STUDIU - Tehnic - Noua Medicină Dacică
Apa –
Post-„Comment” - Partea 2
Încep această postare cu un
„experiment” destul de „ciudat” legat de apă. Unul din
principalii cercetători ai apei, Emoto Masaru, a avut la un
moment dat un conflict de copyright legat de o fotografie a unui
cristal de apă de la barajul Fujiwara.
O elveţiancă pretindea că ea
are dreptul de copyright asupra unei astfel de fotografii ce a
fost făcută şi de Emoto care a avut mesajul acesta: „Înţeleg că
aţi făcut fotografia, dar şi eu am făcut-o. Personal, am făcut-o
în această lume tridimensională. Poate că Dumneavoastră aţi
făcut-o într-o altă dimensiune”. La scurt timp femeia şi-a
retras cererea copyright. Gândiţi-vă că toate acestea s-au
petrecut în faţa unor avocaţi, interesant, nu-i aşa?
Iată acum interpretarea lui
Masaru Emoto cu privire la ceea ce s-a întâmplat…
El este convins că există o
dimensiune în care există imagini precum cea a acelui cristal.
Este posibil ca femeia din Elveţia să fi accesat într-un fel sau
altul altă dimensiune şi să fi „surprins” imaginea într-o stare
de conştiinţă modificată. De aceea nu a avut nici o ezitare în a
pretinde că fotografia îi aparţinea.
Dar, odată cu acest
incident, Emoto a început studiile şi a demonstrat (pentru cine
acceptă demonstraţiile acestuia) că fotografiile cristalelor de
apă exprimă deseori vibraţii din alte dimensiuni. Acest lucru a
fost „întărit” de faptul că atunci, cristalele obţinute au avut
formă heptagonală (cu şapte colţuri), ceea ce este destul de rar
deoarece majoritatea cristalelor din această dimensiune sunt
hexagonale (cu 6 colţuri).
Explicaţia este destul de
simplă. În acea perioadă, în lacul de acumulare de la Fujiwara,
a fost descoperit corpul unei tinere ucise (ucigaşul a fost
prins chiar a doua zi). În urma ritualurilor religioase
realizate cu acea ocazie, lacul de acumulare s-a purificat şi
s-a limpezit iar spiritul femeii s-a putut ridica în sfârşit la
cer. Dacă am fi avut de-a face direct cu o altă dimensiune,
cristalul ar fi avut formă octogonală (opt colţuri) dar s-au
obţinut doar şapte deoarece s-au manifestat vibraţiile legăturii
şi nu direct ale dimensiunii…
Deci, Emoto susţine clar că,
apa transcende dimensiunile, permiţând rezonanţa cu lumea în
care sălăşluiesc sufletele înainte de a merge mai departe în
împărăţia spiritelor. Aceste consideraţii pot fi duse mai
departe. Japonezii cred că ţara lor este „lumea apelor” fiind o
insulă înconjurată de ape şi având un potenţial hidrografic
destul de bogat.
Această credinţă este atât
de puternică încât deseori grupuri mari de oameni se unesc
pentru a se ruga cu privire la curăţenia apelor lor. Astfel de
întâlniri destul de celebre pentru japonezi sunt cele de la
Fujiwara şi Biwa. Astfel, vibraţia rugăciunilor lor, vibraţia
intenţiei lor, a călătorit într-o dimensiune superioară, purtată
de legea rezonanţei (vom vorbi pe larg despre această lege în
postări mult viitoare). Astfel, cuvintele au ajuns să rezoneze
cu o frecvenţă foarte înaltă, după care s-au întors în
dimensiunea noastră fizică cu o frecvenţă mult mărită (frecvenţa
medie a rugăciunilor „japoneze” este în jurul a 300 Hz, iar
vibraţii „de răspuns” sunt de nivelul a câteva mii de Hz),
purificând lacurile (apa lor).
Deci, ajungem iar la
capacitatea apei de a reţine informaţiile. În acest sens este
destul de interesant să amintim de imunologul francez dr.
Jacques Benveniste şi de munca acestuia.
Acesta şi-a publicat
descoperirile în revista „Nature” dar a fost criticat cu
duritate şi forţat să-şi părăsească slujba de la Institutul
Naţional pentru Sănătate şi Cercetare Medicală (INSERM -
Franţa).
Problema acestuia, comunicată şi lui Masaru Emoto a fost clar
legată de legătura dintre apă şi Dumnezeu, Creator, Unime sau
cum vrea fiecare să perceapă.
Să nu credeţi că Emoto nu a
fost criticat şi că, munca sa nu a fost considerată a fi
înşelătorie, că nu a fost izolat de către lumea ştiinţifică cu
toate că cei menţionaţi au respectat permanent rigorile
ştiinţei! Şi, totul, deoarece orice studiu de profunzime al
puterii apei ajunge invariabil la concluzia că Dumnezeu există.
Apa ne învaţă că există o putere mai presus de noi, că suntem
copiii Cuiva.
Dar să mai rămânem puţin pe
teritoriul memoriei apei. Cercetările au confirmat că apa este
capabilă să reproducă proprietăţile unei substanţe cu care apa a
fost în contact chiar după ce substanţa iniţială dispare
datorită diluţiilor infinitezimale din apă.
Apa are aşadar, capacitatea
de a păstra în memorie proprietăţile moleculelor substanţelor.
Deci, la acest moment, cercetările lui Emoto Masaru ne spun că
apa reţine orice „intervenţie” energetică (emoţională, etc) iar
cele ale lui Benveniste că apa reţine orice „atingere”
materială…
Continuarea cercetărilor
acestora merge alături de descoperirile laureatului premiului
Nobel, pe nume Luc Montagnier, co-descoperitor al virusului HIV,
care a ales să continue aceste cercetări „sensibile” pentru
cariera sa. Acesta, împins de curiozitate, aplică la un moment
dat în propriile cercetări tehnologiile lui Benveniste. Şi,
chiar de la prima experienţă efectuată pe plasma sanguină a unui
bolnav de SIDA el detectează undele electromagnetice ce erau
descrise de cercetările lui Benveniste, cu toate că acesta nu se
aştepta la aşa ceva.
Acest tip de fenomen este
neacceptat, inimaginabil, la acest moment de către lumea
ştiinţifică (biologia clasică, mai ales) constă în detectarea
(şi nu numai, veţi vedea în continuare) undelor electromagnetice
ale unui lanţ ADN, inclusiv de transducţie a acestor unde (şi nu
numai)… Motiv pentru care a ajuns un savant marginal, fără
finanţări sau susţinere, deseori catalogat ca un bătrân senil,
salvat doar de vechea victorie a obţinerii Nobelului.
Dar să descriu în ce constă
experimentul şi, implicit, memoria apei la nivel de materie…
Mai întâi să clarificăm ce
este cu această transducţie… Plecând de la ADN-ul unui pacient
infectat de SIDA se vor „preleva” undele electromagnetice
caracteristice acestuia şi se va crea un fişier numeric
(digital) care va fi transmis printr-un suport informatic
(inscripţionare CD sau DVD, stick de memorie, etc. inclusiv
transmiterea acestuia via internet) la un alt laborator unde se
va proceda la reconstituirea acelui ADN pe baza fişierului
numeric/ digital transmis/ recepţionat (evident acest laborator
se poate afla oriunde pe suprafaţa planetei, sau mai departe).
Aceasta este transducţia (dar se poate folosi şi „pretenţiosul”
termen de „teleportare”, chiar dacă ar fi o simplă clonare,
deoarece nu se transferă originalul ci se creează o mcopie
identică a originalului)…
Procedeul începe cu
detectarea zgomotului de fond electromagnetic (deosebit de
puternic în zilele noastre datorită undelor radio şi nu numai –
de exemplu, lumina este o manifestare electromagnetică) care
poate perturba procesul. Apoi, se va lua un flacon cu ADN (în
cazul experimentelor lui Montagnier este ADN-ul extras din
sângele unui pacient suferind de SIDA), cantitatea nefiind
determinantă ci doar fiind necesară măsurării semnalului
electromagnetic al acesteia.
ADN-ul conţine ansamblul
informaţiilor necesare determinării/ developării şi existenţei
unui organism viu, indiferent de complexitatea acestuia
(bacterie, ciupercă, plantă, om sau alt animal), fiecare fiind
unic pentru o anumită formă de viaţă (asemenea unei cărţi de
identitate care permite identificarea fiecărui organism).
Şi, experimentul va consta
nu numai în transducţie, confirmată de compararea ADN-ului sursă
cu cel care va fi reconstituit din fişierul digital ce va fi
transmis la distanţă, ci şi din demonstrarea memoriei apei şi a
capacităţilor acesteia.
Chiar dacă plictisesc voi
descrie în amănunt experimentul (ce poate fi efectuat de orice
laborator, fără prea mari pretenţii tehnologice). Deci, flaconul
cu „sursa” ADN va fi amestecat cu apă sterilă, distilată, care
va ajuta la realizarea unor diluţii infinitezimale.
Prepararea diluţiilor înalte
constă în introducerea unor molecule în apă după care se
efectuează diluări succesive până la eliminarea totală a
moleculelor iniţiale. Procesul iniţial pleacă de la plasarea
flaconului cu sursa ADN în 9 părţi de apă sterilă, astfel
fiecare etapă constând în divizarea cu 10 a numărului
moleculelor „contaminate” de ADN. Diluţiile înalte fac parte din
orice experienţă legată de memoria apei şi sunt „aplicate”
pentru ca apa să memoreze moleculele cu care a făcut contact,
apoi, prin diluţiile înalte, această substanţă „de impregnare”
este eliminată din proba martor.
De obicei este de ajuns o
procedură cu 10 etape de diluţie pentru ca în proba martor să nu
rămână decât apa, moleculele de apă, fără nici o urmă de
material de impregnare (în cazul nostru ADN-ul). Pentru cei
complet „necredincioşi” în diluţia existentă, se poate merge (şi
s-a mers deseori) până la diluţia a 24-a, unde avem echivalentul
diluării unei picături din ADN-ul iniţial (sau alt material de
impregnare) în întreg oceanul Atlantic… După această „curăţire”
prin diluţie se procedează la codificarea semnalului
electromagnetic „detectat” în proba martor.
Dacă oamenii de ştiinţă nu
ar fi atât de „bănuitori”, lucrurile ar fi continuat de aici
fără probleme. Dar, pentru a elimina orice fel de interpretări,
se procedează acum la codarea în „dublu-orb”…
Astfel, un membru „martor”
(cu cât mai necunoscător, mai nevinovat, cu atât mai bine)
etichetează (indicat prin plasarea de etichete cu cifre în mod
aleatoriu, cu etichete mascate/ camuflate, astfel încât să fie
imposibil de ştiut care în care din eprubete se află diluţia
contaminată de substanţa de impregnare) tuburile astfel încât să
se evite orice suspiciune de falsificare sau de influenţă
mentală asupra experienţei.
Este indicat să existe 10
tuburi cu apă pură, sterilă, diluată, denumite „placebo” şi 10
tuburi cu diluţii înalte. După acest „moment” se procedează la
înregistrarea tuturor diluţiilor codate care se realizează
simplu, prin plasarea tuburilor cu diluţii deasupra unui fel de
microfon (pentru doar 6 secunde) care înregistrează variaţiile
câmpului electromagnetic care provin de la diluţii.
Toate aceste variaţii sunt
înregistrate prin digitalizare (numerizare) într-un fişier
informatic, ca şi în cazul înregistrării sunetelor (format wav
sau alte formate audio). Şi, dacă aceste tuburi conţin efectiv
doar apă, despre ce semnal se poate discuta că va fi captat?!?
Şi de unde?!? Evident, semnal va exista doar la probele,
tuburile cu diluţii, unde a existat contact cu un material de
impregnare, iar la celelalte nu se va înregistra nimic, fiind
descoperite din start.
Deci, în celelalte, „atinse”
de substanţa de impregnare (ADN-ul martor), se va detecta şi,
evident înregistra, semnal electromagnetic. Deci, aceasta este
prima parte a experimentului care, evident relevă succesul (cele
mai „active”, mai puternice emisiv diluţii sunt, de obicei,
diluţiile a 6-a şi a 7-a).
Şi toate acestea sub directa
contradicţie cu legile fizicii clasice, unde apa nu emite unde
electromagnetice şi, mai ales, prin existenţa emisiei acolo unde
nu mai există material de impregnare ci doar „memoria apei”.
Niciodată biologia şi fizica clasică nu a luat în considerare
aceste fenomene.
Să mergem mai departe! Acest
fişier, cu amprentele electromagnetice, va fi transmis către un
alt laborator (de exemplu, prin internet) pentru a fi utilizat
la reconstituirea unei copii ADN-ului original, care a
amprentat apa.
Deci, se va proceda la o
parcurgere inversă a procedeului de realizare a fişierului
digitalizat… Fişierul va fi „redat” către o bobină unde undele
electromagnetice să fie „redate” unei probe de apă sterilă,
pură, care să memorizeze semnalul astfel redat (totul
petrecându-se în interiorul unui tub metalic cu scopul de
ecranare, de izolare faţă de orice influenţă electromagnetică
din jur). Procesul de redare, de impregnare, durează, de obicei
în jur de o oră.
După acest timp, se preia
proba de apă impregnată (imediat după impregnare se poate
detecta „activitate electromagnetică” în eşantioanele de apă
pură care, anterior impregnării nu prezentau această activitate)
şi se plasează în mai multe alte tuburi, pentru a fi supuse
procedurii RLP (Reacţie în Lanţ cu Polimerază), utilizată
deseori în criminalistică.
Această procedură constă în
introducerea în apă a unor elemente chimice numite nucleotide,
constituenţi de bază ai oricărui ADN. Pe lângă aceste „cărămizi”
ale vieţii se adaugă o enzimă polimerază care va juca rolul de
catalizator al proceselor de refacere moleculară.
În prima fază aceste
componente rămân inactive, neînregistrându-se vreo reacţie.
Însă, imediat ce polimeraza detectează un fragment de ADN,
graţie acţiunii de reconstituire a polimerazei, secvenţa
originală a ADN-ului este reconstruită, permiţând
„reconstruirea” a suficiente elemente pentru a determina cui îi
aparţine ADN-ul „refăcut” din fragmentul de plecare. Acest
fenomen este denumit „acţiune în lanţ a polimerazei” care a adus
premiul Nobel lui Kary Bank Mullis în 1993.
Revenind la experimentul
nostru, evident că nu există prezent fizic ADN… Ci doar o
„înregistrare”/ „memorizare” a acestuia, digitalizată şi
impregnată în noile eşantioane de… Apă pură. Unde, bineînţeles,
se adaugă kitul de bază al procedurii RLP reprezentat de enzima
polimerază şi nucleotidele…
Potrivit biofizicii actuale
ar trebui să nu se întâmple nimic deoarece secvenţa de ADN a
virusului HIV nu se poate replica singură, fără model. Este ca
şi cum ai dori să realizezi fotocopii ale unui document uitat
acasă. Dar, în cazul nostru, ADN-ul se reface fără probleme…
Evident, în ultima etapă a
experimentului (procesului) se va face compararea ADN-ului
rezultat cu cea a ADN/ului de impregnare, validându-se succesul,
naturalul acestei „memorii” a apei. De obicei, se alege un alt
treilea laborator, independent, care va analiza ADN-ul rezultat,
obţinut din prelucrarea RLP. Evident că transducţia, implicit
memoria apei, vor fi (sunt) dovedite.
Dar, explicarea fenomenului
este o altă problemă, mai ales dacă elimini existenţa memoriei
apei.
Una din explicaţii (care
confirmă multe alte explicaţii similare) este cea a profesorului
de fizică şi chimie cuantică Marc Henry. Punctul de plecare este
reprezentat de molecula apei (H2O) care are o
afinitate de „conectare” pentru o valenţă suplimentară, putând
rezulta, de exemplu, apa oxigenată (H2O2).
Dar, această „valenţă liberă” va participa mult mai uşor la
formarea de lanţuri de molecule de apă ce se vor închide la un
moment dat formând un cerc, un poligon, etc, constituind
adevărate structuri, clustere de informaţie (considerându-se că
stocarea informaţiei nu se face numai prin intermediul spaţiului
format ci şi prin spaţiul delimitat, cuprins de această
structură).
Şi, în aceste „delimitări”,
materia nu poate intra ci este posibil accesul numai pentru
undele electromagnetice, ce vor fi „impregnate” în acest
„ansamblu”, denumit de teoreticieni ca fiind „domeniul de
coerenţă”. Astfel, undele emise de „înregistrările” amprentate
transmise spre „reconstrucţie” sunt înglobate în aceste
adevărate clustere informaţionale ale apei (de care am „vorbit”
în postările anterioare).
De reţinut este că
memorizarea, structurarea de clustere este folosită intenţionat
la plural deoarece sub acţiunea unor astfel de unde se formează
milioane de clustere identice care ajută şi accelerează
fenomenele de „reconstruire” a materialului de amprentare din
cazul experimentului descris mai sus. Cert este doar că
polimeraza a putut reconstrui ADN-ul care a amprentat apa
„găsind” toate informaţiile necesare graţie undelor
electromagnetice prinse în clusterele informaţionale ale apei.
Deci, este vorba despre o
adevărată revoluţie intelectuală şi ştiinţifică cu un potenţial
enorm. Dar, pentru moment, nu se doreşte asta. Nici măcar
recunoaşterea memoriei apei.
Aceasta ar fi (dar nu uitaţi
că este) dovada incontestabilă necesară trecerii la Noua
Medicină la nivel global, cea în care vom trata aproape totul cu
ajutorul apei şi undelor magnetice emise prin control de către
propriul organism sau emise de o persoană care ajută şi asistă
la procesul de vindecare.
Această nouă viziune despre
proprietăţile apei are consecinţe importante pentru medicină,
capacitatea apei de a stoca şi transmite informaţii conferind în
organismul nostru un rol de o importanţă deosebită. Revin, fără
să vreau să plictisesc, la faptul că apa este cel mai important
component al organismului uman (peste 70%) cu diferite
„reprezentări” cum ar fi 75% „prezenţă” la nivelul intestinului,
75% la nivelul stomacului, 73% la nivelul ficatului, 77% la
nivelul inimii, 80% la nivelul plămânului, şi 90% la nivelul
creierului.
Deci, primul curs care ar
trebui predat într-un curs de biologie este necesar să fie cel
despre apă, cu o pondere importantă în toate celelalte cursuri.
Prin extensie ajungem apoi la medicină, care ar trebuie să se
conformeze aceleiaşi realităţi, aceleiaşi raţiuni.
Dacă nu raţionăm în termeni
de volum ci ne raportăm la numărul de molecule cifrele devin
mult mai elocvente. Cele 70% de volum devin 99% din numărul
total de molecule ale organismului nostru. Acest număr de 1%
dintre moleculele care nu sunt apă, precum calciul, magneziul,
proteinele, etc. au o talie suficient de mică pentru a fi
coordonate de aceleaşi legi surprinzătoare studiate de fizica şi
chimia cuantică (lucru „confirmat”, dacă mai era cazul, de
dimensiunile reale ale atomilor care ţin de fizica cuantică).
Mai concret, dacă dorim să
înţelegem cum funcţionează o celulă trebuie să ne raportăm la
fizica cuantică (cum am prezentat în postările anterioare). În
acest domeniu, al fizicii cuantice, nu se face deosebire,
diferenţă între undă şi materie, totul fiind, de fapt, energie,
atomul fiind considerat în acelaşi timp şi undă şi particulă,
exact despre ceea ce este vorba în „descrierile” despre memoria
apei.
Şi, chiar dacă nu se acceptă
ideea de memorie a apei, cercetarea undelor electromagnetice
emise de materia vie are, cu siguranţă, în viitor strălucit în
lumea medicală.
Montagnier, şi nu numai, a
putut face legătura între semnale prezente în sânge cu boli
foarte grave şi foarte răspândite, cum ar fi bolile degenerative
ca Alzheimer, Parkinson, unele scleroze în plăci, unele cancere,
autismul la copii şi multe altele.
Dar, remarcabil este că
undele electromagnetice emise şi stocate de apă, în contact cu o
moleculă vor propaga în continuare proprietăţile acestei
molecule, deci şi acţiunea ei terapeutică. Da, aţi citit bine,
undele pot fi utilizate pentru tratament! Fie prin acţiune
directă asupra unei „zone de interes”, fie prin utilizarea
acestora în refacerea unor molecule de medicament fără
administrarea acestuia ci doar prin activarea producerii prin
unde direct la nivelul organismului şi prin intermediul
organismului (eliminându-se dogma chimiei care spune că
moleculele nu acţionează decât prin contact direct) – a se vedea
aici şi modul de acţiune al medicamentelor homeopate care
sugerează organismului, prin diferite diluţii ale unui
medicament, ce să producă şi în ce doză să producă.
Dar, limitându-ne la undele
noastre, totul va fi posibil prin „ascultarea” unui fişier
realizat după metoda descrisă mai sus… Deci, adio industrie
farmaceutică, adio asigurări sociale, bun venit ascultare de
unde… Gratis sau aproape gratis… Fără a avea un fel de spirit
anti-conspiraţii, pot aminti de Steve Jobs, care a murit c-am
prea prematur, care avea în proiect telefoane cu aplicaţii în
terapia vibratorie şi a undelor electromagnetice… Chiar nu
suntem departe de aşa ceva… Problema este să se meargă înainte
şi cei capabili să nu mai moară…
Aşadar, se conturează noi
frontiere ale biologiei axate pe informaţia pe care undele le-ar
putea transmite celulelor noastre, premise ale biologiei
numerice intuite de Benveniste… Şi nu numai.
În acest sens vă mai redau
un experiment al lui Benveniste şi închei această lungă postare.
Cercetătorul a luat o inimă provenind de la un cobai căruia i
s-a indus o reacţie alergică la ovalbumina din albuşul de ou.
Această inimă este un organ foarte sensibil la ovalbumină, cea
mai mică „percepţie” a prezenţei acesteia determinând reacţia
alergică. Atunci când s-a testat această inimă la prezenţa de
ovalbumină, aceasta a avut o reacţie alergică de şoc.
Şi, la „tratarea” acestei
inimi cu înregistrarea electromagnetică a ovalbuminei (denumită
ovalbumină numerică) inima nu a făcut diferenţa şi a intrat, de
asemenea, în şoc, ca şi cum s-ar fi aflat sub acţiunea
ovalbuminei reale (aşa cum urechea noastră nu face diferenţa
între o voce înregistrată şi cea reală – pentru ureche fiind
vorba despre acelaşi sunet).
De reţinut că, Montagnier nu
consideră memoria apei un scop în sine ci doar o tehnică
complexă cu care speră că va elimina vechiul său adversar,
virusul HIV.
Ajunge pentru azi!!! Mâine
voi finaliza postările despre apă (sper)…
Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere!
Dorin, Merticaru
