Pământul - Evoluţia vieţii - Partea I

Tot ceea ce am prezentat până acum în această secţiune denumită de mine „Începuturile” este necesar să fie „conectate” cu cele referitoare la apă (postări cu care am decis să încep datorită importanţei acesteia).

Să începem, succint, acest drum al cunoaşterii vieţii prin a "găsi" împreună momentul primului organism multicelular!

Primele "urme" organice, depozite, la propriu, sunt întâlnite în roci sedimentare cu vârsta de 4,3 – 4,4 miliarde de ani (la doar 1-200 de milioane de ani după impactul cu Theia şi formarea lunii). Surprinşi?!? Cum este posibil aşa ceva?!?

Ei bine, am subliniat că nu exista apă pe Terra deoarece aceasta era mult prea fierbinte, iar atmosfera acesteia era compusă, pe lângă gaze şi dintr-un adevărat ocean de apă „aerian”, alimentat permanent de apa ce se precipita pe scoarţa terestră şi ajungea rapid, fierbinte, în atmosferă.

Acest proces a favorizat o răcire graduală a scoarţei terestre şi, evident, depozitarea apei din atmosferă pe scoarţa terestră, în echilibru direct cu scăderea presiunii atmosferice. Oamenii de ştiinţă au estimat că, iniţial, presiunea atmosferică era în jurul valorilor de 400 de atmosfere, aceasta scăzând, în timp, la valoarea de 2 atmosfere…

Ei bine, această scădere masivă de presiune a avut şi un efect colateral, reprezentat de faptul că a „ajutat” la transferul în minerale carbonatate a CO₂, ce s-au depozitat pe fundul oceanelor. Acestea sunt sedimentele în care au fost descoperite urme organice de tip acizi graşi şi zaharide.

Deci, se poate deduce din cele mai de sus că, viaţa a "pornit la drum" mai repede decât se aştepta cineva. Este, evident, perioada cuprinsă între 4,4 miliarde de ani (perioada hadeană a precambrianului, după ce a avut loc impactul cu Theia) şi 4,2 miliarde de ani (finalul perioadei de 100 de milioane de ani de intens bombardament meteoritic şi al resturilor impactului cu Theia) este momentul statului vieţii incipiente (proto-vieţii).

Apoi, ar interveni compararea marelui bombardament cu momentul impactului cu Theia (Lucifer), pe care mulţi în consideră ca fiind un adevărat Armagedon al Terrei. Viaţa nu avea cum să "treacă" această încercare.

Părerea mea, după cum veţi vedea mai departe, este că, viaţa trecuse testul unui "Infern al lui Dante" reprezentat de Terra în formare, la fel a trecut de "Infernul Theei", şi viaţa a trecut peste orice fel de obstacol, cum se va dovedi ulterior.

Terra mai fusese un glob lichid de magmă şi viaţa şi-a găsit drumul. Cum este posibil aşa ceva?!? Poate cu ajutorul unei puteri divine...

Să revenim! După cum aţi putut vedea în postarea anterioară, în această perioadă (cea după impactul cu Theia) a venit şi impactul cu o cometă care a adus multă, multă apă pe Terra (poate o fi existat apă pe Theia şi nu a mai fost nevoie de această cometă), apă care a "ajutat" foarte mult dezvoltarea vieţii, în forma sa de atunci, extremofilă (în special termofile), unicelulară şi anaerobă (este valabil şi aportul de apă adus de „Marele bombardament”).

Oricum ar fi, acum, Terra era "Lumea apelor", apele acoperind peste 90% din suprafaţa ei. Cu toate că, oceanele erau extrem de toxice, cu un conţinut ridicat de salinitate (de peste 4 ori mai mult ca în zilele noastre) şi cu un conţinut deosebit de ridicat de metale, deci nu se putea discuta despre o anumită formă de viaţă sau asimilabilă cu aceasta.

Totuşi, nu se poate să nu se observe că lumea ARN-ului "evolua" (eventual fiinţa) de acum 4,2 miliarde de ani, sub forma extremofilelor. Teoriile care "încearcă" să explice aceste "fenomene" se bazează pe unele ipoteze.

Una dintre acestea ar fi teoria panspermiei care "afirmă" că, viaţa ar veni din afara sistemului nostru solar (sau de pe altă planetă, de exemplu Marte) fie prin intermediul unor resturi de materie ce transportau spori, resturi organice sau ceva similar (sprijinindu-se pe constatarea că, multe sisteme stelare se află într-o rază de 100 de ani lumină de sistemul nostru solar), sau că, transportul a fost mijlocit de inteligenţe extraterestre care au realizat un fel de inseminare a Terrei.

O altă ipoteză ar fi cea a "automatismului" de apariţie al vieţii prin simpla „apelare” la elementele chimice şi structurarea lor, fie şi accidentală, fie şi printr-o intervenţie divină care a creat universul programând apariţia obligatorie a vieţii. Teorie care este susținută și de studiile despre apă și calitățile ei.

La această ultimă teorie, a „automatismului” se alătură întreaga lume ştiinţifică, multe experimente demonstrând, fiecare în măsura lui, că din elementele chimice existente la acel moment apăreau rapid structurile organice ce puteau sta la originile evoluţiei vieţii, aşa cum a fost ea atunci (unde, în special, lipseau agenţii oxidanţi - toate planetele sistemului solar au atmosfere "reducătoare", bogate în N₂ (majoritar), CH₄, CO₂, CO, H₂S, NH₃ şi există dovezi geologice că O₂ a fost foarte rar (0,001%) în atmosfera Terrei până acum 2,2 miliarde de ani - când se presupune (bazându-se pe "mărturii" geologice) că a avut loc un fel de Armagedon "al oxigenului" care a ucis, efectiv, majoritatea formelor de viaţă anaerobe care existau atunci).

Acest ”eveniment” a fost denumit „Marele eveniment al oxidării” sau „Catastrofa oxidării”, având loc în intervalul de timp din era Paleoproterozoic-ului (începând de acum 2,46 - 2,42 miliarde de ani în perioada Sideriană, finalizându-se acum aproximativ 2 miliarde de ani, în Rhyacian).

Dar, din deducţiile oamenilor de ştiinţă, tot din aceste depozite sedimentare, a fost nevoie ca în perioada cuprinsă între acum 4,2 - 3,8 miliarde de ani să existe o "Lume a ARN-ului". Din punct de vedere al Terrei, abia este perioada iniţierii plăcilor tectonice…

Din punct de vedere al vieţii, aceasta a fost o perioadă în care subducţia plăcilor tectonice a „transportat” sedimentele „carbonice” şi cele ale metalelor grele sub scoarţa terestră, în manta, inducând scăderea acidităţii apelor oceanice existente atunci, acestea devenind din ce în ce mai facile manifestării vieţii.

Suplimentar, acum 4,2 miliarde de ani, se estimează că s-a stabilizat nucleul lichid al Terrei, convecţia dintre acesta şi straturile mantalei determinând apariţia unui puternic câmp magnetic care proteja pământul de radiaţiile vântului solar şi cele cosmice şi favoriza retenţia atmosferică.

Se consideră că, abia de la acest moment, Terra a fost gata pentru evoluţia vieţii, chiar dacă atmosfera acelor vremuri nu permitea luminii solare să ajungă la scoarţa terestră sau în oceane.

Dar, proto-viaţa s-a dezvoltat în oceane, grote, peşteri sau altele asemenea. Se presupune că cele mai favorabile zone de dezvoltare erau cele de pe lângă coşurile vulcanice subacvatice precum şi peşterile/ grotele gheizerelor.

Aceste zone primeau permanent diverse materiale, minerale ce au dus rapid la formarea de aminoacizi, acid fosforic, baze nucleate (nucleotizi) în zonele unde apa nu depăşea 80 – 90 de grade celsius, protejând astfel nou formatele bio-molecule.

Apoi intervine circuitul apei… Zonele protejate au caracter reductiv, zonele de suprafaţă au caracter oxidativ şi, astfel, există toate condiţiile necesare pentru a sintetiza bio-molecule.

Acest circuit al apei era mult amplificat şi de „apropierea” lunii care producea mişcări mareice imens mai mari decât cele din vremurile noastre, creându-se cicluri constante de „umed-uscat” chiar şi la nivelul micilor bălţi sau lacuri pe suprafeţele terestre din apropierea marilor acumulări de apă.

Se consideră că acest ciclu „umed-uscat” a fost cel mai crucial factor în producerea blocurilor vieţii cum ar fi acizii graşi, riboza şi altele.

Un important factor a fost reprezentat de tendinţa de acumulare a acizilor graşi care, rapid au creat capsule cu diferite elemente organice (în special aminoacizi), încapsulându-le. Aici, în acest mediu închis, sub ciclicitatea „umed-uscat”, fenomenele de polimerizare au progresat constant rezultând primele elemente de bază ale proteinelor, cum ar fi oligopeptidele ce au acţionat ca şi catalizatori pentru procesele ulterioare de producere a bio-moleculelor din ce în ce mai complexe.

În "dovedirea" acestor evoluţii stau şi experimentele lui Aleksandr Oparin, Stanley Miller şi Harold Urey care au reuşit să creeze substanţe organice (în special aminoacizi) în condiţiile simulate ale acelor vremuri (într-o "supă prebiotică" sau "supă primordială"). Dar, să mergem mai departe pe "aleea timpului"!

Chiar dacă existau condiţiile "necesare şi suficiente" ale iniţierii vieţii, se pare că era nevoie de existenţa macromoleculelor. Şi, s-a dovedit ştiinţific (prin experimente) că proteinele, acizii nucleici pot polimeriza pentru a forma macromolecule.

Lumea primordială, fiind o lume a magmei şi a scoarţei terestre incipiente în formare, ce beneficia de foarte mici "resurse" de apă, a atras foarte uşor posibilitatea de situaţii care favorizau sinteza de polimeri prin deshidratare (într-un mediu acvatic această posibilitate "cădea" datorită hidrolizării).

Şi, s-a descoperit că, un amestec de aminoacizi polimerizează spontan la temperatura de 130 grade Celsius, aminoacizii adenilaţi polimerizează la 60 grade, şi tot aşa.

În plus s-a demonstrat că adăugarea de CO într-un astfel de amestec are "preferinţa" de a realiza legături stabile peptidice între aminoacizi. Astfel s-a dedus că, un fel de "supă primordială" a fost uscată (la propriu) pe roci fierbinţi devenind un fel de "pizza primordială" unde polimerizarea necesară macromoleculelor s-a realizat fără probleme.

În plus, pe Terra a existat (şi există) Zn (zinc) care este un cofactor de polimerizare al ARN-ului. Şi, de la formarea primelor elemente ARN nu a mai fost decât un pas până să înceapă procesele de autocopiere specifice ARN-ului (atenţie, pentru neştiutori/ profani, ADN-ul este un fel de bancă de date, un fel de stocaj de date pe hard-disc, neavând nici cea mai mică participare în sintezele proteice aşa cum are ARN-ul, exceptând un fel de loc de informare pentru enzimele ARN în ceea ce priveşte produsul/ reacţia ce iese din tiparul standard de reacţie al ARN-ului, în ajutor venind disponibilitatea de acizi nucleici din acele "supe primordiale". În acest sens Spiegelman şi colegii săi au demonstrat fără dubiu că ARN-ul reacţionează imediat, direct proporţional cu disponibilitatea mediului.

Şi, astfel, a apărut proto-ARN-ul care s-a combinat cu diferite enzime, apoi aceşti „compuşi” au evoluat în ribozomi ce aveau capacitatea de a se replica singuri… Nu uitaţi că toate acestea se realizau în interiorul capsulelor de acizi graşi (formând proto-celule), proces destul de asemănător cu celulele actuale ale căror membrane sunt formate „structural” din straturi duble lipidice.

Acesta ar fi statul vieţii „capabile” de reproducere.

OK, acum avem macromolecule. Şi, până la prima celulă procariotă mai avem nevoie doar de izolarea realizată de către o membrană. Şi, oamenii de ştiinţă s-au "apucat" să dovedească că, formarea de sisteme compartimentate poate fi posibilă. Nu mare le-a fost mirarea când au descoperit că fosfolipidele formează rapid membrane bistratificate cu micelii "interioare".

Acest tip de membrană este întâlnit la majoritatea celulelor şi este cea mai eficientă structură ce duce la permeabilitate selectivă şi la acumularea de elemente şi structuri chimice specifice (inclusiv organice, aminoacizi, macromolecule, etc).

Şi, astfel, mixtura de polimeri, având membrană, formează imediat coacervate, prima formă existenţială ce poate fi asociată celulelor şi care stă la baza teoriei abiogenezei (originii vieţii fără intervenţii "exterioare"). Şi, să nu uităm, ARN-ul exista şi avea capacitatea autoreproducerii. De aici încolo s-au elaborat numeroase modele care să explice evoluţia ulterioară a vieţii, dar sunt destul de complicate ca să le prezint aici (şi să vă obosesc cu atâta ştiinţă).

Dintr-un fel de spirit de fair-play (într-un fel de "drept la replică") pot aminti de faptul că lipidele pot fi sintetizate de astfel de "formaţiuni prebiotice" dar aceste lipide nu pot fi folosite la "generarea" de bistraturi lipidice ulterioare, existând doar unele "sugestii" că structurile ARN au evoluat având capacitatea de a "instrui mediul" intern al unor astfel de sisteme închise (mai ales pe baza proprietăţilor de permeabilitate selectivă) să genereze astfel de straturi în sens reparatoriu (şi ulterior suport al diviziunii) şi, astfel, rezolvându-se problema genezei de astfel de elemente necesare membranelor celulare primordiale.

Interesant este că, sub aceste condiţii, viaţa a găsit calea de manifestare spre exploatarea luminii solare, dezvoltarea proto-vieţii trecând la cel de-al doilea nivel de manifestare. Astfel, s-a „dezvoltat” un adevărat metabolism care converteşte energia luminoasă în energie electrochimică, utilizând-o direct sau depozitând-o în zaharide pentru o utilizare ulterioară ca sursă de energie în lipsa energiei solare.

Astfel s-a realizat saltul de la energia vulcanică, a depozitelor radioactive etc la exploatarea luminii solare. Şi, important, tot în această perioadă membranele proto-celulare au dezvoltat un mecanism de a preveni ionii metalici din apa oceanică să pătrundă în interior.

Şi a mai existat un mecanism ce a asigurat succesul evolutiv al proto-celulelor reprezentat de posibilitatea de comasare între aceste proto-celule şi, efectiv, combinarea în forme din ce în ce mai complexe. Gândiţi-vă că formele de viaţă actuale utilizează doar 20 de tipuri de aminoacizi pentru a percepe „forţa” acestei capacităţi! Efectiv acest lucru certifică faptul că aceşti aminoacizi au existat şi la nivelul acestor proto-celule, inclusiv „urmaşii” acestora.

Conform descoperirilor efectuate, în aceste proto-celule, ARN-ul a evoluat de la forme instabile, în special datorită radiaţiilor ionizante spre formele de ARN cu structură circulară, de la care a fost doar un simplu pas evolutiv să apară structura dublu spiralată a ADN-ului.

Da, aţi citit bine, prima formă de manifestare a vieţii a fost ARN-ul!!! ADN-ul şi metabolismul său a fost "detectat în sedimente" abia în intervalul de 100 milioane de ani ce a urmat acestui punct "cheie de boltă" de acum 3,8 miliarde de ani.

Astfel că, apariţia ADN-ului, structură de depozitare de informaţii mult mai stabilă şi mult mai bine structurată (chiar dacă depinde de structurile şi enzimele de tip ARN), s-a ajuns la al treilea stadiu al naşterii proto-vieţii, cel al apariţiei celulelor procariote, strămoşii a ceea ce azi descriem a fi Archaea şi Bacteria.

Abia acum 3,5 miliarde de ani este descoperită (în sedimente) prima celulă procariotă (prokaryote microfossilis - procariotele sunt celulele care nu au organitele celulare protejate de membrane, aşa cum ar fi aparatul Golgi şi alte structuri intracelulare complexe, lipsind, în special, nucleolii şi anvelopa nucleară), acest "punct" fiind considerat a fi şi locul "de origine" al fotosintezei.

Dar până la apariţia fotosintezei a mai trecut ceva timp. Perioada de evoluţie a originilor fotosintezei se întinde pe un interval mare de timp, între acum 3,5 şi 2,8 miliarde de ani.

Oxigenul, în formă liberă, fără „legături” la altă moleculă, este toxic pentru viaţă deoarece acesta reduce capacitatea reductivă a unui organism viu. Acest lucru demonstrează, fie şi indirect, că primul organism fotosintetic a fost un microb anaerob care „evita” producerea de oxigen.

Dar a intervenit „Marele eveniment al oxidării” (menționat anterior) și pe parcursul a aproximativ 400 de milioane de ani crește concentrația de oxigen molecular (O₂) la valori mai mari de 10%. Această creștere a dus la extincția a mai mult de 80% din biosfera existentă atunci dar și a atras adaptarea biosferei „rămase” (care a evoluat „accelerat” și datorită alimentării cu nutrienți suplimentari de la biosfera ce a fost „pierdută”).

Ulterior, din necesităţi energetice „suplimentare”, viaţa a fost forţată să apeleze la oxigen ca o valoroasă şi destul de prezentă (oxigenul se pare că era relativ uşor obţinut din „reducerea apei” din care rezultă hidrogen şi oxigen) sursă de energie.

Primele forme de viaţă care au „dezvoltat” fotosinteza au fost cianobacteriile. Succesul acestor forme de viaţă este confirmat de imensele depozite de oxid de fier ce s-au format în acea perioadă, datorită eliberării de oxigen de către formele de viaţă, oceanul planetar fiind curăţat de fier în timp, ajungând să aibă culoarea albastră din zilele noastre.

Ca un detaliu, cianobacteriile au participat la sedimentarea fierului cu mult timp înainte (dovezi ale acțiunii acestora fiind datate acum 3,5 miliarde de ani), primele depozite de fier oxidat (FeO, F_e2O₃ și F_e3O₄) fiind confirmate geologic a fi formate acum 2,5 miliarde de ani. Cert este că procesul de oxidare a avut amplitudinea maximă în intervalul de timp cuprins între 2,2 și 1,9 miliarde de ani.

Acum apar, cu certitudine, primele meduze (?!? - rezultat al primelor simbioze celulare) şi primele alge unicelulare (procariote cu metabolism anaerob) şi începe formarea sedimentelor de stromatolite ce vor fi descoperite în zilele noastre şi vor atesta aceste afirmaţii despre "vârsta vieţii".

Ele au continuat evoluţia, formând masive colonii stromatolite şi au eliberat permanent oxigen, schimbând compoziţia în oxigen a atmosferei spre ceea ce cunoaştem azi.

Şi viaţa din aceste stromatolite (ceva foarte similar recifelor de corali din zilele noastre) merge mai departe, asemenea evoluţiei celulelor şi algelor care le generau (stromatolitele sunt formaţiuni sedimentare ce se formează prin depunerea de substanţe minerale, strat cu strat, de către formele de viaţă care produc un "reziduu" mineral al metabolismului - astfel, generaţie după generaţie, acest strat devine din ce în ce mai gros şi formează un fel de movilă, denumită stromatolit).

Şi, astfel, apare fotosinteza... Cert este că primele sedimente care dovedesc existenţa fotosintezei sunt datate ca având vârsta de 2,5 miliarde de ani (sfârşitul perioadei archeene a precambrianului - dar să nu uităm că este nevoie de timp pentru a se crea sedimente şi, astfel, apariţia fotosintezei, aşa cum o ştim azi, este plasată undeva acum 2,8 miliarde de ani).

Acesta este momentul când geologii confirmă formarea primelor continente şi formele de viaţă existente încep să "beneficieze" de "suportul" coastelor continentale. Acest suport a dat impuls dezvoltării de forme de viaţă care beneficiază din ce în ce mai mult de procesele de fotosinteză şi, astfel, viaţa (în special prin intermediul algelor din stromatolitele "de coastă") începe să producă din ce în ce mai mult oxigen.

Dar nu au evoluat numai formele de cianobacterii ci şi celulele procariote care s-au specializa ca sisteme endo-simbiotice şi, astfel, au atras specializarea organitelor celulare şi apariţia nucleului delimitând ceea ce ar fi celula eucariotă.

Primele organite ce s-au format se pare că au fost mitocondriile (ce păstrează şi în zilele de azi „funcţionarea” pe baza ARN-ului circular) şi cloroplastele ce permit obţinerea de energie prin intermediul oxigenului (care la acele momente era utilizabil fără probleme).

O altă specializare importantă a fost reprezentată de dezvoltarea unei membrane interne (membrana nucleară) cu scopul de a proteja ARN-ul incipient de oxigen. Această necesitate de protecţie s-a datorat faptului că, prin evoluţie, necesitatea de stocare de tip genetic a crescut enorm şi ARN-ul a fost „forţat” să se „transforme” în ADN.

Şi, astfel, la începutul perioadei proterozoic (acum 2,5 miliarde de ani) a precambrianului (care va "dura" până acum 545 milioane de ani), am ajuns la prima glaciaţiune (glaciaţiunea huroniană, acum 2,1 miliarde de ani, cauzată de curăţarea atmosferei de gazele cu efect de seră, în special metanul) dar şi la primele fosile destul de mari şi evoluate pentru a fi considerate a fi eucariote, acum 1,7 miliarde de ani.

Eucariotele sunt celule de mii (chiar milioane) de ori mai mari decât procariotele şi delimitează un fel de trecere peste un prag de randament energetic, putând evolua independent de entropia universală.

Apoi, acum 1,2 miliarde de ani apare meioza şi înmulţirea sexuată (cu toate că există dovezi clare că aceasta exista şi în "lumea ARN" de acum 2 miliarde de ani), fiind momentul unei adevărate explozii a formelor de viaţă multicelulare, chiar dacă cele mai multe constau din colonii de celule de o complexitate limitată.

Există unele "interpretări" cu privire la eucariotele din acele vremuri dar este recunoscut general că, cele mai certe structuri eucariote au cel puţin 900 milioane de ani.

Din studiile realizate s-a descoperit că eucariotele au apărut în urma proceselor de simbioză (colaborare) între procariote, în vederea facilitării proceselor metabolice (teoria endosimbiotică) pe fondul apariţiei proto-ADN-ului (cel puţin a ADN-ului circular, cel întâlnit în mitocondriile eucariotelor) prin evoluţia ARN-ului.

În acest sens "stă" structura internă a eucariotelor care "beneficiază" de majoritatea elementelor interne ale procariotelor, mitocondriile, cloroplastele şi flagelii fiind clar de origine simbiotică.

De altfel, linia de "dezvoltare" pleacă de la Monera (procariote, eubacterii şi arheobacterii) şi, apoi, separat, după cum urmează: 1. cianobacterii (care "preiau" fotosinteza) vor duce la plantae (împreună cu viitoarele protista), 2. paracoccii cu respiraţia şi thermoplasma cu fermentaţia "intră" în simbioză şi nasc celulele protoeucariote (determinând simbioza mitocondrială) la care se "alipesc" spirochetele cu motilitatea rezultând genul protista, cu prima celulă eucariotă şi cu simbioza microtubulară (cu algele, protozoa şi altele) din care rezultă, în final, 3. fungi şi 4. animalia.

Deci, transferul pe orizontală al organismelor simbiote este deosebit de important pentru apariţia eucariotelor. La acest "nivel" ARN-ul şi ADN-ul este foarte similar cu cel existent la nivelul procariotelor şi multe alte asemănări (este de ajuns şi atât - devine prea ştiinţifică postarea)...

Evident că şi organismele unicelulare eucariote evoluează, beneficiind şi de experienţa stocată în ADN-ul precursorilor, completând ADN-ul urmaşilor. Şi, viaţa îşi continuă cursul prin dezvoltarea a noi relaţii simbiotice până ce, acum 1,2 miliarde de ani apare primul organism multicelular (meduze, bureţi şi alte "chestii" similare).

Acest drum va trece prin marea încercare a "planetei de gheaţă", acum 700 (după "alţii" 600) de milioane de ani, când pentru zeci de milioane de ani Terra a fost un "glob de gheaţă", perioada fiind denumită glaciaţiunea Criogeniană (Cryogenian).

Chiar dacă „Terra albă” (globul de gheaţă) ar putea fi asimilată cu inexistenţa vieţii, această „etapă” a avut un rol esenţial în crearea mediului cel mai propice vieţii… Voi detalia puţin…

Apele oceanului de atunci erau de peste 4 ori mai sărate decât acum… Ori, „marea bilă de gheaţă” nu s-a format dintr-o dată şi nici nu a dispărut dintr-o dată. La startul ei au existat o serie de mici glaciaţiuni ce au extras apa „dulce” şi au depozitat-o în gheţari, determinând o creştere semnificativă a salinităţii apelor oceanice.

Dar, mişcările tectonice au permis depozitarea sării rămase ca urmare a evaporării apelor, depozite care, ulterior au „intrat” în componenţa scoarţei terestre, izolându-se de un eventual contact cu apa şi, în timp, desalinizând oceanele.

La „marele dezgheţ” procesul s-a repetat după „algoritmul” prezentat anterior şi salinitatea a scăzut şi mai mult… Şi, evident, acest proces a continua după un mecanism relativ asemănător şi după această perioadă.

Cert este doar faptul că oceanele planetare au devenit mult mai propice „vieţii” printr-un fel de purificare a mediului acvatic ce a devenit mult mai permeabil pentru circulaţia mineralelor şi nutrienţilor atât de necesari dezvoltării vieţii.

Continuă în postarea următoare…

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere!

Surse de documentare:

1. Great Oxidation Event (GOE) - Wikipedia.

Dorin, Merticaru