To STUDY - Ficţiune
- Ipotecarea sufletului cuiva
"Ipotecarea sufletului cuiva"
Mircea Dan Capitolul 4, Scena 1C -
Întâlnirea
Alarma de trezire îi zgârie
dureros întregul interior al capului. Totul părea o rană vie,
gata de a semnala prezenţa a orice într-un fel cât mai greu
suportabil.
Oau, este deja aproape
după-amiază!!! gândi mirat de durata somnului său. Am dormit mai
bine de jumătate de zi… Noroc cu alarma biom care m-a trezit
pentru a nu intra în faza de somn de depreciere… Nu ai voie să
dormi mai mult de 10 ore şi alarma intervine când dai să
depăşeşti 12 ore de somn… Ştiu, ştiu, îşi spuse cu voce tare
încercând să se agaţe de ceva pentru a începe într-un fel ziua.
Paşii îl purtară spre grupul
sanitar unde, automatic, îşi puse biomis-ul pentru a-l scoate
din starea generală de rău, şi îl purtă cât timp îşi făcu
igiena. Apoi se îmbrăcă şi se aşeză la masă pentru a gusta ceva.
Totuşi, resimţea o stare de
disconfort, un fel de presimţire... Ce poate fi?!? Dormise prea
mult?!? Totul este neclar, fără dubii... Trebuie să rezolve
problema cu Ema, să vadă cum reduce stările de tensiune... Totul
clar... Odată ce stabileşte detaliile cu ea totul va decurge de
la sine. Au mai existat destul de multe asemenea probleme şi
s-au rezolvat cu sau fără compromisuri de partea lui. Nu sunt
elemente variabile care să îl solicite, care să determine starea
care o are. Atunci, de unde, de ce?!?
Instinctiv deschise grupul
informaţional şi, în timp ce mânca, ascultă ştirile momentului,
privind din când în când pierdut, neutru, aproape fără a percepe
imaginile.
Lumea construia, se distra,
aniversa... Totul mergea bine, ca de obicei... Recomandări de
activităţi, de vacanţe, propuneri de participare... O groază de
oferte de a trăi, de a face ceva pentru plăcerile şi liniştea
ta... Dar gândurile sale, întrebările sale, erau stăpâne pe
aproape orice percepţie a momentului.
Da, el a ales să participe la
această viaţă plină de plăceri, de confort, linişte şi
desfătare. Se simţea bine în pielea lui indiferent de
comentariile celor din jur... Şi ce?!? Ce simţea afară de… Nici
el nu ştia exact ce simţea… Distracţia doar îţi îndepărtează
atenţia de întrebările care te-au hărţuit întotdeauna… Dar, nu
pentru mult timp… Asemenea unui anestezic care, obligatoriu, îşi
pierde efectul şi durerea revine parcă mai puternică, de multe
ori mai devastatoare…
Ajunsese rapid să caute un fel
de pauză de la toate aceste distracţii, angajându-se la câte o
cursă de transport, să fie singur şi să îşi închidă nevoile ce
nu puteau fi ameţite de dansuri, alcool, tot felul de sporturi
extreme… Un fel de vacanţă de la vălul distracţiei care devenea
rapid atât de obositoare… Un fel de reconcentrare pe
nemulţumirea care îl hărţuia permanent pentru a găsi o soluţie,
o cale de acţiune…
Mai mult, viaţa de pilot de
transport îl obişnuise cu un fel de independenţă totală de ceea
ce se întâmplă în afara sa. Să nu fie implicat în nici un fel de
decizie, să îşi facă treaba şi gata… Să nu aibă nici un fel de
grijă şi alţii să aibă grijă de el, de marfa care o transporta,
de cazarea lui, de masa lui...
Cândva încercase să intre în
viaţa militară înscriindu-se la testul de pilot zero. Testul era
o faţadă şi nu o dorinţă efectivă de a deveni pilot zero… Pur şi
simplu, dacă pica testul, urma să fie atribuit unui alt
serviciu, unei alte ocupaţii, funcţie de selecţiile ce urmau.
Repartiţia ce urma era oricum ca şi militar… Urma un fel de
linişte care nu mai avea cum să fie tulburată în vreun fel… Şi
acum crede că nu greşea…
Ca militar exact asta urma… Ba
mai mult… Un fel de continuitate a lipsei sale de griji cu ceva
surplusuri legate de ieşirea rapidă la pensie, de venituri ceva
mai mari, funcţie de implicarea sa în activităţi de risc...
O comunitate care ţine la
confortul ei şi reuşeşte permanent să se descurce, să fie
privită ca un fel de elită indiferent de ceea ce se întâmplă...
Urma să fie deosebit fiind de fapt nimeni... O slavă a unei
uniforme, a unui statut şi, ulterior, o amplificare a acestui
statut cu un fel de reacţie de tip propagandistic la nivelul
societăţii... Pentru ca sistemul să se autoîntreţină... Ce ar
mai putut fi?!?
Cu certitudine, nu în lipsa de
activitate este sursa neliniştii lui, completa Dan gândurile
anterioare, concluzionând...
Poate că totul este de la faptul
că am răvăşit aseară o groază de rafturi cu amintiri. Chiar, de
ce am toate aceste amintiri, de ce fac toate aceste corelaţii?!?
Din toată pregătirea mea spirituală este cert că trăiesc un fel
de "răspuns" la gândurile altora...
Îşi aminti rapid de una din
"citatele" celebre: "Un singur gând, al unei singure persoane,
este de ajuns pentru a determina iniţierea reacţiei de "răspuns"
în ţinta gândurilor, emisiilor sale. Şi, de aici, se poate
declanşa un fel de avalanşă de "răspuns" prin intermediul
situaţiilor şi persoanelor care au participat conex la acea
situaţie, la acel element determinant al statusului asupra
căruia s-a emis gândul iniţiator"...
Trecutul am stabilit că nu mă
mai interesează. Am procedat la o groază de exerciţii de uitare,
de părăsire, de împăcare. Când le-am finalizat am simţit că
totul este stabil, finalizat... Dar tot timpul a apărut această
concluzie: alţii se gândesc la mine... Dar gândul lor nu poate
fi în armonie cu statusul meu decât dacă acesta nu este cel care
cred eu că este. Răspunsul apare datorită sincronizării de
vibraţie, percepu ca un fel de verdict...
"Poate să se gândească la mine
cine o vrea... Nu mă interesează!", gândi agresiv percepând
starea generală de confuzie şi un fel de creştere a
iritabilităţii. "Vreau linişte, vreau să-mi tihnească masa!",
completă defensiv gândul... Când am avut grijă de viaţa mea, am
dat-o în bară în cel mai strălucit mod...
Ema, concluzionă când percepu
frânturi de acţiune corelate la ea. Poate ea este?!? Întrebări
ce se năşteau direct din interacţiunile cu ea. Oare ce se
întâmpla cu ea în ultima vreme?!? De ce tot punea tot felul de
întrebări, de ce atrăgea aproape orice discuţie spre
condiţionalităţile vieţii împreună. În ultima vreme aproape se
certau într-una... Da, era bine, într-un fel, amintindu-şi de
confortul "împăcării la pat". Dar, odată cu trecerea timpului
pierduse confortul care îl resimţea la începutul relaţiei lor...
Ema îl făcuse ca mult timp să
trăiască doar bucuria reîntâlnirii cu ea, uitat în plăceri,
uitat în confortul născut de felul cum iubea Ema... Era obişnuit
ca altcineva să aibe grijă de el... Nu dorea angajamente de
durată prin care să se dovedească a fi inutil, a fi o povară, a
fi destul de incapabil să susţină coerent ceva... Asta resimţea
în ultimul timp...
Şi nu Ema era cea care îl presa,
care îi cerea expres ceva. Era prea evident că este "moartă după
el"... Era evident că este în stare să suporte multe...
Insuportabile pentru el... Totuşi, ce se întâmplă cu Ema?!?
Offf, ce fac eu aici?!? Continui
cu nebunia de aseară?!? Trebuie să fac ceva neutru! Şi se
concentră să fie atent doar la ştiri...
Zăpăceală, ameţeală, prea multă
mişcare... Asta era tot ceea ce putea percepe... Activă
vizualizarea statusului său general... Biomis-ul îşi făcuse
treaba dar era nevoie de ceva timp pentru normalizare. Raportul
biom îl linişti puţin, dar nu îndeajuns. Mai avea de suportat
pentru o perioadă toată starea de confuzie.
Protectiv închise grupul
informaţional şi continuă masa tăcut, gândindu-se la agitaţia
percepută la ştiri. Nu reţinuse absolut nimic dar avea un
sentiment că în acea învălmăşeală este ceva despre care trebuie
să ştie… Solicită reluarea grupului de ştiri şi încercă să fie
cât se poate de atent.
Date bursiere, tot felul de
psihopaţi ucigaşi, escroci prinşi sau căutaţi de poliţie… "Offf,
obositor… Nu reuşesc să… Să ce?!? Nici de masă nu prea am chef
acum... Ce poate fi?!? gândi în timp ce se ridică de la masă.
Simţi nevoia de linişte şi se
gândi la Ema. Chiar simt nevoia de a ajunge la Pub şi să mă văd
cu ea… Încercă să se gândească la ceva, dar la ce… Totul era
prea confuz… Nu îşi amintea nici ce gândea în urmă cu cinci
minute…
Se mai învârti dezorientat prin
cameră pentru o scurtă perioadă de timp, căutând să se agaţe de
ceva dar… Fără ţintă, cuprins de sentimente confuze… Pierdu
timpul cu tot felul de nimicuri. Într-un târziu setă totul
pentru lipsă condiţionată, încet, mecanic, pentru că medicaţia
nu îşi făcuse încă efectul şi ieşi afară în forfota vieţii, la
lumina zilei… Dureroasă, zgomotoasă, dând un fel de sentiment
predominant de părere de rău că a ieşit din coconul său… Plecând
spre "Pilot Pub".
„Hei, Dane, adunarea!”, gândi ca
să gândească ceva, să stabilizeze într-un fel ameţeala care o
resimţea, încă, puternic. Hai la un taxi! Este prea departe să
ajung la Pub plimbându-mă… Dar, poate m-ar trezi această
plimbare… Nuuu!
Şi, deja, se trezi intrând în
cabina transportoare, comandând destinaţia…
Se simţea destul de iritat de
faptul că asaltul gândurilor continua... Ceva este în
neregulă... Am stabilit că nu este de la mine... Reparcurse
rapid la ce se gândise... Nu era de la el... Era de la tot ceea
ce lăsase în urmă... Era de la tot ceea ce venea...
Chiar, la viitor nu se gândise.
Decretase că totul este OK, că renunţă la tot, că vrea doar
linişte... Percepând statusul general de resetare în care trăia
de ceva timp...
Corasdo îl dojenise deseori:
"Dane, hai să faci ceva! Toate resursele mele îţi stau la
dispoziţie... Nimic nu îţi poate sta în cale!"... Da, pentru el
nu conta... "Interiorul" său era totul... Rateul său
sentimental, faptul că nu se regăsea în ceea ce trăia îl aduse
aici...
Şi viitorul ce îi oferea?!?
Linişte, stabilitate... Corasdo urma să îi asigure, ca
întotdeauna, tot ceea ce îşi dorea… Sau urma să se amăgească cu
iluzia petrecerilor, a aventurilor romanţate de care a avut
aproape dintotdeauna parte... Fără responsabilităţi... Urma să
aibă parte de toată abureala specifică celor care nu fac nimic,
a celor se pierd în distracţii efemere, a căror recompensă este
doar plăcerea de a fi aşa...
Şi, dacă nu îi va conveni acest
status?!? Cum se pare că se petrece şi acum totul… Va vedea...
Cert este că a ales să meargă înainte pe acest drum şi, până ce
nu se convinge cum este nu poate să emită vreo părere... Poate
este o nouă direcţie de concentrare care să îl facă să uite de
cele "vechi"...
Şi, de ce nu, viitorul este
incert pentru oricine... Uite, am ajuns clar la concluzia că
toată nebunia din mintea mea nu mi se datorează... Procentul tău
de control al evenimentelor este oricum diminuat, invers
proporţional raportat la numărul persoanelor implicate direct
afară de persoana ta, în acţiuni comune sau nu...
Şi, ajunse la Pub aproape pe
nesimţite, fără nici o percepţie reală legată de timpul sau
locurile prin care trecuse şi, dintr-o dată, percepu starea de
bine, de echilibru... Cred că biomis-ul şi-a terminat treaba...
Sau ce a băgat el în mine pentru a se ajunge aici... Dar mă simt
bine doar sufleteşte... Mintea s-a liniştit... Dar restul, gândi
sesizând o stare de disconfort fizic semnificativă... Da, cred
că substanţele biomis-ului mai au de treabă... Trebuie să îmi
controlez temerile! concluzionă apatic.
Pub-ul era plin de oameni, cu
toate că abia începuse după-amiaza. Poate va ieşi ceva din
vizita asta, gândi privind de jur împrejur. Şi, conform
aşteptărilor, Ema era cu grupul la masa lor. Simţi un fel de
teamă când conştientiză că nu are ce să îi spună despre ieşirea
din urmă cu câteva zile.
Rick, era şi el acolo… Offf, nu
prea mai am cu să câştig ceva credite. Mai bine stau liniştit şi
văd doar de Ema, gândi în timp ce se apropia de masa ei.
Se aştepta să fie cuprins de
trac gândindu-se la o nouă confruntare cu Rick, dar se înşelase.
Starea de rău după beţia de noapte îl ţinea legat de pământ, de
efortul de a nu-şi dezvălui slăbiciunea. În plus, teama apatică
de la început se transformase iar într-o ciudată stare de
presimţire. Şi era prea preocupat să lupte cu eliminarea
oricărei întrebări care îl putea distrage. Nu avea voie să dea
curs semnelor sale de întrebare... Avea treabă, avea de câştigat
ceva credite, avea să se simtă bine cu Ema... Să vedem ce va
oferi această zi…
Ceva confuz îl chinuia... Ceva
care nu dispăru nici după ce Ema îi zâmbi dulce, tandru şi îl
invită să ia loc lângă ea, ajutându-l să disimuleze nerăbdarea
de a obţine o revanşă de la Rick.
Totul trecu sub percepţia unei
apatii de conformare de partea lui. Reacţionă cum i se cerea
şi... atât. Ema îi luă mâna între palme şi se lipi de umărul
lui, culcând capul pe el şi rămase aşa, încălzindu-l, dându-i o
energie ciudată, plăcută, reconfortantă. Nu ştia ce să spună şi
nici nu ştia ce îi va putea spune. Aşa că acceptă tăcut
tandreţea ei şi comandă o cafea şi o băutură hidratantă.
Apatia generală continuă şi după
ce se aşeză la masă. Toată lumea era atentă la a savura
consumaţia, aproape mută. Doar Ema îl mângăia atent,
manifestându-şi prezenţa, îndemnându-l la uitare. Era ceva
deosebit de ciudat pentru guralivul Rick. Ce oare se întâmplase
aseară.
- De ce este aşa de tăcut Rick?
sparse tăcerea Dan, şoptind întrebarea către Ema.
- Monique a lui nu a dat nici un
semn de viaţă aseară, cu toate că aveau întâlnire. Nu i-a
răspuns la apeluri, nimic... Şi, de obicei, nu este aşa de...
Lipsă, completă Ema ironic. Dar tu ce ai făcut? întrebă ea
ciupindu-l cu două degete de vârful nasului printr-un gest
rapid.
- M-am luat cu treaba şi…
- Te-ai gândit la ce am
discutat?!? interveni ea mângâindu-i buzele cu degetul arătător.
- Da, dar puţin… Nu am avut
timp… Ţi-am spus că am avut treabă… Şi, oricum, nu aveam
întâlnire azi, pentru a fi pregătit cu un răspuns. Eşti supărată
pe ceva anume, sau doar nerăbdătoare? întrebă cât de ferm putu
pentru a ascunde teama de o ceartă, de o confruntare, mai ales
că nici măcar nu îşi amintea care ar fi întrebarea la care el să
vină cu un răspuns.
- Dragostea rabdă, dragostea
înţelege, şopti Ema sărutându-i, sorbindu-i lobul urechii.
Doream să ştiu dacă voi primi azi un răspuns. Dar, gata, am
înţeles! Vorbim altă dată, nu aştept un răspuns contra timp ci
unul din inimă, atunci când eşti pregătit cu adevărat, când eşti
gata de ceea ce va urma, continuă ea punându-i arătătorul pe
buze, ca pentru a-l opri din a da un răspuns.
Vai ce tâmpenie?!? gândi
stupidizat Dan. Putere Divină, ajută-mă să îmi amintesc la ce
doreşte Ema să dau un răspuns! imploră sincer. Cred că ar fi
ceva legat de cearta de aseară... Hmmm, de fapt nu a fost
ceartă... A fost doar o confruntare atenuată, ca întotdeauna de
Ema... Dorea detalii legate de ceea ce vreau eu de la relaţia cu
ea?!? Dacă am gânduri de continuitate, gânduri de relaţie de
lungă durată...
Da, îmi amintesc întrebarea care
m-a iritat, care m-a făcut să rămân cu percepţia de ceartă... De
fapt a fost un fel de condiţie... Da... "Timpul trecere Dane...
Mama timp mi-a dat timp, dar Tatăl timp mi-l ia... Sau
invers..." completă ea sugubăţ, ca pentru a menţine tzotul
într-un fel de discuţie relaxantă, neutră...
Dar el se iritase... Mai mult
decât avea puterea de a ascunde... Şi asta nu scăpă Emei, care
îl puse la punct tandru, în stilul ei: "Nu te supăra, nu vreau
să ne supărăm... Pentru mine este de ajuns să trăim cu adevărat
fiecare clipă împreună... Ştiu că totul ia timp dar, la fel,
ştiu că timpul ia apoi totul... De aceea sunt destul de
neliniştită"... Şi începu să îl sărute interzicându-i astfel
orice răspuns, înmuindu-l, făcându-l să se cufunde în adâncurile
dragostei Emei... Discuţia transformându-se în faptă, iubire,
trăire...
Chiar şi acum trăia această
împăcare... Linişte... Dar şi dorinţă de continua împăcarea ca
aseară...
Tăcerea tuturor se întinse pe o
perioadă destul de mare de timp, permiţându-i să se liniştească
cu adevărat, până ce Rick şi gaşca lui anunţară că pleacă pentru
puţin timp, după ce avu o comunicare cu cineva.
- Ce se întâmplă?!? îl trezi
Ema.
- Băieţii au puţină treabă…
Cred?!? Nu am fost atent... M-am gândit la noi... Chiar, mergem
şi noi la mine sau la tine, întrebă pe un ton ferm Dan.
- Ia uite la el! Dane, ai
început să fii şi tu bărbat adevărat?!?
Vocea lui Thank avu un efect
devastator asupra circulaţiei şi respiraţiei... Totul îl năuci
aproape de limita suportabilului.
"Ce căuta Thank aici?!? Am
vedenii? gândi întorcându-se în direcţia de unde se auzise vocea
lui Thank pentru a se confrunta cu privirea lui, aşa cum o făcea
de fiecare dată. Din câte îl cunosc nu face nimic fără rost, mai
ales interpelări ieftine... Să fie asta sursa tuturor trăirilor
sale de tip presentiment?!?".
Dar... Acesta tocmai ieşea din
câmpul vizual, intrând într-un separeu al Pub-ului, lăsându-l
mut, fără soluţie de continuitate. "Ce?!? Cum?!?", gândi stupid,
fără rost... Afişă un zâmbet obosit pentru Ema, dar numai el
ştia ce fel se simte, cât de panicat a devenit.
- O veche cunoştinţă, se pomeni
spunându-i Emei care îl privea pe cât de mirată pe atât de
uimită de reacţia lui.
Thank era omul calculului total.
Era o calitate pe care şi-o etala de câte ori era posibil, ca o
ameninţare sau ca o conformare, utilizând un fel de justificare
a prestaţiei sale, prezentată chiar de el, oricui părea că are
nevoie să audă, ca o glumă: "Inima mea nu a bătut niciodată cu
mai mult sau mai puţin de 72 bătăi pe minut. Şi acesta este
numai meritul meu."...
Aşadar, simpla sa apariţie
transforma momentul în ceva neobişnuit, cu un caracter declarat
astfel, în mod public... Începea să fie din ce în ce mai sigur
de asta. Percepea deja totul ca o realitate... Totuşi,
presimţirile mele nu erau legate de?!? Nu am simţit nimic în
acest sens... Trecutul, da, trecutul... Thank ţine de trecut...
Dar şi de viitor, după câte se pare... Corelaţia... Trecutul
vine iar în viitorul meu, aceasta este sursa... El s-a gândit la
mine, evident... Iată sursa destabilizării mele interne... Deh,
în afară de beţia de aseară... În afară de dragostea Emei... Şi,
după el, împreună cu el, vin şi celelalte corelaţii...
Eforturile sale de a percepe
ceea ce îi spunea Ema nu dădură nici un rezultat. Se speriase...
Ochii săi fixau pupilele ei în încercarea disperată de a avea un
punct de sprijin care să îl scoată din starea de scurt circuit
mental în care se afla.
Şi, Ema deranjată de fixitatea
privirii lui Dan, îi dădu o palmă peste frunte, ca pentru a-l
trezi. Lucru care chiar îl trezi pe Dan, indiferent de senzaţia
ce iritare ce o născuse gestul ei.
- Ce se întâmplă, Dane? Ce este
cu tine? Arăţi de parcă ai văzut o fantomă şi nu doar o simplă
cunoştinţă… Din câte am apucat să te cunosc aş putea spune chiar
că eşti de-a dreptul îngrozit…
În fond, care ar fi rostul
apariţiei lui Thank?!? Să îmi amintesc să mă întorc la viaţa mea
obişnuită... De ghinionist... Ce se poate întâmpla acum? gândi
rapid şi îi spuse Emei:
- Lasă-mă o clipă, să îmi revin
din şoc! Da, m-ai citit bine. Este o cunoştinţă care a avut o
influenţă imensă în viaţa mea, în special în academie.
Ema îl privi uimită de răspuns
dar se conformă şi culcă capul la loc pe umărul său. Şi Dan
începu să se joace cu mâna prin părul ei, într-un fel de gest de
a se calma mai mult pe el decât pe ea, încercând din răsputeri
să pară calm, tandru.
Îşi aminti de spusele lui
Francisc... "Tâmpitul acesta de Thank este cel mai special băiat
din câţi am întâlnit până acum. Şi nu este numai părerea mea.
Toţi avem de a face cu o doză de nebunie, cu o legătură subtilă,
intuitivă, care ne dă soluţiile cele mai bune în cele mai
neaşteptate momente, dar... Thank ăsta ne întrece pe toţi la un
loc. Nu este altceva decât un nenorocit de maniac care nici
măcar nu gândeşte ceea ce face. Cred că aceasta este cheia
perfecţiunii sale. Şi dacă drumurile vieţii tale te fac să intri
în contact cu el sau, mai rău, în conflict cu el... Ce oare mai
poţi face?!? În plus, apropierea lui seamănă cu introducerea
într-o mlaştină care fierbe, fără şansa de a cere ajutor cuiva.
Şi, cu cât te agiţi mai mult, cu atât n-ai nici o şansă... Cu
cât eşti mai indiferent cu atât se termină totul mai repede...
Păcat de tine, Dane! În locul tău i-aş fi dat un şut în fund şi,
indiferent de bătaia care urma să o iau, ştiam că am reuşit să
ripostez într-un fel anume..."
Pedro era de altă părere... "Un
nesănătos, asta este Thank. Cu toate acestea aş dori imens să am
calităţile lui, să fiu ca el, un maimuţoi care poate oricând,
orice... Să fii când cel mai tare fizician, când cel mai trăsnit
pilot, când cel mai eficient comandant, când cel mai tandru Don
Juan... Cred că nu vei reuşi vreodată să îl uiţi... Ţi-a
suflat-o pe Ada de parcă nici nu ai fi existat. Brrr, se furnică
pielea pe mine gândind că aş fi putut fi în locul tău..."
Ceva interior îi impulsionă să
se ridice să verifice dacă persoana care îl interpelase era
chiar Thank, uitând de Ema care îl îmbrăţişa.
- Hei, revin-o-ţi odată! Chiar
eşti deranjat rău de tipul acela şi fufa lui, protescă Ema la
ieşirea lui bruscă din îmbrăţişare.
Vocea agresivă a Emei nu-l
surprinse. Oricum se simţea penibil, de parcă ar fi furat sau
ceva similar. Ea îi prinse capul între mâini şi i-l zdruncină,
după care puse mâinile pe umerii săi şi îl privi atent drept în
ochi... Faţa concentrată a Emei îl amuză şi nu putu să se abţină
şi îi afişă o strâmbătură grotescă. Starea ciudată, de răspuns a
feţei Emei, îl bulversă şi izbucni spontan într-un râs nervos,
înfundat, uitând de penibilul care îl năştea reacţia sa.
- Ce ai găsit de râs chiar acum
când ar trebui să îţi plângi de milă?!? Chiar crezi că este
normală reacţia ta, spuse Ema şi se întoarse cu spatele la el,
îmbufnată, asemenea unui copil supărat.
Dan încercă un sentiment de
ruşine faţă de el însuşi.
- Mult noroc! îi transmise un
individ spilcuit, îmbrăcat deosebit de bine, care trecu în
viteză pe lângă el, trezindu-l din starea de panică penibilă în
care se afla.
Atunci sesiză faţa lui Thank
care îl privea zâmbind pe lângă peretele care delimita separeul…
Într-un fel de invitaţie gen „Ce faci, nu vii aici?!?”…
- Iartă-mă, cred că trebuie să
merg la el… Să vorbesc cu el, spuse cu voce tremurată Emei.
- Vrei să vin şi eu? îl întrebă
Ema prinzându-i mâna, privind şi ea, ostentativ, în direcţia lui
Thank.
- Nu, nu cred că este cazul… Dar
nu voi sta mult, se scuză Dan, se ridică şi plecă cu paşi
şovăielnici spre separeu, privind atent la tot ceea ce se
întâmpla în jurul său. Thank îşi retrase capul… Ştie că vin, se
aştepta la asta, concluzionă Dan.
"Nu ştiu de ce mă mir de ceea ce
se întâmplă... Ar fi cazul să mă mir doar la cele trăite...
Trebuie doar să mă gândesc că marele coordonator a ceea ce se
întâmplă este Thank şi am găsit răspunsul la toate întrebările,
căută Dan o soluţie la întrebările ce apăreau. Şi chiar dacă se
întâmplă ceva deosebit, ce poate fi atât de important?!?" îşi
spuse pentru a se linişti. Nu cumva totul este o regie a lui
Thank pentru a-mi induce o stare anume, pentru a atrage greşeli
copilăreşti, eventual blocajul atras de o protecţie necesară la
agresiunile acestea ilogice?!?
Îşi aminti de bunica sa: "Dacă
ai supus necondiţionat gândurile, eşti stăpânul necontestat al
simţurilor"... "Sau era invers?!? Oricum m-am convins de
nenumărate ori de dreptatea spuselor ei. Trebuie să mă controlez
cât mai bine deoarece ceva îmi spune că ceva este în
neregulă..." „Trebuie”, nu este termenul corect, nu este
exprimarea corectă… Mă controlez, le controlez, cam aşa ceva
trebuie să sune… Cred că Thank vrea să cedez psihic şi să
renunţ, edictă Dan! Şi asta trebuie să previn real sau imaginar,
ce contează…
- Ai ceva de clarificat,
bătrâne? veni pe un ton serios întrebarea lui Thank.
- Nu, Thank! veni sec răspunsul
evident nesigur al lui Dan.
"Nu înţeleg de ce ţine neapărat
Thank să îmi strivească nervii?!? Crede că nu voi rezista unei
discuţii cu el?!?"
Se aşeză la masă, faţă în faţă cu Thank, fără a mai scoate nici o vorbă şi îl privi drept în ochi aşteptând ca acesta să deschidă discuţia. Dar el continua metodic să îşi finalizeze de pregătit ceaiul, adunând atent toate frunzele pentru a le pune pe marginea farfuriei ceştii.
Se aşeză la masă, faţă în faţă cu Thank, fără a mai scoate nici o vorbă şi îl privi drept în ochi aşteptând ca acesta să deschidă discuţia. Dar el continua metodic să îşi finalizeze de pregătit ceaiul, adunând atent toate frunzele pentru a le pune pe marginea farfuriei ceştii.
Atunci avu timp să se gândească
la Thank să îşi amintească de el. El era subordonatul ideal dar
şi cel mai dur conducător. Manevrat cu abilitate datorită
slăbiciunii sale psihice legate de dorinţa de a ajunge cel mai
bun, cel mai sus, putea fi integrat în orice rol dorit. Nu
comenta, nu greşea şi nu se răzvrătea indiferent de ceea ce era
pus să facă. Interesul celor de sus era ceea ce conta pentru că,
astfel, să ajungă alături de ei şi să îi determine să considere
că el este cea mai bună continuare... Pentru Thank aceste
lucruri erau lege. Şi, făcând orice treabă perfect,
necondiţionat, era imediat acceptat, implicat, promovat...
Îşi aminti de spusele lui
Francisc... "Tâmpitul acesta de Thank este cel mai special băiat
din câţi am întâlnit până acum. Şi nu este numai părerea mea.
Toţi avem de a face cu o doză de nebunie, cu o legătură subtilă,
intuitivă, care ne dă soluţiile cele mai bune în cele mai
neaşteptate momente, dar... Thank ăsta ne întrece pe toţi la un
loc. Nu este altceva decât un nenorocit de maniac care nici
măcar nu gândeşte ceea ce face. Cred că aceasta este cheia
perfecţiunii sale. Şi dacă drumurile vieţii tale te fac să intri
în contact cu el sau, mai rău, în conflict cu el... Ce oare mai
poţi face?!? În plus, apropierea lui seamănă cu introducerea
într-o mlaştină care fierbe, fără şansa de a cere ajutor cuiva.
Şi, cu cât te agiţi mai mult, cu atât n-ai nici o şansă... Cu
cât eşti mai indiferent cu atât se termină totul mai repede...
Păcat de tine, Dane! În locul tău i-aş fi dat un şut în fund şi,
indiferent de bătaia care urma să o iau, ştiam că am reuşit să
ripostez într-un fel anume..."
Pedro era de altă părere... "Un
nesănătos, asta este Thank. Cu toate acestea aş dori imens să am
calităţile lui, să fiu ca el, un maimuţoi care poate oricând,
orice... Să fii când cel mai tare fizician, când cel mai trăsnit
pilot, când cel mai eficient comandant, când cel mai tandru Don
Juan... Cred că nu vei reuşi vreodată să îl uiţi... Ţi-a
suflat-o pe Ada de parcă nici nu ai fi existat. Brrr, se furnică
pielea pe mine gândind că aş fi putut fi în locul tău..."
Puţini au fost cei care au avut
curajul să îl înfrunte sau să îl provoace, deoarece devenea un
monstru fără scrupule când sesiza opoziţie, justificată sau nu.
Şi care era cel mai periculos răspuns al său?!? Tăcerea... Aveai
să afli că l-ai supărat abia după ce erai distrus, strivit,
călcat în picioare, indiferent de onestitate, onoare sau altele
asemenea...
Şi Thank tăcea... Acum, tăcea...
Şi el, Dan, se afla printre cei
al căror destin purta amprenta lui Thank. Era singurul om care a
avut curajul să îl înfrunte pe linia relaţiilor cu o femeie.
Şi... A pierdut, aşa cum a pierdut oricine în faţa lui Thank.
Nu îl rodea acest lucru... La
cât a pierdut la viaţa sa, pierderea unei iubiri, fie ea singura
şi cea mai mare, nu mai însemna mare lucru. Singurul lucru de
care îi părea rău era că a simţit totul de la început şi s-a
angajat până la capăt în tot ceea ce a urmat... Ştiind că va
pierde dar crezând în ea, care nu avea nici o treabă cu Thank.
Oare Thank îi „făcuse” pe amândoi?!?
Şi, uite aşa, a pierdut-o pe Ada
fără a putea vina pe ea. Ştia foarte bine că devenea nesuferit
de încântată atunci când era curtată. Şi, mai ales, de cei
puternici... Şi simpatici... Cine îi putea rezista lui Thank?!?
Şi, unde mai pui că, Thank nu era altceva decât prima ei
iubire... Cu siguranţă că nu m-a iubit cu adevărat...
- Salut! se auzi stins vocea
Adei care se aşeză pe scaunul de lângă Thank, faţă în faţă cu
Dan.
- Bună, Ada! răspunse pe
nerăsuflate, uimit.
- Îţi voi ţine pumnii... Trebuie
să treci cu bine de tot ce va urma!
Undeva, pe fundal, se auzi un
râsul ciudat, schimonosit, al lui Thank... Nu mai vedea nimic
decât chipul Adei... Da, de accea râde Thank, mi-am trădat
slăbiciunea, gândi Dan în timp ce îşi repoziţionă privirea pe
ochii lui Thank.
- Întotdeauna am crezut în
puterea ta! continuă Ada fără a ţine cont de reacţia lui Thank.
- Da, iadul este cu mine! veni
necontrolat răspunsul lui Dan. Ce înseamnă toate acestea?!?
Dar Thank nu reacţionă în nici
un fel, privindu-l impasibil, de parcă nici nu îl văzuse, de
parcă nici nu îl auzise.
"Dacă stau bine să mă gândesc am
impresia că l-am prins pe Thank în off-side, gândi cu o oarecare
mândrie. Nu se aştepta băiatul să reacţionez atât de prompt. Şi
poţi fi sigur, bătrâne Thank, că te voi mai prinde pe picior
greşit!" gândi Dan până ce Ada să înceapă discuţia…
- Te-am aşteptat să reacţionezi
la mai multe mesaje transmise pe canale diferite către tine…
Dar, lipsa ta de reacţie ne-a făcut să te căutăm, să dăm de tine
şi să purtăm o discuţie necesară, completă Ada în timp ce se
aplecă spre Thank sărutându-l uşor pe gât, iritându-l pe Dan, ce
simţi fiori de furie trecându-i prin stomac, disipându-i şi
puţine energie ce o mai avea. Aşa se simţea mereu când Ada era
tandră cu altcineva... Chiar dacă trecuse mult, mult timp de
când ea nu mai era a lui... Sau, mă rog, de când el nu mai era
al ei…
"Tembelule, se apostrofă Dan în
gând, nu mai este a ta… Când ai de gând să te adaptezi la asta
şi să nu mai ai reacţii de adolescent retardat?!?"
- Asta din punctul ei de vedere,
întrerupse brutal Thank pe Ada, retrăgându-se ciudat de
deranjat. Eu nu consider că eşti o persoană atât de importantă
pentru a mă deranja să te caut, continuă superior, brutal de
superior…
- Şi, de ce mă căutaţi?!?
întrebă mirat la maximum Dan, trezit din reveria lui. Ce treabă
aţi mai avea voi cu mine?!?
Într-un gest destul de evident,
Ada îl strânse braţul lui Thank, parcă cerând să fie lăsată ea
să vorbească…
- Vin vremuri tulburi, Dane,
interveni Ada. Chiar dacă pare ciudat să ştii că amândoi am avut
mereu un fel de grijă specială pentru tine. Şi, apropos de ceea
ce vine, tu eşti destul de nepregătit, destul de expus, lucru
care mie nu îmi convine absolut deloc…
- Dar Thank nu are nimic de
spus?!? interveni ironic Dan.
Thank dădu să dea un răspuns dar
Ada îi strânse iar braţul oprindu-l, făcându-l să recurgă la un
efort vizibil de a-şi păstra faţa neutră, să nu o schimonosească
de furie... Sau altceva.
- Este un mai vechi pact al
nostru în ceea ce te priveşte… Şi, la rugămintea mea, Thank,
omul de onoare care îl cunoşti, a reacţionat conform înţelegerii
noastre…
Undeva, în adâncul fiinţei lui,
Dan nu mai putea suporta ceea ce se întâmpla. Se ridică în
picioare şi spuse:
- Ştiţi bine că numai vreau că
am de a face cu nimic cu voi…
Şi, efectiv, plecă spre Ema,
lăsându-i pe cei doi în urmă. Se mai auzi doar vocea Adei care
îi spuse:
- Acum te-am căutat noi. Va veni
vremea să ne cauţi tu… Dar lucrurile nu vor mai fi în avantajul
tău, aşa cum au fost acum…
După doi, trei paşi se opri
încercând să dea un sens celor spuse de Ada. "Ce vrea să
spună?!?" gândi pivotând, întorcându-se cu faşa spre Thank şi
Ada. Thank ridică palma dreaptă în semn de interdicţie şi spuse:
- Suntem aici... Hmmm, emise
pentru a-şi drege vocea... Sunt aici atât cu acordul Adei cât şi
cu acordul lui Corasdo... Ei mi-au cerut să intervin, să fac
ceva, apropos de toate cele care vin...
- Corasdo?!? întrebă mirat Dan,
de parcă nu ar fi auzit nimic altceva.
- Da, sublinie Thank, ridicând
palma spre Dan care tocmai trăgea aer pentru a interveni.
- Atunci voi vorbi cu el,
continuă Dan ironic, întocându-le spatele, văzându-şi de drumul
său.
Ajunse la Ema şi o ridică de
mână de la masă, plecând imediat din Pub… Uite cum se strică o
zi care nu am de gând să fie o zi ratată, gândi Dan furios.
- Unde mergem, întrebă Ema
supusă, de parcă dorea să nu-l deranjeze, sesizându-i furia.
- Tot ce îmi doresc este să fiu
cu tine, atât! răspunse Dan îndulcindu-şi tonul. Să punem la
punct tot ceea ce am rămas dator aseară...
Şi ajunseră rapid acasă la Ema.
Locuia la câteva clădiri distanţă de Pilot Pub. Un drum în care
amândoi nu schimbară o vorbă… Dan se gândi întreaga perioadă la
ce ar fi putut discuta. Nu îţi amintrea nimic serios, care să
merite discuţii suplimentare, clarificări... Niic în ruptul
capului...
Aici, Dan, cum intră, se aruncă
în canapeaua primitoare ce trona în camera principală. Oftă
prelung şi lăsă capul pe spate, rămânând aşa pentru un timp.
Ce putea să vrea să vrea
Thank?!? Să fie nevoie să îi caut eu... De fapt, la câte ştiu
despre Thank, cu certitudine îi voi căuta, chiar dacă mesajul
mi-a fost transmis de Ada... Avantaj?!? Avantajul meu?!? Este
posibil aşa ceva în orice relaţie cu Thank?!?
Îl trezi Ema care îl încălecă
stând în genunchi pe canapea, îmbrăţişându-i trupul cu
picioarele, încălzindu-l cu maxim din trupul ei.
- Ce a fost cu slăbiciunea ta în
faţa ălora?!? Iniţial am crezut că este vorba de fufă, dar mi-am
dat seama că tipul era de vină, completă Ema mângâindu-i,
desenându-i chipul lui Dan cu atingerea arărătorului ei.
- Sunt amândoi, răspunse Dan
uimit de sinceritatea lui... Nu ştiu de ce vor să intre iar în
viaţa mea... Ce mai vor să clarificesau să iniţieze?!? Eu am
doar de clarificat lucruri cu tine, cu noi, continuă Dan
sărutând-o repetat pe toată faţa, pe ochi, oprindu-se asupra
gurii ei cu o sorbire profundă, lungă, plină de muşcături tandre
cu buzele lui.
Ema îl lăsă să termine şi se
depărtă din sărutul lui prinzându-i capul între mâini, cald,
într-un gest plin de iubire, privindu-l tandru în ochi... Se
priviră pentru o scurtă perioadă de timp, până ce Ema începu să
îl sărute pe cât de tandru pe atât de zgomotos, ca un fel de
răspuns, dar şi ca un fel de protest… Dan înţelese asta şi îi
spuse:
- În faţa acelui cuplu nu am
reuşit să mă controlez niciodată. Cel puţin nici acum… Este ceva
lăuntric, de necontrolat, ceva cu care...
- Fufa este celebra Ada?!? îl
întrerupse Ema ţintuindu-i capul pentru a-l privi în ochi.
- Era şi greu să îţi dai seama,
răspunse Dan oftând adânc, poate prea adânc…
- Sincer, nu prea avea de arătat
ceva atât de deosebit să te înţeleg. Ba, mai mult…
- Te rog! o întrerupse Dan. Şi
aşa sunt destul de tulburat şi chiar vreau să mă răscumpăr
pentru toate bădărăniile de aseară. Ţi-am spus că vreau să fiu
cu tine, şi atât!
- Asta simt şi eu… Dar nu vreau
să revenim acum la ceea ce a fost aseară. Să fim doar noi! spuse
Ema în timp ce îi dezbrăcă bluzonul… Ai timp să îţi aminteşti ce
a fost important aseară, completă Ema în timp ce aruncă de pe ea
bluzonul ei, lipindu-se de el, sărutându-l pentru a opri
cuvintele lui, aşa cum o făcea de fioecare dată.
Şi urmă o minunată seară
romantică în doi, cu toate că, la început, Dan îşi controla
destul de stângaci starea de nervozitate. Era oare atât de slab,
atât de greu era să se controleze?!? Ema citise totul... Şi cu
Thank şi Ada, şi cu dezinteresul lui la adresa discuţiilor lui
cu ea.
Dar Ema era magnifică, ca de
obicei. Ştia exact ce are de făcut pentru a face fiecare clipă
minunată, pentru ca el, Dan, să uite de ceea ce se petrecuse… Să
uite de ceea ce era el ca manifestare, părăsindu-se în el ca
trăire... Chiar îl cunoştea mai bine decât se cunoştea el
însuşi… Dar şi pentru ca ea să fie sigură că va avea cu cine
discuta a doua zi.
Şi nu se mai putu concentra
decât pe ceea ce avea de făcut pentru a-i dărui plăcere şi
bucurie Emei, pe ceea ce avcea de primit de la Ema pentru a trăi
plăcere şi bucurie... Până la acel punct maxim în care el se
bucură de reuşita lui când ea îl răsplăti cu toate trăirile lor
adunate-n una, a lor...
Într-un târziu adormiră,
moleşiţi de rutinata dar minunata lor seară de dragoste, uitând
pentru moment de tot ceea ce se petrecuse. Fără alte gânduri
afară de cele de mulţumire, fără alte cuvinte afară de cele
mângâiere, recunoştinţă şi...
Dorin M - 28 Octombrie 2020