimită de răspuns dar se conformă şi culcă capul la loc pe umărul său. Şi Dan începu să se joace cu mâna prin părul ei, într-un fel de gest de a se calma mai mult pe el decât pe ea, încercând din răsputeri să pară calm, tandru.

Îşi aminti de spusele lui Francisc... "Tâmpitul acesta de Thank este cel mai special băiat din câţi am întâlnit până acum. Şi nu este numai părerea mea. Toţi avem de a face cu o doză de nebunie, cu o legătură subtilă, intuitivă, care ne dă soluţiile cele mai bune în cele mai neaşteptate momente, dar... Thank ăsta ne întrece pe toţi la un loc. Nu este altceva decât un nenorocit de maniac care nici măcar nu gândeşte ceea ce face. Cred că aceasta este cheia perfecţiunii sale. Şi dacă drumurile vieţii tale te fac să intri în contact cu el sau, mai rău, în conflict cu el... Ce oare mai poţi face?!? În plus, apropierea lui seamănă cu introducerea într-o mlaştină care fierbe, fără şansa de a cere ajutor cuiva. Şi, cu cât te agiţi mai mult, cu atât n-ai nici o şansă... Cu cât eşti mai indiferent cu atât se termină totul mai repede... Păcat de tine, Dane! În locul tău i-aş fi dat un şut în fund şi, indiferent de bătaia care urma să o iau, ştiam că am reuşit să ripostez într-un fel anume..."

Pedro era de altă părere... "Un nesănătos, asta este Thank. Cu toate acestea aş dori imens să am calităţile lui, să fiu ca el, un maimuţoi care poate oricând, orice... Să fii când cel mai tare fizician, când cel mai trăsnit pilot, când cel mai eficient comandant, când cel mai tandru Don Juan... Cred că nu vei reuşi vreodată să îl uiţi... Ţi-a suflat-o pe Ada de parcă nici nu ai fi existat. Brrr, se furnică pielea pe mine gândind că aş fi putut fi în locul tău..."

Ceva interior îi impulsionă să se ridice să verifice dacă persoana care îl interpelase era chiar Thank, uitând de Ema care îl îmbrăţişa.

- Hei, revin-o-ţi odată! Chiar eşti deranjat rău de tipul acela şi fufa lui, protescă Ema la ieşirea lui bruscă din îmbrăţişare.

Vocea agresivă a Emei nu-l surprinse. Oricum se simţea penibil, de parcă ar fi furat sau ceva similar. Ea îi prinse capul între mâini şi i-l zdruncină, după care puse mâinile pe umerii săi şi îl privi atent drept în ochi... Faţa concentrată a Emei îl amuză şi nu putu să se abţină şi îi afişă o strâmbătură grotescă. Starea ciudată, de răspuns a feţei Emei, îl bulversă şi izbucni spontan într-un râs nervos, înfundat, uitând de penibilul care îl năştea reacţia sa.

- Ce ai găsit de râs chiar acum când ar trebui să îţi plângi de milă?!? Chiar crezi că este normală reacţia ta, spuse Ema şi se întoarse cu spatele la el, îmbufnată, asemenea unui copil supărat.

Dan încercă un sentiment de ruşine faţă de el însuşi.

- Mult noroc! îi transmise un individ spilcuit, îmbrăcat deosebit de bine, care trecu în viteză pe lângă el, trezindu-l din starea de panică penibilă în care se afla.

Atunci sesiză faţa lui Thank care îl privea zâmbind pe lângă peretele care delimita separeul… Într-un fel de invitaţie gen „Ce faci, nu vii aici?!?”…

- Iartă-mă, cred că trebuie să merg la el… Să vorbesc cu el, spuse cu voce tremurată Emei.

- Vrei să vin şi eu? îl întrebă Ema prinzându-i mâna, privind şi ea, ostentativ, în direcţia lui Thank.

- Nu, nu cred că este cazul… Dar nu voi sta mult, se scuză Dan, se ridică şi plecă cu paşi şovăielnici spre separeu, privind atent la tot ceea ce se întâmpla în jurul său. Thank îşi retrase capul… Ştie că vin, se aştepta la asta, concluzionă Dan.

"Nu ştiu de ce mă mir de ceea ce se întâmplă... Ar fi cazul să mă mir doar la cele trăite... Trebuie doar să mă gândesc că marele coordonator a ceea ce se întâmplă este Thank şi am găsit răspunsul la toate întrebările, căută Dan o soluţie la întrebările ce apăreau. Şi chiar dacă se întâmplă ceva deosebit, ce poate fi atât de important?!?" îşi spuse pentru a se linişti. Nu cumva totul este o regie a lui Thank pentru a-mi induce o stare anume, pentru a atrage greşeli copilăreşti, eventual blocajul atras de o protecţie necesară la agresiunile acestea ilogice?!?

Îşi aminti de bunica sa: "Dacă ai supus necondiţionat gândurile, eşti stăpânul necontestat al simţurilor"... "Sau era invers?!? Oricum m-am convins de nenumărate ori de dreptatea spuselor ei. Trebuie să mă controlez cât mai bine deoarece ceva îmi spune că ceva este în neregulă..." „Trebuie”, nu este termenul corect, nu este exprimarea corectă… Mă controlez, le controlez, cam aşa ceva trebuie să sune… Cred că Thank vrea să cedez psihic şi să renunţ, edictă Dan! Şi asta trebuie să previn real sau imaginar, ce contează…

- Ai ceva de clarificat, bătrâne? veni pe un ton serios întrebarea lui Thank.

- Nu, Thank! veni sec răspunsul evident nesigur al lui Dan.

"Nu înţeleg de ce ţine neapărat Thank să îmi strivească nervii?!? Crede că nu voi rezista unei discuţii cu el?!?"
Se aşeză la masă, faţă în faţă cu Thank, fără a mai scoate nici o vorbă şi îl privi drept în ochi aşteptând ca acesta să deschidă discuţia. Dar el continua metodic să îşi finalizeze de pregătit ceaiul, adunând atent toate frunzele pentru a le pune pe marginea farfuriei ceştii.

Atunci avu timp să se gândească la Thank să îşi amintească de el. El era subordonatul ideal dar şi cel mai dur conducător. Manevrat cu abilitate datorită slăbiciunii sale psihice legate de dorinţa de a ajunge cel mai bun, cel mai sus, putea fi integrat în orice rol dorit. Nu comenta, nu greşea şi nu se răzvrătea indiferent de ceea ce era pus să facă. Interesul celor de sus era ceea ce conta pentru că, astfel, să ajungă alături de ei şi să îi determine să considere că el este cea mai bună continuare... Pentru Thank aceste lucruri erau lege. Şi, făcând orice treabă perfect, necondiţionat, era imediat acceptat, implicat, promovat...

Îşi aminti de spusele lui Francisc... "Tâmpitul acesta de Thank este cel mai special băiat din câţi am întâlnit până acum. Şi nu este numai părerea mea. Toţi avem de a face cu o doză de nebunie, cu o legătură subtilă, intuitivă, care ne dă soluţiile cele mai bune în cele mai neaşteptate momente, dar... Thank ăsta ne întrece pe toţi la un loc. Nu este altceva decât un nenorocit de maniac care nici măcar nu gândeşte ceea ce face. Cred că aceasta este cheia perfecţiunii sale. Şi dacă drumurile vieţii tale te fac să intri în contact cu el sau, mai rău, în conflict cu el... Ce oare mai poţi face?!? În plus, apropierea lui seamănă cu introducerea într-o mlaştină care fierbe, fără şansa de a cere ajutor cuiva. Şi, cu cât te agiţi mai mult, cu atât n-ai nici o şansă... Cu cât eşti mai indiferent cu atât se termină totul mai repede... Păcat de tine, Dane! În locul tău i-aş fi dat un şut în fund şi, indiferent de bătaia care urma să o iau, ştiam că am reuşit să ripostez într-un fel anume..."

Pedro era de altă părere... "Un nesănătos, asta este Thank. Cu toate acestea aş dori imens să am calităţile lui, să fiu ca el, un maimuţoi care poate oricând, orice... Să fii când cel mai tare fizician, când cel mai trăsnit pilot, când cel mai eficient comandant, când cel mai tandru Don Juan... Cred că nu vei reuşi vreodată să îl uiţi... Ţi-a suflat-o pe Ada de parcă nici nu ai fi existat. Brrr, se furnică pielea pe mine gândind că aş fi putut fi în locul tău..."

Puţini au fost cei care au avut curajul să îl înfrunte sau să îl provoace, deoarece devenea un monstru fără scrupule când sesiza opoziţie, justificată sau nu. Şi care era cel mai periculos răspuns al său?!? Tăcerea... Aveai să afli că l-ai supărat abia după ce erai distrus, strivit, călcat în picioare, indiferent de onestitate, onoare sau altele asemenea...

Şi Thank tăcea... Acum, tăcea...

Şi el, Dan, se afla printre cei al căror destin purta amprenta lui Thank. Era singurul om care a avut curajul să îl înfrunte pe linia relaţiilor cu o femeie. Şi... A pierdut, aşa cum a pierdut oricine în faţa lui Thank.

Nu îl rodea acest lucru... La cât a pierdut la viaţa sa, pierderea unei iubiri, fie ea singura şi cea mai mare, nu mai însemna mare lucru. Singurul lucru de care îi părea rău era că a simţit totul de la început şi s-a angajat până la capăt în tot ceea ce a urmat... Ştiind că va pierde dar crezând în ea, care nu avea nici o treabă cu Thank. Oare Thank îi „făcuse” pe amândoi?!?

Şi, uite aşa, a pierdut-o pe Ada fără a putea vina pe ea. Ştia foarte bine că devenea nesuferit de încântată atunci când era curtată. Şi, mai ales, de cei puternici... Şi simpatici... Cine îi putea rezista lui Thank?!? Şi, unde mai pui că, Thank nu era altceva decât prima ei iubire... Cu siguranţă că nu m-a iubit cu adevărat...

- Salut! se auzi stins vocea Adei care se aşeză pe scaunul de lângă Thank, faţă în faţă cu Dan.

- Bună, Ada! răspunse pe nerăsuflate, uimit.

- Îţi voi ţine pumnii... Trebuie să treci cu bine de tot ce va urma!

Undeva, pe fundal, se auzi un râsul ciudat, schimonosit, al lui Thank... Nu mai vedea nimic decât chipul Adei... Da, de accea râde Thank, mi-am trădat slăbiciunea, gândi Dan în timp ce îşi repoziţionă privirea pe ochii lui Thank.

- Întotdeauna am crezut în puterea ta! continuă Ada fără a ţine cont de reacţia lui Thank.

- Da, iadul este cu mine! veni necontrolat răspunsul lui Dan. Ce înseamnă toate acestea?!?

Dar Thank nu reacţionă în nici un fel, privindu-l impasibil, de parcă nici nu îl văzuse, de parcă nici nu îl auzise.

"Dacă stau bine să mă gândesc am impresia că l-am prins pe Thank în off-side, gândi cu o oarecare mândrie. Nu se aştepta băiatul să reacţionez atât de prompt. Şi poţi fi sigur, bătrâne Thank, că te voi mai prinde pe picior greşit!" gândi Dan până ce Ada să înceapă discuţia…

- Te-am aşteptat să reacţionezi la mai multe mesaje transmise pe canale diferite către tine… Dar, lipsa ta de reacţie ne-a făcut să te căutăm, să dăm de tine şi să purtăm o discuţie necesară, completă Ada în timp ce se aplecă spre Thank sărutându-l uşor pe gât, iritându-l pe Dan, ce simţi fiori de furie trecându-i prin stomac, disipându-i şi puţine energie ce o mai avea. Aşa se simţea mereu când Ada era tandră cu altcineva... Chiar dacă trecuse mult, mult timp de când ea nu mai era a lui... Sau, mă rog, de când el nu mai era al ei…

"Tembelule, se apostrofă Dan în gând, nu mai este a ta… Când ai de gând să te adaptezi la asta şi să nu mai ai reacţii de adolescent retardat?!?"

- Asta din punctul ei de vedere, întrerupse brutal Thank pe Ada, retrăgându-se ciudat de deranjat. Eu nu consider că eşti o persoană atât de importantă pentru a mă deranja să te caut, continuă superior, brutal de superior…

- Şi, de ce mă căutaţi?!? întrebă mirat la maximum Dan, trezit din reveria lui. Ce treabă aţi mai avea voi cu mine?!?

Într-un gest destul de evident, Ada îl strânse braţul lui Thank, parcă cerând să fie lăsată ea să vorbească…

- Vin vremuri tulburi, Dane, interveni Ada. Chiar dacă pare ciudat să ştii că amândoi am avut mereu un fel de grijă specială pentru tine. Şi, apropos de ceea ce vine, tu eşti destul de nepregătit, destul de expus, lucru care mie nu îmi convine absolut deloc…

- Dar Thank nu are nimic de spus?!? interveni ironic Dan.

Thank dădu să dea un răspuns dar Ada îi strânse iar braţul oprindu-l, făcându-l să recurgă la un efort vizibil de a-şi păstra faţa neutră, să nu o schimonosească de furie... Sau altceva.

- Este un mai vechi pact al nostru în ceea ce te priveşte… Şi, la rugămintea mea, Thank, omul de onoare care îl cunoşti, a reacţionat conform înţelegerii noastre…

Undeva, în adâncul fiinţei lui, Dan nu mai putea suporta ceea ce se întâmpla. Se ridică în picioare şi spuse:

- Ştiţi bine că numai vreau că am de a face cu nimic cu voi…

Şi, efectiv, plecă spre Ema, lăsându-i pe cei doi în urmă. Se mai auzi doar vocea Adei care îi spuse:

- Acum te-am căutat noi. Va veni vremea să ne cauţi tu… Dar lucrurile nu vor mai fi în avantajul tău, aşa cum au fost acum…

După doi, trei paşi se opri încercând să dea un sens celor spuse de Ada. "Ce vrea să spună?!?" gândi pivotând, întorcându-se cu faşa spre Thank şi Ada. Thank ridică palma dreaptă în semn de interdicţie şi spuse:

- Suntem aici... Hmmm, emise pentru a-şi drege vocea... Sunt aici atât cu acordul Adei cât şi cu acordul lui Corasdo... Ei mi-au cerut să intervin, să fac ceva, apropos de toate cele care vin...

- Corasdo?!? întrebă mirat Dan, de parcă nu ar fi auzit nimic altceva.

- Da, sublinie Thank, ridicând palma spre Dan care tocmai trăgea aer pentru a interveni.

- Atunci voi vorbi cu el, continuă Dan ironic, întocându-le spatele, văzându-şi de drumul său.

Ajunse la Ema şi o ridică de mână de la masă, plecând imediat din Pub… Uite cum se strică o zi care nu am de gând să fie o zi ratată, gândi Dan furios.

- Unde mergem, întrebă Ema supusă, de parcă dorea să nu-l deranjeze, sesizându-i furia.

- Tot ce îmi doresc este să fiu cu tine, atât! răspunse Dan îndulcindu-şi tonul. Să punem la punct tot ceea ce am rămas dator aseară...

Şi ajunseră rapid acasă la Ema. Locuia la câteva clădiri distanţă de Pilot Pub. Un drum în care amândoi nu schimbară o vorbă… Dan se gândi întreaga perioadă la ce ar fi putut discuta. Nu îţi amintrea nimic serios, care să merite discuţii suplimentare, clarificări... Niic în ruptul capului...

Aici, Dan, cum intră, se aruncă în canapeaua primitoare ce trona în camera principală. Oftă prelung şi lăsă capul pe spate, rămânând aşa pentru un timp.

Ce putea să vrea să vrea Thank?!? Să fie nevoie să îi caut eu... De fapt, la câte ştiu despre Thank, cu certitudine îi voi căuta, chiar dacă mesajul mi-a fost transmis de Ada... Avantaj?!? Avantajul meu?!? Este posibil aşa ceva în orice relaţie cu Thank?!?

Îl trezi Ema care îl încălecă stând în genunchi pe canapea, îmbrăţişându-i trupul cu picioarele, încălzindu-l cu maxim din trupul ei.

- Ce a fost cu slăbiciunea ta în faţa ălora?!? Iniţial am crezut că este vorba de fufă, dar mi-am dat seama că tipul era de vină, completă Ema mângâindu-i, desenându-i chipul lui Dan cu atingerea arărătorului ei.

- Sunt amândoi, răspunse Dan uimit de sinceritatea lui... Nu ştiu de ce vor să intre iar în viaţa mea... Ce mai vor să clarificesau să iniţieze?!? Eu am doar de clarificat lucruri cu tine, cu noi, continuă Dan sărutând-o repetat pe toată faţa, pe ochi, oprindu-se asupra gurii ei cu o sorbire profundă, lungă, plină de muşcături tandre cu buzele lui.

Ema îl lăsă să termine şi se depărtă din sărutul lui prinzându-i capul între mâini, cald, într-un gest plin de iubire, privindu-l tandru în ochi... Se priviră pentru o scurtă perioadă de timp, până ce Ema începu să îl sărute pe cât de tandru pe atât de zgomotos, ca un fel de răspuns, dar şi ca un fel de protest… Dan înţelese asta şi îi spuse:

- În faţa acelui cuplu nu am reuşit să mă controlez niciodată. Cel puţin nici acum… Este ceva lăuntric, de necontrolat, ceva cu care...

- Fufa este celebra Ada?!? îl întrerupse Ema ţintuindu-i capul pentru a-l privi în ochi.

- Era şi greu să îţi dai seama, răspunse Dan oftând adânc, poate prea adânc…

- Sincer, nu prea avea de arătat ceva atât de deosebit să te înţeleg. Ba, mai mult…

- Te rog! o întrerupse Dan. Şi aşa sunt destul de tulburat şi chiar vreau să mă răscumpăr pentru toate bădărăniile de aseară. Ţi-am spus că vreau să fiu cu tine, şi atât!

- Asta simt şi eu… Dar nu vreau să revenim acum la ceea ce a fost aseară. Să fim doar noi! spuse Ema în timp ce îi dezbrăcă bluzonul… Ai timp să îţi aminteşti ce a fost important aseară, completă Ema în timp ce aruncă de pe ea bluzonul ei, lipindu-se de el, sărutându-l pentru a opri cuvintele lui, aşa cum o făcea de fioecare dată.

Şi urmă o minunată seară romantică în doi, cu toate că, la început, Dan îşi controla destul de stângaci starea de nervozitate. Era oare atât de slab, atât de greu era să se controleze?!? Ema citise totul... Şi cu Thank şi Ada, şi cu dezinteresul lui la adresa discuţiilor lui cu ea.

Dar Ema era magnifică, ca de obicei. Ştia exact ce are de făcut pentru a face fiecare clipă minunată, pentru ca el, Dan, să uite de ceea ce se petrecuse… Să uite de ceea ce era el ca manifestare, părăsindu-se în el ca trăire... Chiar îl cunoştea mai bine decât se cunoştea el însuşi… Dar şi pentru ca ea să fie sigură că va avea cu cine discuta a doua zi.

Şi nu se mai putu concentra decât pe ceea ce avea de făcut pentru a-i dărui plăcere şi bucurie Emei, pe ceea ce avcea de primit de la Ema pentru a trăi plăcere şi bucurie... Până la acel punct maxim în care el se bucură de reuşita lui când ea îl răsplăti cu toate trăirile lor adunate-n una, a lor...

Într-un târziu adormiră, moleşiţi de rutinata dar minunata lor seară de dragoste, uitând pentru moment de tot ceea ce se petrecuse. Fără alte gânduri afară de cele de mulţumire, fără alte cuvinte afară de cele mângâiere, recunoştinţă şi...

Dorin M - 28 Octombrie 2020