Pământul - Evoluţia vieţii - Partea II

Aşadar, după perioada „Globului de Gheaţă”, contrar aşteptărilor, apar primele forme de viaţă numite de noi animale simple (cum ar fi bilateria - numite astfel datorită simetriei bilaterale - şi peştii). Acum, viaţa, care trecuse prin temperaturile "de foc" ale unei planete topite, trece prin temperaturile glaciale ale unei planete îngheţate (la propriu), "scăpând" de această congelare, la modul cert, abia acum 550 milioane de ani, când supercontinentul Rodinia s-a fragmentat şi a permis Terrei să se dezgheţe (prin reapariţia curenţilor oceanici de transport a căldurii ecuatoriale către poli) şi să "plece" pe "drumul vieţii" cu startul cambrianului din precambrian.

În această perioadă de final de precambrian şi de încălzire a Terrei apar şi primele proto-amfibii precum şi fungii, coralii şi anemonele şi altele.

Acum 542 milioane de ani are loc o altă extincţie de proporţii a vieţii, multe specii dispărând la începutul Cambrianului. Raţionamentul acestei datări precise este interesant datorită faptului că reprezintă un model de gândire paleo-geologică deductivă.

Astfel, exact la începutul perioadei Cambrianului există o scădere însemnată în abundenţă a elementului C13. Aceasta este atât de răspândită, încât reprezintă cel mai bun indicator al poziţiei limitei între Precambrian şi Cambrian. Dovezile găsite în Oman arată faptul că descreşterea concentraţiei de carbon 13 este în strânsă legătură cu dispariţia a numeroase specii de vieţuitoare.

Din "fericire", această zonă dovedeşte şi o intensă activitate vulcanică relevând cauza acestei extincţii masive şi, din fericire, cenuşa vulcanică conţine zirconiu care a permis o datare foarte exactă a evenimentului.

Apoi vine, Cambrianul, cunoscut mai ales prin explozia vieţii, aşa-numita "Explozie cambriană" (începând cu acum 545 milioane de ani până acum 505 milioane de ani). Dar, această explozie a vieţii a avut loc, aproape exclusiv, la nivel acvatic, uscatul fiind populat "vag" doar în zonele de coastă, unde mareele asigurau algelor un fel de mediu amfibiu.

Dar, de reţinut, zonele  de coastă erau din ce în ce mai mari, mai semnificative, datorită evoluţiilor tectonice şi această formă de propulsare a evoluţiei vieţii devine un adevărat motor ce va alimenta popularea uscatului.

Acum sunt „vremurile” în care evoluţia vieţii „apelează” la toate cele trei căi incipiente de diversificare.

Conform specialiştilor, extincţia în masă este una din căile deja folosite de istorie. Pare paradoxal dar prin extincţie în masă apare oportunitatea noilor forme de viaţă de a evolua într-un mediu care, anterior se afla într-un echilibru stabil, invincibil. Mai mult, extincţiile în masă permit şi un fel de adaptare forţată a formelor de viaţă care îţi continuă existenţa, în baza selecţiei naturale.

Următoarea „formă” este reprezentată de „evoluţia stem”. Această formă de evoluţie a fost testată deja de istorie şi este reprezentată de apariţia unei noi specii, foarte puţin diferenţiată de prima, originală, ce apare prin intermediul diferenţierii genetice sau prin mutaţie genetică.

Şi ultima formă este reprezentată de „evoluţia în coroană”. Aceasta este o formă de evoluţie a evoluţiei stem deoarece cea din urmă se manifestă pe arealuri relativ reduse şi nu permite o diversificare masivă (ceea ce ar fi evoluţia în coroană). Dar, prin intermediul mişcărilor tectonice, micile arealuri de evoluţie stem au fost separate şi au avut o evoluţie restrânsă la arealul rămas.

Prin recombinarea micilor continente, de-a lungul evoluţiei tectonice, aceste „evoluţii separate” s-au recombinat şi, datorită potenţialului genetic relativ asemănător, au fost posibile recombinări genetice cu o explozie de variante evolutive, ceea ce descrie „evoluţia în coroană”. Astfel, dintr-un număr limitat de specii, prin recombinare rezultă rapid (în termeni evolutivi) un număr semnificativ de noi specii.

Oricum era evident că evoluţia vieţii este direct legată de schimbările de mediu şi de factorii globali cum ar fi „spaţiul” terestru, atmosfera, mediul extern Terrei, etc.

Acum sunt descoperite (oficial recunoscute - deoarece există dovezi indirecte că peştii şi proto-amfibienii existau deja) primele organisme multicelulare mai complexe decât bureţii şi au apărut aproximativ 50 de grupe majore "ale vieţii". Pe scurt, viaţa îşi face de cap...

Şi asta cu toate că, în perioada cuprinsă între acum 460 şi 420 milioane de ani a intervenit o glaciaţiune semnificativă, numită de cercetători glaciaţiunea Andrean-Sahariană (Andrean-Saharian) ce s-a „desfăşurat” de-a lungul Ordovicianului Târziu şi perioada Siluriană. Această glaciaţiune s-a datorat curăţării CO₂ din atmosferă de către plante, consecutiv creşterii semnificative a nivelului de oxigen.

Este perioada celebrilor Trilobiţi şi a crustaceelor, echinodermelor, moluştelor, brachiopodelor, a scorpionilor gigantici ai mării dar şi a celebrilor peştilor placodermi şi cefalopodelor. Acum 435 milioane de ani, plantele urcă şi ele, timid, pe uscat, nivelul apelor fiind foarte ridicat (nu prea erau calote polare) mareele "dezveleau" mari suprafeţe terestre permiţând dezvoltarea "de uscat" constantă a plantelor.

Tot acum apar şi primii strămoşi ai vertebratelor (la unele specii de peşti placodermi). Şi această "invazie" a vieţii continuă şi în Ordovician până când...

Acum 415 milioane de ani, la finele Ordovicianului, de unde va starta perioada Siluarian a Precambrianului, când Terra era un adevărat paradis al vieţii acvatice a avut loc un nou Armageddon. O stea, aflată la 600 ani lumină (?!?) de planeta noastră devine supernovă, explodând. Prin această explozie, această stea trimite un fascicol de radiaţii gamma direct spre planeta noastră şi...

Această teorie controversată începe prin a preciza că, dacă supernova era mai aproape de noi ar fi spulberat atmosfera sau, mai mult, ar fi "eviscerat" suprafaţa întregii planete. Dar, pentru început, aceasta a distrus peste 30% din stratul de ozon, şi aşa subţire, al atmosferei, permiţând radiaţiilor solare să afecteze planctonul, în forma sa de existenţă din acele vremuri (fără a mai lua în calcul efectul mortal direct al radiaţiilor gamma asupra vieţii).

Şi, ca şi în vremurile noastre, el este principala sursă de hrană pentru multe din speciile existente. Astfel, baza "lanţului alimentaţiei" (lanţului trofic) a fost distrusă aproape complet. Acţiunea curentului gamma asupra atmosferei a atras şi un proces care a dus la răcirea întregii planete, îndeajuns de mult încât să afecteze negativ şi să ducă la distrugerea structurilor de tip coral cu tot ceea ce atrage acest lucru pentru vieţuitoarele "din ecosistemul lor" (atât lipsa hranei cât şi a locurilor de reproducere).

Răcirea climei a atras şi apariţia de noi curenţi oceanici şi au apărut superfurtunile (după o perioadă îndelungată, de zeci de milioane de ani, de vreme stabilă, calmă) are au făcut ravagii în apele de mică adâncime unde se dezvoltaseră majoritatea formelor de viaţă. Şi, schimbările climatice au atras formarea unei masive calote polare, în sus (N), unde se afla supercontinentul Gondwana.

Şi, uite aşa, efectul cumulat al tuturor celor prezentate a atras pierderea a peste 70% din formele de viaţă existente la acel moment. Dar mai sunt şi lucruri bune... Acest lucru a atras o mare scădere a nivelului oceanelor şi, astfel, o mărire a suprafeţei terestre, fapt care a atras nu numai "forţarea" plantelor să devină şi terestre dar şi apariţia primelor insecte terestre.

Acestea au „profitat” de „invazia” zonelor costiere de către algele ce au evoluat spre mediul terestru, startând un fel de evoluţie în directă simbioză cu acestea (simbioză ce deja exista în mediul acvatic).

Şi, după 3 milioane de ani, totul a revenit la normal. De-a lungul Silurianului (415 - 400 milioane ani în urmă) şi apoi Devonianului (400 - 360 milioane ani în urmă), clima a devenit tropicală şi diversitatea vieţuitoarelor, oricât de afectată a fost de evenimentele anterioare, merge mai departe.

Apar primii peşti cu fălci şi dinţi (acum 410 milioane de ani), cele mai multe din plantele moderne au strămoşi în această perioadă (acum 395 milioane de ani), insectele populează uscatul în strânsă legătură cu dezvoltarea ecosistemelor legate de plante (acum 400 milioane de ani) şi, la sfârşitul Devonianului apar primele tetrapode amfibii.

Acum este momentul când apar forme de viaţă cum ar fi Ichthyostega, considerat a fi unul dintre strămoşii amfibienilor, începând diversificarea vieţii pe această linie.

Mediul global este din ce în ce mai susţinut de dezvoltarea plantelor care produc din ce în ce mai mult oxigen (în acele vremuri exista cu 1,5 mai mult oxigen în atmosferă, faţă de vremurile noastre), îmbunătăţind permanent evoluţia vieţii şi popularea uscatului.

Dar, nici acum viaţa nu este lăsată să meargă înainte "liber". Acum 377 milioane de ani, la finele Devonianului târziu, este înregistrat un alt eveniment cu valoare de Armagedon.

Totul va fi declanşat de deplasarea unei "superpene" de magmă prin manta ce va ieşi deasupra scoarţei terestre în zona unde în zilele noastre se află Siberia.

Amploarea erupţiei a fost imensă, iar suprafaţa pe care s-a produs la fel. Efectele au fost imediate pentru zonele apropiate dar aproape totul avea să fie cuprins de otrăvirea (la propriu) a apelor cu toxinele vulcanice apoi prin creşterea efectului de seră prin gazele eliberate în atmosferă (CO₂ în special, lucru ce a atras fenomenul de încălzire globală cu toate efectele lui adverse).

Se estimează că temperatura apelor oceanice a depăşit 30 grade Celsius ceea ce a atras perturbarea gravă a ecosistemelor. Cu toate acestea, cu toate că Terra a fost la un pas să piardă viaţa de pe ea, această încălzire a favorizat enorm dezvoltarea vieţii terestre (apărând naşterea de pui vii, tipică mamiferelor), pentru toate regnurile care populaseră uscatul.

Dar, nefavorabil, a facilitat şi dezvoltarea algelor care au început să deoxigeneze apele oceanelor – „Oceanul roz” (după mai bine de 250.000 de ani de activitate vulcanică continuă), oceanul planetar căpătând o culoare verde (a morţii). Apoi, după 750.000 de ani de acţiune acvatică, vulcanii s-au dezlănţuit în efecte şi pe uscat.

Volumul de cenuşă aruncat în atmosferă a fost imens, ajungând să reflecte aproape în totalitate razele solare "sosind" îngheţul, chiar dacă incendiile vegetaţiei au cuprins aproape întreaga planetă. Abia după 1,5 milioane de ani s-a "potolit" totul, după ce dispăruseră mai bine de 70% din toate speciile vieţii.

Şi, toate urmele au fost şterse abia după 10 milioane de ani, viaţa reluându-şi expansiunea, la sfârşitul acestei perioade apărând primul amfibian adevărat (care are toate caracteristicile amfibienilor moderni).

Urmează luxurianta perioadă a Carboniferului, în intervalul de timp cuprins între acum 360 şi 285 milioane de ani.

Uscatul este acoperit încet, dar sigur, de păduri tropicale care permit o diversificare masivă a vieţii pe uscat, în primul rând a plantelor şi insectelor care revendicaseră uscatul cu mult timp înainte, pe lângă acestea remarcându-se printr-o dezvoltare deosebită amfibienii (acum 340 milioane de ani), apar primele amniote vertebrate (acum 330 milioane de ani), primele reptile (acum 305 milioane de ani).

De remarcat este că din această perioadă provin primele fosile care ne indică apariţia plămânilor la amfibieni şi evoluţia acestora atât la amfibieni cât şi la nou apărutele reptile.

În această perioadă therapsidele (strămoşii mamiferelor) se separă de synapside şi multe, multe altele. Viaţa a "înflorit" în diversitate şi evoluţie şi în următoarea perioadă, numită de oamenii de ştiinţă, Permian.

Dovadă a „luxului” în care s-a dezvoltat viaţa sunt imensele depozite de cărbune, petrol şi gaze naturale din zilele noastre care nu sunt altceva decât "resturile fosilizate ale vieţii de atunci". Terra a fost locul păcii şi prosperităţii pentru multe milioane de ani, o "Grădină a Edenului pentru întreaga viaţă" atât în apă cât şi pe uscat...

Dar, ca un fel de balanţă a acestui „Eden”, în Carbonifer şi Permianul incipient (acum 360 până la 260 milioane de ani), calotele polare au avut dimensiuni imense, cauza fiind tot curăţarea de către vegetaţie a atmosferei de CO₂ pe fondul creşterii concentraţiei de O₂.

Vine momentul de acum 250 milioane de ani (la sfârşitul Permianului) cu o nouă încercare pentru viaţa de pe Terra. Este momentul celei mai mari activităţi vulcanice înregistrate (descoperite) vreodată.

Este momentul celei mai mari catastrofe a vieţii, aşa numita "Mamă a tuturor extincţiilor", când se pierd peste 95% din formele de manifestare ale vieţii, aceasta trecând pe lângă "momentul completei anihilări".

Este momentul când începe procesul de "fragmentare" a supercontinentului denumit Pangeea, faliile plecând din zona Siberiei actuale. Iată că, vechea zonă supervulcanică a Siberiei recidivează, poate de aceea a fost denumită "Capcana Siberiană"...

Ca o paranteză, există unele elemente ştiinţifice ce indică faptul că atunci, galaxia noastră, Calea Lactee, a intersectat o „nebuloasă întunecată” care a supraalimentat energetic interiorul magmatic al Terrei determinând marea erupţie siberiană.

Scenariul este acelaşi ca pentru toate dezastrele vulcanice ce au fost şi vor urma: gaze toxice, valuri de lavă şi de cenuşă vulcanică şi aer supraîncălzit, etc. Suprafaţa "iniţială" a fenomenelor de start este, bineînţeles, imensă, alimentând toate schimbările "decisive" ce vor urma, întreaga suprafaţă terestră urmând să fie afectată, încet dar sigur.

La toate acestea se adaugă durata imensă a fenomenelor vulcanice continuu manifestate precum şi faptul că aproape toată suprafaţa terestră era "grupată" în supercontinentul Pangeea.

Ca şi data trecută, gazele (CO₂, în special) şi cenuşa emanate de erupţii atrag schimbări climatice dramatice, începând cu o încălzire globală, urmată de ploi acide de o intensitate şi agresivitate greu de imaginat.

Această încălzire a favorizat dezvoltarea reptilelor şi a mamiferelor dar a dezavantajat toate celelalte forme de existenţă, inclusiv plantele (a căror "pierdere" masivă va atrage scăderea nivelului de oxigen atmosferic la cote periculoase pentru viaţă - afectare ce a produs efectiva cădere a lanţului trofic).

Şi, la nivelul oceanului planetar ravagiile au fost similare, cu deosebirea că aici se aflau 70% din toate formele de viaţă şi, în consecinţă, pierderile au fost enorme (urmând acelaşi scenariu al încălzirii urmate de pierderea oxigenului, apoi otrăvirea efectivă). Dar, după 1,2 milioane de ani, toate acestea au trecut şi viaţa şi-a reluat evoluţia, chiar plecând de la mai puţin de 10% din formele ei de înainte de extincţie.

Vine rândul erei Mezozoice (de mijloc) cu prima sa parte reprezentată de Triasic (startul acesteia fiind acum 245 milioane de ani). Viaţa îşi revine din toate punctele de vedere (plante şi toate formele de viaţă terestră), această primă perioadă fiind denumită şi "Revoluţia marină mezozoică", terestru ieşind în evidenţă reptilele care prosperă pe fondul climatului deosebit de cald (urmare şi a acţiunii pârghiilor "Capcanei Siberiene", care vor mai "dura" mult timp).

Şi, acum 225 milioane de ani apar primii saurieni, acum 220 milioane de ani sunt "atestate" primele specii de peşti cu schelet complet osos, primele mamifere complet dezvoltate, asemănătoare celor din zilele noastre, primele păduri de gimnosperme, etc. Pe scurt, într-o perioadă scurtă de timp (raportat la vârsta evoluţiei) totul explodează din "aproape nimicul rămas" şi se apropie din ce în ce mai mult de ceea ce ştim în zilele noastre.

Un alt punct de răscruce, care poate fi considerat ca fiind un fel de moment de trecere de la triasic la jurasic, este cel de acum 200 milioane de ani. Şi Terra se afla încă în "recuperare" după "Mama tuturor extincţiilor", ecosistemele fiind aproape de ceva ce putea fi considerat normal...

Acum, punctul de plecare situat tot în "dreptul" Siberiei actuale, "trimite" crăpăturile sale în cuprinsul întregii Pangeea, realizându-se iniţierea reală, palpabilă a fragmentării acesteia.

Acum au loc iar erupţii de tipul "val de lavă" ("perete de lavă"), caracteristicile lor fiind reprezentate de eliberarea violentă de lavă, gaze, etc de-a lungul crevaselor scoarţei terestre (asemenea unui zid de lavă întins pe kilometri întregi).

Un detaliu nou în acest infern (faţă de extincţia anterioară) este cel legat de incendiile de pădure (în sedimentele anterioare nu au apărut urme de incendii de vegetaţie masive). Şi, bineînţeles, radioactivitatea fosilelor din acea perioadă induce ca şi cauză a tuturor problemelor tot o inserenţă energetică interstelară, de data aceasta fiind vorba despre o supernovă.

Dar, după 500.000 de ani, totul s-a terminat prin ruperea supercontinentului ce a creat atunci ceea ce în zilele noastre este "Crevasa Atlantică" şi "iniţierea" existenţei continentelor care le ştim în zilele noastre, dar a "atras" şi pierderea a 75% din formele de viaţă existente.

Apare o altă particularitate legată de viaţă: prima dovadă acceptată a unui virus (geminiviridae) care infectează celulele eucariote (istoria viruşilor este încă puţin cunoscută/ studiată şi se pare că, în urma acestei dovezi, ei au apărut din (şi prin) evoluţia vieţii însăşi, ca un fenomen relativ recent).

Jurasicul ne aduce dinosaurienii (atât de cunoscuţi de noi). Acum, mediul era perfect pentru dezvoltarea acestora (şi nu numai). Primii pterosauri şi dinosauri sauropozi îşi fac apariţia rapid (acum 195 milioane de ani) împreună cu o creştere a diversităţii tuturor saurienilor.

Acum 190 de milioane de ani viaţa vegetală se pare că se recuperase complet recucerind Terra, atât uscatul cât şi mediul acvatic, favorizând explozia (la propriu) tuturor formelor de viaţă. Aş putea prezenta multe repere temporale ale evoluţiei formelor de viaţă dar, evident, totul înfloreşte şi se diversifică. De exemplu, în această perioadă apar angiospermele cu capacităţi reproductive deosebit de avansate pentru acele vremuri („folosirea” insectelor pentru polenizare), chiar dacă habitatul lor a fost masiv constrâns de existenţa acestor insecte.

De exemplu, acum 155 milioane de ani apar "urmele" primelor insecte care se hrănesc cu sânge (strămoşii enervanţilor ţânţari), apare Archaeopteryx (considerat a fi strămoşul păsărilor actuale).

Şi, acum 144 de milioane de ani, începe ultima "secvenţă" a mezozoicului, Cretacicul. Este perioada când apar angiospermele (plantele cu flori - acum 130 milioane de ani), primele mamifere monotreme (acum 115 milioane de ani), primele albine (acum 100 milioane de ani), primele furnici (acum 80 milioane de ani)...

Acum 90 milioane de ani apar "urmele" primului mamifer placentar, dacă pot spune astfel (unii cercetători contestă această dată dar datarea acum 66 milioane de ani este total acceptată). Conform cercetătorilor, acestea apar pe lângă rifturile marelui continent de atunci, Gondwana, „beneficiind” iniţial de „evoluţie stem”.

Pe scurt totul beneficiază de cei peste 125 milioane de ani de linişte, pace (atât cât se putea, dacă luăm în calcul marii dinosaurieni prădători) şi dezvoltare... Ce trebuie reţinut: spre sfârşitul acestei perioade se pare că procesele de prosperitate şi dezvoltare ieşită din comun se accentuaseră, totul devenind o minunată explozie a vieţii...

Acum 65 milioane de ani în urmă vine "moartea din cer"... Peninsula Yucatan din Mexic este lovită de muntele Everest (un asteroid care se pare că avea aproape 10 kilometri în dimensiunea sa maximă) cu o viteză greu de imaginat de mintea umană.

Forţa impactului se estimează că ar fi fost similară cu a 20 milioane de bombe de la Hiroshima (1 megatonă la fiecare 6 kilometri ai planetei - se estimează că forţa totală ar fi fost de 100 megatone - doar atât?!?).

Viaţa la câte sute de kilometri distanţă de zona impactului a dispărut instantaneu. Apoi, în "vecinătăţi" au urmat cutremurele devastatoare, alunecările de teren şi, nu în ultimul rând, un tsunami greu de imaginat în dimensiuni (peretele de apă avea sute de metri înălţime) care a măturat viaţa de pe coastele oceanului (totul la viteze mai mari decât viteza sunetului).

Resturile de materie aruncate în aer de forţa impactului "reuşesc" să afecteze restul Terrei într-un interval de 6-7 ore de la impact (perioada de timp în care este afectată întreaga planetă doar de impactul şi rezultatele efective ale acestuia). Oricum, resturile de materie vor pica din cer pentru mult timp, Terra, privită din spaţiu, fiind înconjurată de numeroase resturi de materie ce vor pica înapoi multe zile (chiar luni) după impact.

Incendiile cuprind întreaga lume vegetală, aerul se încinge, furtuni de o intensitate greu de imaginat, ploi acide, lumina nu mai ajunge la vegetaţie pentru foarte mult timp, oceanele sunt otrăvite, creşterea temperaturilor atmosferice cu zeci de grade Celsius după care urmează o lungă perioadă de răcire globală, etc.

Totul se repetă destul de similar Armaggedonului vulcanic anterior dar comprimat în timp, în maxim 1.000 de ani. Greu de crezut că a mai scăpat cineva dar dinosaurii au dispărut cu certitudine de la acest moment (împreună cu 70% din totalul formelor de viaţă de atunci).

Şi totul intră într-o nouă perioadă de linişte şi dezvoltare, terenul vieţii fiind dedicat de data aceasta mamiferelor ce vor cuceri pământul.

Între evenimentele ceva mai neplăcute la nivel global se poate aminti de faptul că acum 34 milioane de ani Antartica a început să fie acoperită de gheaţă, la mijlocul Cenozoicului şi acum 2,6 milioane de ani, în Cuaternar, a început formarea calotei arctice.

Cunoscutele perioade glaciare „moderne” apar abia acum, cu aşa-numita glaciaţiune Riss, din perioada de acum 180.000 de ani până acum 130.000 de ani.

Într-un final, acum 74.000 de ani, omenirea "participă" la un nou eveniment ce poate fi asociat unei extincţii. Oamenii de ştiinţă afirmă că, Homo Sapiens a fost foarte aproape atunci de extincţie (bazându-se pe studiile genetice se estimează că acest eveniment a "coborât" nivelul umanităţii la mai puţin de 20.000 de indivizi, reprezentând o limită critică deosebit de periculoasă).

Intervine acum şi ultima mare glaciaţiune (Wurm), cuprinsă în perioada de acum 70.000 de ani şi acum 10.000 ani.

O noua erupţie vulcanică de proporţii (în actuala zonă a Sumatrei - supervulcanul Toba) cu tot ceea ce a fost descris şi la celelalte mari erupţii ce au atras extincţia. Dar, de data aceasta, proporţiile au fost mult mai mici. De exemplu, erupţia a durat doar o lună de zile, lumina solară a fost "luată" vieţii doar pentru 10 luni dar răcirea globală care a urmat s-a "încadrat" ca un fel de revenire a unei noi ere glaciare (la acel moment, Terra era într-o fază interglaciară şi se afirmă că acesta este evenimentul ce a declanşat noua eră glaciară ce a durat aproximativ 10.000 de ani).

Apoi, după această eră glaciară, se pare că a "survenit" potopul menţionat în aproape toate cărţile sfinte ale religiilor pământului, deoarece această ultimă glaciaţiune a „prins” omul.

Şi, dacă tot am ajuns la om, voi încheia această postare şi le voi începe pe cele despre om… Dar nu înainte de a „trage” unele concluzii.

Cert este că viaţa a fost pusă de multe ori la încercare, dovedind că, de fiecare dată, a folosit moartea pentru a merge mai departe mai puternică decât înainte. Viaţa a trecut peste planete de foc, planete bombardate, îngheţate, peste presiuni şi temperaturi imposibile, peste evenimente cosmice catastrofice…
Şi, de fiecare dată, a „terraformat” mediul şi a profitat de el în toată splendoarea şi diversitatea posibilă…

Şi, pentru toate acestea este nevoie decât de apă şi de… Şansă?!? Nicidecum…

Este evident că întregul cosmos (univers) este fin acordat pentru existenţa vieţii. Şi aceasta, oriunde va găsi cele mai vagi oportunităţi, va transforma totul pentru a exista… Indiferent de forma în care se va manifesta, indiferent de topul lanţului trofic, indiferent dacă se va sfârşi într-un loc pentru a porni totul de la capăt într-altul…

Aceasta ar fi concluzia (ce va fi "preluată" mai departe) acestei postări...

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere!

Dorin, Merticaru