Practici și control - Introducere (3)

         Să facem un nou pas (din cei mulţi, atât de necesari) de clarificare în ceea ce priveşte capacitatea noastră de a distinge contradicţiile ce atrag problemele de orice fel din viaţa noastră, inclusiv cele legate de sănătate. Şi, după cum anunţam ieri, vom discuta despre posibilităţile noastre de alegere.

Conflictele apar, deseori, din imposibilitatea individului de a alege, de a beneficia cel puţin de un fel de liber arbitru fie el şi iluzoriu. De aceea tragem rapid concluzia că, cu cât individul are mai multe posibilităţi de alegere pentru structurarea vieţii sale, cu atât aceasta va fi mai lipsită de fricţiuni şi mai satisfăcătoare. Marea sa capacitate de adaptare i-a permis omului să supravieţuiască şi să se poată impune chiar şi în condiţii de mediu extreme. Gândiţi-vă doar la eschimoşi, la aborigenii din pustiurile Australiei sau la beduinii din pustiurile Africii sau Arabiei! Cine nu este flexibil se închide în faţa situaţiilor de viaţă aflate în veşnică schimbare, singurul lucru constant din viaţă fiind tocmai veşnica schimbare (lucru uşor de confirmat prin/ de propriile noastre experienţe).

Şi, deoarece flexibilitatea este atât de importantă în depăşirea cu succes a problemelor pe care ni le pune viaţa „în faţă”, un principiu extrem de important va fi cel de a crea posibilităţi de alegere în cadrul efortului de rezolvare a acestora. Aşadar, un conflict este uşor identificabil atunci când se identifică constrângeri de abordare, de rezolvare. Cine nu poate să abordeze o problemă decât într-un singur mod, are „cărţi proaste” atunci când acest lucru nu mai funcţionează. Odată identificat un posibil conflict (sau mai multe) este evident că trebuie să se ideintifice una sau mai multe posibilităţi de a „fragmenta” acest conflict, de al diminua prin simpla creare de „unităţi mai mici” ale acestuia. Deci, alternative, fragmentare sau ambele…

Şi, primul pas este destul de simplu… Oricine este capabil să obţină orice într-un mod care îi este specific. Este un principiu pe cât de banal pe atât de real. Într-un film postat zilele trecute pe clona de pe Facebook (Noua Medicină), intitulat „Viaţa fără membre” se prezintă povestea unui caracter deosebit de puternic. Acesta este un om ce s-a născut fără mâini şi fără picioare dar a reuşit să se integreze şi să trăiască dovedind viabilitatea principiului enunţat anterior. Înainte de a vedea acest film, oricare dintre noi a putut gândi (cu siguranţă) că cineva cu un handicap atât de mare nu poate face mare lucru în viaţa sa. Căutaţi filmul, dăruiţi aproximativ o oră din viaţa Dumneavoastră vizionându-l şi veţi vedea că nu aţi avut dreptate.

Eu am văzut acest lucru şi, indiferent de comentariile ce se nasc, sunt recunoscător pentru asta. Mai mult, sunt sigur că astfel de exemple putem întâlni fără prea mari eforturi de căutare (acum, rapid, îmi amintesc de o fetiţă cu mâinile subdezvoltate care a dat un recital minunat la un concurs tip X-Factor, şi exemplele pot continua). Ei îşi urmează drumul în felul lor şi îşi folosesc cum pot mai bine ceea ce au. Aici apare un paradox. Mulţi dintre noi primesc un fel de educaţie „de obiectiv”, care pleacă de la momentul în care totul va deveni un fel de lege existenţială, cel al copilăriei cu accepţiunile sale necondiţionate.

La noi, în România vremurilor mele, multe fetiţe doreau să devină o Nadia Comăneci sau mulţi băieţi doreau să devină un Hagi. Reperele se schimbă în timp şi în funcţie de obiectivele părinţilor/ educatorilor sau percepţiile copiilor… Dar, evident, şi ale adulţilor care doresc să fie Napoleoni, Einsteini sau orice altceva… Dar, oricine încearcă să facă lucrurile la fel ca altcineva va obţine mai puţin decât originalul şi va avea nevoie de mai mult timp şi mai multă putere (cazurile de atingere a unui astfel de obiectiv, fie şi de depăşire, sunt atât de infime încât întăresc „regula”). Cel care se va îndrepta spre obiectiv în felul său, va reuşi să realizeze şi ceva original.

Dacă Einstein ar fi încercat să joace fotbal ca şi Hagi, n-ar fi reuşit să capete atât de multe cunoştinţe uimitoare şi aprofundate despre univers, timp şi spaţiu, pe care a reuşit să le transmită şi omenirii. dacă Hagi ar fi încercat să sculpteze asemenea lui Brâncuşi, multe clipe de fotbal minunate n-ar fi fost dăruite românilor, dar lumea ar fi avut un sculptor frustrat şi mediocru. Această lege, acest principiu, este atât de frumos redat de melodia lui Frank Sinatra „I do it in my way” (Am făcut-o în felul meu)…

Deci, fiecare dintre noi are deja tot ceea ce este necesar pentru a depăşi problemele pe care i le pune viaţa, fiind necesar doar să descopere sau să înveţe să-şi folosească aceste calităţi în mod adecvat. Există în unele rugăciuni un enunţ destul de sugestiv în acest sens: „Am tot ce trebuie pentru a face ce vreau şi am tot ce vreau pentru a face ce trebuie”… Să fim sinceri, în fond fiecare din noi ştie foarte bine ce îl face fericit şi mulţumit. Ideea de bază este de a identifica ce „chestii legate de fericire” ne trebuie cu adevărat şi ce „chestii” ne mulţumesc cu adevărat.

Deci, de ce să nu trăieşti în fericire şi mulţumire?!? Multe răspunsuri sunt ceva de genul „Nu se poate!”, „Ce vor spune ceilalţi?”, „Nu ştiu cum să obţin ceea ce vreau…”, „Nu este de mine”, etc. etc. etc. Deci, fiecare din noi ştie (are la îndemână) ce este nevoie pentru a-şi structura viaţa pe căile utile, fericite şi mulţumitoare dar nu ştie cum să integreze acest lucru în viaţa sa în mod corect, onest sau alte repere justificative. Interesant este de ce să nu gândim că, atunci când suntem fericiţi şi mulţumiţi putem vedea lucrurile mult mai bine. Scopul principal devine, aşadar, ajungerea acolo şi apoi problematica ce mai poate apare.

Toate acestea deoarece nu există eşecuri ci numai rezultate. Este posibil ca tu să fi afirmat sau să fi crezut de multe ori că „aşa a fost să fie”. Vrei să ştii cum am ajuns la această idee? Să presupunem că ai avut întotdeauna note proaste la fizică şi chimie (sau orice alt obiect de studiu). A fost rău. De aceea n-ai putut studia medicina, aşa cum le-ar fi plăcut părinţilor tăi şi ai devenit IT-ist, lucru care întotdeauna ţi s-a părut extraordinar. Pentru tine a fost un lucru extraordinar de bun. Privind retrospectiv, ţi-ai structurat toate studiile cu succes, în aşa fel încât să devii ceea ce eşti. Este o nebunie?!? Da, dacă viaţa evoluează aşa…

Poate că şi azi mai eşti supărat şi te simţi inferior fiindcă atunci, cândva, ai avut acele note proaste. În acest caz a venit momentul în care să-ţi iei această povară de pe umeri, să-ţi îndrepţi spatele, pe care va apăsa o povară mult mai mică, să te feliciţi şi să-ţi fii recunoscător. Pe termen lung ai făcut exact ceea ce a fost bun pentru tine. Chiar dacă ar fi numai aceasta şi meriţi să fii lăudat!!! Dacă nu eşti mulţumit cu activităţile tale, gândeşte-te bine dacă motivul este că acestea nu satisfac în mod corespunzător necesităţile, dacă tu consideri că valorile altora sunt superioare celor în care tu crezi sau dacă nu cumva aceste rezultate nedorite te-au scutit sau te vor scuti în viitor de ceva mult mai neplăcut.

Dacă în cadrul actual al vieţii tale realizările tale nu sunt recunoscute sau apreciate, gândeşte-te dacă nu cumva există şi alte situaţii de viaţă, care să necesite tocmai astfel de acţiuni. Dacă rezultatul unei acţiuni este valorizat ca „succes” sau ca „eşec”, depinde de contextul în care este privit acesta. Totul are un rost…

Eu nu am ajuns la medicină ci doar am terminat postliceala ca AMG ca să nu ajung la „dogmatizarea” caracteristică medicilor, apoi nu am devenit nici jurist dar terminarea „dreptului” m-a ajutat la logică, legislaţie şi ce o mai fi fost, nici economist dar terminarea „economicului” m-a ajutat să structurez mult mai bine lucrurile, să ating esenţa „globalului”, chiar şi după masterul în economie ci… IT-ist, ca să pot ajunge la un fel de „global” ce a determinat apariţia acestui blog şi a multor, multor alte „chestii”… Toate au rostul lor…

Şi, legat de mica dezbatere de mai sus, apare o mică şi utilă consideraţie: în spatele fiecărei atitudini problematice se găseşte o intenţie bună (într-o exprimare ceva mai religioasă: Drumul spre iad este pavat cu bune intenţii)… Unii oameni care fumează şi vor să scape de acest viciu tratează/ atacă partea din ei care este responsabilă de aceasta şi care-I „apropie” de ţigară ca pe un duşman. Conform experienţei pe care am dobândit-o, lucrurile stau cu totul altfel. Cu siguranţă că, pe termen lung, fumatul este dăunător. Pe termen scurt, însă, poate ajuta la reducerea stresului, la diminuarea senzaţiilor de disconfort, la legarea şi cultivarea unor contacte sociale (toţi am putut observa grupurile de fumători în diverse pauze de la muncă, seminarii etc), la obţinerea unor pauze suplimentare şi la multe, multe altele.

Partea de inconştient responsabilă cu fumatul nu are nici o intenţie rea. Conform părerii multor terapeuţi, pe termen lung, ar alege cu plăcere alte căi mai sănătoase de satisfacere a aceloraşi necesităţi, în cazul în care acestea ar funcţiona cel puţin tot aşa de bine, ar fi la fel de uşor de obţinut şi ar fi cel puţin tot atât de simple. Orice „consideraţie” pleacă de premise că orice atitudine, indiferent cât de iraţională ar părea, este, de fapt, (în special din perspectiva celor care acţionează astfel) cel mai raţional lucru pe care-l poate face pentru a depăşi pe termen scurt dificultăţile vieţii (sau altceva). Acceptarea acestui considerent va face subconştientul să fie mult mai cooperant în vederea rezolvării problemei existente decât atunci când va fi tratat ca un duşman. Ceea ce iubeşti este prietenul tău, ceea ce urăşti, de ce te temi şi ce dispreţuieşti îşi va fi duşman… Întotdeauna!

Iată că am reuşit să avem câteva consideraţii cu privire identificarea conflictelor. Aşadar, indiferent de conflictele existente, mai avem o soluţie bazată pe posibila lor divizare, atât la analiză şi identificare cât şi la rezolvare. Asta deoarece problemele au un gust mai bun atunci când porţiile sunt mici. Orice problemă poate fi rezolvată atunci când paşii care duc spre soluţie sunt suficient de mici. O plăcintă nu poate fi mâncată dintr-o singură înghiţitură (poate nici dintr-o singură masă). Abia de vei simţi gustul şi, cu siguranţă, te vei îneca. Dacă procedezi normal, înghiţitură cu înghiţitură, vei savura gustul şi vei „rezolva” plăcinta.

Exact la fel li se întâmplă multora atunci când este vorba despre problemele lor cotidiene. Dacă nu reuşesc să depăşească o problemă majoră din prima încercare şi foarte repede, ei ajung deseori la concluzia că nu o vor putea face deloc. Ca şi în cazul plăcintei, dacă mănânci în fiecare zi una sau două bucăţi, în câteva zile o vei termina lejer şi-ţi va face plăcere. Încearcă să aplici aceeaşi strategie şi în cazul descoperii conflictelor, în cazul depăşirii problemelor pe care le ai, ca şi în cazul închiderii conflictelor. Nu fă totul dintr-o data, ci încearcă să împarţi ce ai de făcut în paşi mici, astfel încât eforturile tale să fie minime şi depăşirea problemelor/ obstacolelor care apar în drumul tău să fie uşoară şi să îţi facă plăcere. Filozofia taoistă, de la care am învăţat multe lucruri importante, spune despre aceasta „Chiar şi cea mai lungă călătorie începe cu primul pas…”…

Ajunge pentru azi! se poate observa că am trecut deja în partea de rezolvare a conflictelor, în ideea de a sugera tot ceea ce urmează în determinismele practicilor şi controlului… Vom mai continua vreo două zile dar… Totul îşi are rostul său…

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru