Povestea Omului - Puncte de vedere (1)

Pentru cei care au parcurs materialele anterioare este clar că am o misiune foarte grea… Multe puncte de vedere, multe mari descoperiri ale științei, multe dogme… Voi încerca doar să prezint o mică parte din cele parcurse și acceptate de mine de-a lungul timpului, dar, sigur, va fi un material foarte mare… Să începem!

În mod evident, parcurgerea de materiale  de tot felul m-a determinat să nu omit în abordarea mea cele două mari ”curente” ideologice, cel al creaționismului și cel al evoluționismului… Ambele luptă cu argumente științifice deci…

Din punct de vedere al creaționismului totul este simplu… Din calcule, acum vreo 7 spre 8.000 de ani, a avut loc ”God Bang”-ul, creația, geneza precizând clar că a fost creat omul, parte bărbătească și parte femeiască, Dumnezeu a fost mulțumit de creația sa și a binecuvântat-o.

Din punct de vedere al științei, povestea omului începe acum 13,8 miliarde de ani, odată cu marele "Big Bang". Tot ceea ce a urmat, în ceea ce s-ar numit "Câmpul unificat", a avut ca rezultat ceea ce este acum omul (de la bacterie la toate formele de viaţă, plante, insecte, animale, etc, până la mamifere şi, dintre acestea la primate cu vârful lor evolutiv concretizat în om).

„Momentele” esenţiale ale evoluției „materiei” de la „Big Bang” sau „God Bang” vi le-am prezentat cu destule detalieri în postările anterioare, dar fără a concentra elementele prezentate pe strămoșii noștri… Deci, a venit vremea să particularizăm ceva „mai avansat” pe ceea ce ar fi, concret, „paşii transformării” omului…

Expresia ”pașii transformării” nu este aleasă aleator... Această transformare, fără dubii, continuă și acum și va continua și după acest acum... Un atu de necontestat în această direcție este reprezentat de metisarea masivă a populației umane actuale, proces care se derulează de mii de ani, imperceptibil, dar real, palpabil, observabil...

Lucru ”recunoscut” și de creaționiști prin degradarea continuă a genomului uman, indiferent de sursă, de la Adam și Eva până la momentul de răscruce al Domnului Iisus, al lui Mahomed, Budha, etc și până în vremurile noastre…

Dar, să începem cu un fel de început ”localizat” la interesul ”discursului” nostru!

Voi concentra ”acumulările” mele pe ceea ce ar fi abordarea ştiinţifică pe tema principalelor „repere” care îl „caracterizează” pe Homo Sapiens din toate punctele de vedere: 1. Utilizarea uneltelor (cu abordarea formei mâinii umane), cea care a permis aşa ceva, 2. Mersul biped şi 3. Creierul de mari dimensiuni şi conştiinţa de sine… Dar oare, acest mod simplist de a rezolva o tematică de ”discuție” este de ajuns?!?

Din punct de vedere creaționist, totul a fost perfect de la început… Pierzând ”pe drum” că plecarea ”liniei” umane de la un bărbat și o femeie încalcă ceea ce este precizat mult mai târziu, în aceeași biblie, în ”Levitic (18:6)”, unde se interzice incestul, precizându-se clar și participanții ce ”nasc” un incest (părinți, chiar părinți vitregi, soră, frate, nepot, nepoată, mătușă, soția fratelui, mătușă de pe unchi, noră, etc, până la gradul 8 de rudenie)…

Argumentele aduse de creaționiștii sunt că, Dumnezeu ar fi permis asta, de aceea ar fi fost posibil… Uitând că se poate vorbi clar despre incest chiar de la Adam și Eva, Eva fiind genetic parte a trupului lui Adam, conform descrierilor ”Genezei”, deci incestul plecând chiar de la ei… Și mai mult, incestul este permis de creaționiștii religioși și mai târziu, la Avraam, la Isaac, Iacob, etc…

Ar mai fi și faptul că, genele ”inițiale” erau perfecte, materialul genetic era aproape de perfecțiune, ”omenirea fiind cu totul altfel decât așa cum o cunoaștem astăzi, chiar și trupește”, de la Adam până la Noe oamenii trăind 900 de ani, după potop durata vieții scăzând permanent, păcatul ”gustării fructului cunoașterii binelui și răului” fiind sursa acestei degradări…

Corelat cu medicina clasică ce afirmă că, incestul atrage afectarea sistemului nervos central (creierul și măduva spinării) ce duce la retardare și oligofrenie, toate organele și sistemele sunt supuse malformației, pericolul bolilor degenerative crește cu cât este mai apropiată înrudirea, se pare că toate acestea sunt ”elemente” foarte ușor de corectat de voința divină (probabil)…

La care pot adăuga evidența clară a consangvinizării de gradul I, care a determinat prin constatare (mulți nebuni pe lumea asta) că fiecare al 4-lea copil născut din astfel de relații este grav bolnav… Chiar dacă bigoții au ”leac” și pentru asta, invocând puritatea inițială în balans cu degenerarea cauzată de păcat, mai ales de incest, atât în firea umană cât și în mediul care ne înconjoară…

Apoi, de ce nu, din punct de vedere genetic, scăderea numărului unei populații sub un ”prag critic” înseamnă stingerea ireversibilă, de ”nesalvat” a acelei populații, specii… Dar, și aici, ar interveni ”perfecțiunea genei inițiale”…

Deci, totul este atât de controversat încât mă voi opri aici cu ceea ce ar fi creația din punct de vedere al dogmelor religioase…

Voi încerca acum o „abordare” ce necesită un fel de analiză „în aliaj”, aşa că descrierea reperelor enunţate mai sus va urma o linie relativ ”amestecată” ce va fi „dictată” mai mult de cronologia evolutivă decât o structurare clară, ştiinţifică. Şi, apropos de abordare, evident voi realiza şi un fel de analiză comparativă cu tot ce afirmă creaţioniştii, tip „God Bang”… Poate au și ei dreptatea lor…

Este destul de evident că „moştenirea” evoluţiei, tot ceea ce s-a ”acumulat” în genele noastre (şi nu numai), va „permite” regăsirea multor elemente ale „drumului” nostru până la om… Vizibil sau „ascuns adânc” în noi, în esenţa noastră, determinând cele mai puternice şi elementare „prezenţe” sau comportamente.

Din punct de vedere al creaționiștilor, oricât ar comenta ei, omul nu mai este ceea cea a fost la ”Început”, evoluția lui de la momentul creației fiind indubitabilă chiar și din punct de vedere ”God Bang”, fie și prin acumularea ”păcatelor”. Deci, dezbaterea ce va urma este în acord cu ambele ”curente” de gândire…

Prima parte a evoluției vieții a fost de opt ori mai mare decât ultima (4 miliarde ani, față de maxim 600.000 ani, din totalul de 4,6 miliarde ani), cea descrisă de formele de viață ”din vechime”, ”strămoșii” formelor de viață de există în acest moment… Este perioada ființelor monocelulare, a bacteriilor… La început ”terra-formatoare”, ulterior acestea avansând spre ființele multicelulare și mai departe spre formele de viață ce le delimităm a fi ”mai avansate”.

Creaționiștii nu iau ”în calcul” aceste forme de viață… Practic ele nu există în creație…

Dar evoluționiștii descoperă urme ale acestora chiar din primele milioane de ani de existență ale Terrei.

Poate părea forțată această precizare dar, aici, doresc să prezint ”Povestea omului”, cât mai completă, indiferent cât de controversate ar putea fi ”interpretările”… Ceva mai târziu, în acest grup de postări, veți înțelege rațiunea acestei ”introduceri”…

Așadar, voi începe cu ”mijlocul” poveștii omului, cu momentul în care apar primele ”componente” structurale ale organismului concretizat în ”corpul uman”, eventual în om… Deoarece suntem limitați la percepție, conceptul majorității dintre noi fiind limitat la percepția vieții trupului ce este asimilată clar cu viața individului… Deci, la treabă pornind cu elementele de susținere ale corpului uman, cele care constituie scheletul!

După cum se poate „deduce” din postările anterioare este evident că primele organisme care au prezentat un schelet „articulat” osos incipient au fost viermii, apoi peştii (totul se poate extinde şi la scheletul cartilaginos, deoarece în perioada de făt, nou-născut şi copil până undeva la 6 luni scheletul este cartilaginos, apoi majoritar cartilaginos, până ce se mineralizează complet şi devine osos)… Aşa-numita „coloană vertebrală” având aceeaşi structură şi în vremurile noastre, cu variațiile ”de specie”…

Inclusiv craniul, prezintă aceeaşi evoluţie, „craniatele” fiind iniţial viermi, apoi peşti, ş.a. „Calea definitorie” a unui adevărat tipar începe acum sute de milioane de ani, odată cu aşa-numitul „Ichthyostega”, din punct de vedere al ”fosilelor” descoperite.

Ceva mai avansat, ca un fel de pas evolutiv (din Devonian) către terapode (ființe „ce păşesc pe pământ”), „intervine” ceea ce oamenii de ştiinţă au denumit „Tiktaalik” (în limba inuită „peşte mare de apă dulce”), acum 375 milioane de ani.

El este o adevărată verigă ce demonstrează această trecere, fiind un animal (peşte) ce prezenta ”asemenea peştilor” corp acoperit cu solzi, branhii şi aripioare dar, de asemenea, prezenta plămâni, gât articulat, membre articulate precum şi prima „dispoziţie” osoasă pe „modelul” din zilele noastre al tuturor animalelor…

Blasfemie, ar afirma creaționiștii… Puterea divină a făcut în ziua a 5-a, printre altele, peștii și toate animalele ce mișună prin ape. Și a fost așa! Peștii și toate celelalte viețuitoare au fost create înaintea oamenilor, sau este altfel (retorică)?!?

Cei care ”încearcă” să înțeleagă ”lucrarea divină” ajung rapid să își pună semne de întrebare atunci când studiază dezvoltarea embrionară umană.

Totul începe de la o celulă, ovulul, ce este fecundată de „un rest de celulă”, spermatozoidul, ce va fi ”inclus” în ovulul care se va divide şi, la un moment dat va forma un fel de start de embrion distinct (embrion incipient).

Ei bine, stupoare, acesta seamănă izbitor de mult cu embrionul incipient de peşte și, nici măcar ”de departe” cu omul. Totul merge atât de „departe” încât are aceeaşi structură (nu numai asemănare). Embrionul are un cap, un corp şi o coadă dar şi o altă similaritate evidentă, în ceea ce ar fi zona gâtului, aşa-numita „zonă faringeală”.

Aici, toți embrionii incipienți, ai peștilor și tuturor animalelor cu ”trunchi evolutiv comun”, deci și ai oamenilor, prezintă nişte umflături, ca nişte pliuri, ce nu sunt altceva decât „arcade de branhii”. Da, aţi citit corect, aceasta este denumirea unanim acceptată de lumea ştiinţei (inclusiv a medicinei).

Când embrionul de peşte se va dezvolta, această zonă va deveni zona branhială (aparatul branhial). Dar, în cazul embrionului de om, această zonă se va dezvolta în zona maxilară, mandibulară şi „sistemul vocal” uman.

De exemplu, în cazul unor mici erori genetice umane, această zonă de dezvoltă „puţin” diferit, „unghiul de dezvoltare branhială” (punct de dezvoltare stem diferenţiat) fiind vizibil la baza părţii superioare a pavilionului urechii, bineînțeles la cei care prezintă această ”malformație congenitală”.

Aceeaşi asemănare este evidentă în dezvoltarea gonadelor „masculine”. La peşti, aceştia fiind forme de viaţă „cu sânge rece”, gonadele se află plasate în apropierea inimii, pentru a profita de o cât de cât urmă de căldură metabolică ”constantă”, necesară dezvoltării proceselor fiziologice normale ale acestei structuri.

În cazul omului, gonadele nu ar funcţiona în apropierea inimii deoarece căldura ar fi prea mare. Aşa că, evolutiv, gonadele s-au îndepărtat din ce în ce mai mult de zona „călduroasă a inimii”, ieşind chiar în afara trupului la mamifere care sunt organisme „cu sânge cald”.

Dar, stupoare, în cazul embrionului uman, se constată dezvoltarea iniţială a viitoarelor gonade, da, aţi ghicit, lângă inimă, coborând ulterior unde se află, odată cu dezvoltarea embrionară, într-un fel de „reeditare” a evoluţiei. Cu diferența că, la ”partea feminină” rămân în interiorul trupului și vor forma ovarele și doar la ”partea masculină” vor ieși din trup, în scrot.

De aici începe clar drumul evolutiv spre ”corpul” omului, chiar dacă acest strămoș este linia de start evolutivă din care se vor dezvolta atât amfibienii cât și reptilele.

Amfibienii nu ne vor interesa în drumul nostru deoarece delimitările ”constructive” sunt greu de ”alipit” evoluției către om, chiar dacă sunt clar bazate pe aceeași ”sistematică”, predominante fiind doar elementele de origine ”ale peștilor” și ”cele reptiliene” din care s-a desprins evoluția mamiferelor, de care ”omul” aparține ca linie evolutivă...

Și, această delimitare clară de amfibieni se datorează, în primul rând, modului în care a evoluat fiziologia acestora, din mai multe puncte de vedere, cum ar fi dependența de mediul permanent umed, și altele care nu le voi insera aici… Ele țin pe alt ”drum”…

Totuși, de la aceste specii ”de ramificare” (ce au dispărut de mult timp), începe delimitarea clară a craniului, gâtului, membrelor, dispoziţiei toracelui şi a oaselor bazinului, tiparul osos rămânând neschimbat inclusiv în zilele noastre, la toate speciile terestre, și nu numai.

Aceeaşi dispoziţie clară, neschimbată, apare şi în ceea ce ar fi dispoziţia musculară, fiind semnalate primele mari suprafeţe de prindere musculară după „modelul” celor din ziua de azi (omoplatul, chiar şi centura scapulară).

Mergând mai departe, de la oase/ schelet ajungem la distribuţia nervilor în organism… Destul de „sincronă” scheletului care se regăseşte, aproape neschimbat, de la peşti la toate speciile de animale ce au evoluat având „la baza” evoluţiei lor acest adevărat model.

În acest sens vine „similitudinea membrelor” care, atât la peşti, amfibieni, reptile şi mamifere (inclusiv om) au dispoziţie tipică: „un os (femur la membrele posterioare/ inferioare, humerus la membrele anterioare/ superioare), două oase (tibia-ulna, radius-cubitus), oase mici (tarsiene, carpiene), degete”…

Așadar, evolutiv, dar și din punct de vedere al evoluției embrionului uman, vine rândul regăsirii reptilei din noi, următorul pas evolutiv după peștele din noi, din trupul uman...

Evident, vom ”reveni” la dezvoltarea embrionului uman, cea din primele săptămâni de existență ale acestuia.

În primele săptămâni de viață, la corpul embrionului uman, se delimitează capul, corpul (cu inima deosebit de vizibilă), coada (chiar ați citit corect, dar care, acum, reprezintă o evoluție a cozii embrionare de pește) și, surpriză, sacul Yolk...

Pentru necunoscători, sacul Yolk sau vezicula vitelină reprezintă prima structură extra-embrionică care devine vizibilă ecografic în sacul gestațional, fiind situată la nivelul polului ventral al embrionului.

Dar, la fel de semnificativ, sacul Yolk este principala structură de dezvoltare embrionară a oului reptilian (și/ sau al aviarelor)... Da, este un element caracteristic al reptilelor care depun ouă, al ființelor care depuneau ouă... Dar, să revenim la om!

În perioada embrionară, acest sac reprezintă principala rută de schimb ”de lichide” între embrion și mamă, având funcții nutritive, imunologice, metabolice, endocrine, hematopoietice etc până când apare angio-structura ce susține circulația placentară capabilă să asigure toate cele necesare embrionului, cordonul ombilical...

Prezența și funcționalitatea acestui sac Yolk, acestei vezicule viteline, este vitală până la instalarea circulației placentare, schimbul sangvin fiind asigurat de circulația vitelină și aorta primitivă embrionară.

De altfel, în primele săptămâni de sarcină, prezența ecografică a acestui sac reprezintă confirmarea sarcinii și poate da indicii în ceea ce privește un prognostic al sarcinii, dimensiunile acestuia crescând progresiv între a 5-a și a 10-a săptămână de sarcină, până la dimensiunile de 5 – 6 mm, cu precizarea că, un diametrul mai mare de 5 mm este considerat a fi un risc crescut de avort spontan.

Spre sfârșitul săptămânii a patra de sarcină, vezicula vitelină se conectează la sistemul digestiv incipient al embrionului prin intermediul ductului vitelin, preluând astfel sarcinile de transfer între exterior (corpul mamei) și embrion. Ulterior, acest duct vitelin se va oblitera (nemaifiind detectabil în intervalul 14 – 20 săptămâni de sarcină), în unele cazuri rămânând doar un rudiment cunoscut sub numele de diverticulul Meckel.

Și, există ceva mai mult decât sacul Yolk... Amnia (amnionul), ceea ce va deveni sacul placentar, delimitat de placentă, ce conține lichidul amniotic, fiind similară cu membrana de delimitare a conținutului oului de coaja calcaroasă a acestuia...

Evoluție clară ce a apărut pentru prima dată la reptilele ancestrale, care s-au delimitat clar de pești și amfibieni prin această formă de ou ce putea duce la nașterea unei noi ființe fără prezenta apei din mediul extern ca suport de evoluție... Evoluție clară ce se păstrează încă în genele noastre...

Următorul pas ar fi reprezentat de pielea noastră, piele ce a evoluat de la forma de existență a peștilor într-o formă amfibiană, ulterior reptiliană... Finalul fiind o formă mamaliană cu evoluția ce va urma spre ceea ce știm că este pielea umană.

Sumar prezentat, pielea amfibienilor ce, majoritar, nu pot trăi fără ”piele umedă”, a suferit un proces de adaptare reprezentat de formarea de straturi suprapuse de piele moartă pe întreaga suprafață a corpului. Evident că ”rădăcina” genetică a peștilor a atras o primă formă de existență a pielii sub o formă solzoasă, relativ caracteristică reptilelor.

Cea mai clară dovadă în acest sens este reprezentată de năpârlirea, ”lepădarea” stratului de piele moartă, în cazul unor specii de reptile, în special șerpii, care ”elimină” constant stratul de piele moartă în exterior. Acum, fără nici un fel de confuzie, se poate face ”legătura” cu ”năpârlirea” permanentă a pielii umane care elimină astfel strat după strat de celule moarte...

Dar nu semănăm ”la piele” complet cu reptilele, ci doar cu acel stadiu de separare dintre linia reptilelor de linia mamiferelor, acum 300 milioane de ani, deoarece noi am păstrat (sau dezvoltat) formațiuni de umezire a pielii, formațiuni reprezentate de glandele prezente la nivelul pielii, ”eliminând” necesitatea prezenței solzilor protectori...

Glande care secretă un adevărat amestec de uleiuri care țin hidratată suprafața pielii... De aceea suprafața pielii noastre este moale, catifelată și plăcută la atingere, pe când cea a reptilelor este uscată și rugoasă, solzoasă.

Sau, din punct de vedere evolutiv, ”separarea evolutivă” de la pești în amfibieni și reptile, a lăsat ceva urma genetice legate de o formă de hidratare diferită a pielii, pe o linie relativ comună cu reptilele, ce a dus chiar de atunci la apariția precursorilor mamiferelor?!?

O altă ”adaptare” de tip ”moștenire” este reprezentată de specializarea dinților, semnalată pentru prima dată la gorgonopside, ele fiind un fel de stadiu inițial de delimitare de tip specializare a dentiției, evoluție ce va duce și spre dentiția umană.

Cu simpla problemă legată de faptul că nu am moștenit și înlocuirea permanentă a dentiției... Cu toate că, am păstrat o formă a acestei manifestări, reprezentată de înlocuirea dentiției de lapte cu dentiția finală, ”osoasă”...

Urmând linia evoluției, după marea extincție cambriană (”Mama tuturor extincțiilor”, la sfârșitul Permianului, acum 250 milioane de ani), condițiile de mediu au fost deosebit de nefavorabile (temperaturi deosebit de crescute, climă uscată excesiv, diferențe de temperatură masive de la zi la noapte, etc), fapt ce a determinat ca linia evolutivă a reptilelor-mamifere să înceapă să dezvolte părul... Inițial ca o extensie a organelor de simț și, ulterior, ca o formă de termoreglare (blană)...

Prima dovadă a mamiferelor ”ancestrale” ce sunt acoperite cu păr apare odată cu Tritheledont-ul, la ”doar” 50 de milioane de ani după marea extincție, adică acum 200 milioane de ani...

Acum, din punctul meu de vedere și al autorilor acceptați, vine cea mai senzațională legătură ”ancestrală” a ”pielii” omului cu reptilele-mamifere... Un fel de ”suprapunere de origine evolutivă” de origine a părului, dinților și pielii ce relevă profunda conexiune a acestor ”organe”...

Biologia modernă, în special în baza descoperirilor cercetătorului Abigail Tucker, a demonstrat că pielea nu este un simplu înveliș extern de acoperire a corpului.... Ea este ”originea” creșterii părului, dinților, unghiilor, ghearelor, și solzilor, inclusiv a tuturor glandelor pielii...

Cercetările au plecat de la studiul formării formațiunilor din piele (glande, etc) și au ajuns la concluzia că pielea este ”generatorul” tuturor acestora, nefiind vorba despre structuri ”autonom” generabile...

Un țesut, piele, prelevat de la embrionul animal (inclusiv uman), de exemplu, din zona maxilarului, va forma dinți (într-un proces de dezvoltare în formă de cute, ce va duce inițial la o dezvoltare tisulară comună care, ulterior se va diferenția în dinți și pielea ce acoperă gingia, de exemplu)...

La fel se vor dezvolta și toate organele pielii, plecând de la păr (ca structură completă – proces similar inclusiv dezvoltării solzilor, penelor), glande, dinți, unghii și chiar glande mamare... Totul având la bază această moștenire ancestrală ce a dus de la animale acoperite doar cu piele la animale ce dezvoltă toate structurile vremurilor noastre, animalelor din vremurile noastre.

Și, ca totul să devină incontestabil, dezvoltarea pielii și a tuturor acestor ”elemente” din piele este controlată de o singură genă, cunoscută sub numele de EDA. Este gena care are rolul crucial în construirea multor structuri vitale care au originea în piele... Această genă controlează cât de păros este animalul, densitatea componentelor pielii într-o anumită zonă/ suprafață, câți dinți se vor dezvolta și ce formă vor avea și multe, multe altele...

Un exemplu cunoscut ca având probleme cu această genă, EDA, este actorul Michael Berryman care a fost ”selectat” pentru a juca în multe roluri de extratereștri și monștri în filmele de tip science fiction deoarece prezintă o mutație a acestei gene... El suferă de o mutație EDA ce nu mai permite dezvoltarea corectă a organelor pielii... Unghii, păr, dinți, glandele de răcire ale pielii, implicit ale organismului...

Continuăm mâine!

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!

Dorin, Merticaru