Limbajul conștientului (9)

A venit momentul să realizez ultima postare din ciclul „limbajul conştientului”. Mai am câteva „sfaturi” legate de ancore, de posibila realizate în condiţii optime a fişelor noastre de ancore – şi, astfel, să trecem mai departe la un fel de recapitulare şi un fel de exerciţiu recapitulativ a ceea ce avem de făcut cu ceea ce ştim până acum.

Vom discuta mai întâi despre mici detalii despre stivuirea, înlănţuirea şi contopirea ancorelor, apoi voi mai da mici detalii şi… gata (cu limbajul conştientului – mai am de muncă vreo 4 – 5 ani până ce finalizez nebunia care am demarat-o aici, primul tratat de „nouă medicină” realizat vreodată – medicii din ziua de azi nu prea au timp de aşa ceva).

În efortul nostru de a detecta ancorele, apoi de a lega de persoane, apoi de a conexa sentimentele primare legate de toate descoperirile noastre, de a detecta mesajele „ascunse” şi apoi de a proceda la identificarea a ceea ce dorim cu adevărat din aceste fişe ajungem invariabil la a detecta ancore ce par de acelaşi „tip” datorită declanşatorului acestora. Deci, logic, se poate ajunge la concluzia că putem avea un fel de metodă de extindere a metodei ancorării stărilor interioare plăcute şi utile (despre celelalte mai avem mult de discutat).

Aşadar, este extrem de simplu: printr-un stimul de ancorare, într-o succesiune de exerciţii (de tipul celui prezentat în postarea de ieri), legi între ele alte stări interioare pozitive, care nu se exclud reciproc şi a căror apariţie o poţi determina ulterior prin intermediul unui declanşator comun. Astfel, de exemplu, atingi repetat aceeaşi zonă corporală în timpul unor transe diferite, în cadrul cărora apar experienţele pozitive pe care ţi-ai dorit să le ancorezi. Acest lucru va atrage o situaţie în care aveţi la dispoziţie resurse mai vaste şi mai flexibile.

Să prezint un exemplu practic în acest sens. Eu am abordat exerciţiile de ancorare nu numai pe atingerea celor trei degete (degetul mare, arătător şi mijlociu) ale mâinii drepte (şi realizarea unei anumite presiuni în timpul unui mic ritual de concentrare alfa) unde am concentrat ancore ce dau starea de excelenţă când am nevoie de resurse pentru a trece peste situaţiile defavorabile legate de sănătate, de starea de oboseală, de necesitatea de a da randamente maxime când fac sport şi alte chestii legate de funcţionalitatea optimă a organismului.

Astfel, am un ritual în care prind cu cele trei degete rădăcina nasului (cu manifestarea unei numite presiuni concretizate într-un fel de masaj în care degetul arătător masează undeva la un centimetru deasupra rădăcinii, pe frunte – mulţi dintre noi au acest gest instinctiv) atunci când am nevoie de a intra rapid în stadiu alfa, cu posibila atingere a stadiului teta. Această ancoră cumulează cerinţele de relaxare, înţelegere, de efort intelectual, de efort creativ etc ce îmi vor da starea de excelenţă necesară pe baza ancorelor stivuite astfel. Apoi am o stivuire de ancore pe gestul de a plasa palma dreaptă pe stern, în dreptul inimii atunci când am nevoie de rezonanţă emoţională şi de capacitatea de a o trimite celor din jur, când accesez rugăciunile, fie ele şi creştine şi am nevoie de rezonanţă cu mine ca întreg, etc. Acestea sunt detalii care le vom discuta mai târziu, la vremea lor.

Apoi ar fi de amintit de tehnica înlănţuirii ancorelor cu ajutorul căreia se pot schimba urmările reacţiilor. De exemplu, dacă nu doreşti ca la o simplă privire aruncată locului tău de muncă să capeţi o stare de spirit proastă sau să intri chiar într-o stare de blocaj, trebuie să procedezi în felul următor:

Pasul 1: Caută o situaţie faţă de care ţi-ai dori să înveţi să reacţionezi altfel. De exemplu, intri în birou, vezi masa de scris şi deja te simţi suprasolicitat. Este foarte important să identifici exact situaţia care declanşează starea negativă şi apoi să o ancorezi, exact pe aceasta, în pasul 4 (care „vine” mai jos) printr-o transă VAKOG (este imposibil să nu ai 10 minute de pauză zilnic ca să justifici că nu poţi face asta). Atenţie, dacă o ancoră nu este fixată exact în starea de spirit dorită, ea nu va putea s-o determine ulterior cu exactitate şi veţi fi obligat să faceţi corect ceea ce trebuie făcut până ce veţi reuşi.

Pasul 2: Creează o alternativă mai plăcută la reacţia cu care te-ai obişnuit. Găseşte pentru această nouă atitudine o experienţă din trecut (cea mai bună alegere) sau construieşte-o (alegerea secundară în afara cazului în care eşti extrem de bine antrenat). O alternativă satisfăcătoare la reacţia pe care ai avut-o până acum la vederea mesei de scris ar putea fi să intri, automat, într-o stare de excelenţă. Foloseşte un separator (orice acţiune care încheie o acţiune pentru ca individul respectiv să se poată dedica uneia noi – de exemplu, ascultarea unei melodii, gestul de a închide monitorul, de a aşeza unealta de scris într-o anumită poziţie, etc)!

Pasul 3: Ancorează o stare de excelenţă şi, dacă doreşti, întăreşte-o prin tehnica stivuirii ancorelor. În acest caz, un loc bun de ancorare ar fi falanga unui deget. Foloseşte un separator.

Pasul 4: Transpune-te cu toate simţurile în situaţia care determină reacţia dorită. Ancoreaz-o, de exemplu, pe falanga unui deget care se găseşte lângă degetul pe care este ancorată starea de excelenţă. Foloseşte un separator.

Pasul 5: Declanşează ancora frustrantă. În momentul în care simţi cu certitudine că intri în starea de spirit neplăcută, încheie declanşarea acestei ancore şi declanşează starea de excelenţă, până când această nouă stare de spirit se instalează complet. Foloseşte un separator.

Pasul 6: Procedează ca şi în cazul pasului 5, numai că acum măreşte viteza dintre declanşatorii celor două ancore. Repetă acest parcurs din ce în ce mai repede până când declanşatorul ancorei frustrante determină automat apariţia stării de excelenţă. Nu uita să foloseşti separatorul dintre cele două secvenţe.

Este bine ca, la început, până nu eşti sigur că stăpâneşti foarte bine tehnica, să nu foloseşti pentru exerciţii situaţii prea împovărătoare. Dacă este vorba despre lucruri extrem de sensibile este bine să te antrenezi pe detaliile ce „construiesc” acea stare (felierea, acţiunea în paşi). Dacă oboseşti îţi scade eficienţa aşa că reia totul când te simţi capabil (unde este posibil apelează la ajutorul unui cunoscător).

Şi, după aceşti paşi, putem vorbi despre tehnica contopirii ancorelor. Acest exerciţiu este adecvat lărgirii spaţiului de acţiune. Să presupunem că te-ai obişnuit să te impui prin agresivitate în confruntările profesionale cu alţii. De multe ori, acest lucru s-ar putea dovedi folositor, dar este oare întotdeauna necesar şi raţional? Este puţin probabil ca, procedând astfel, să-ţi faci şi prieteni, cu excepţia ca aceştia să fie masochişti. Pe de altă parte, nici veşnica toleranţă şi diplomaţie, care poate îţi reuşeşte în viaţa particulară, în familie şi faţă de partener nu este tocmai adecvată. Aceasta fiindcă, dacă te întâlneşti cu cineva care, pur şi simplu, nu vrea să înţeleagă limbajul politicos dar destul de previzibil al diplomaţiei, ai puţine şanse să obţii ceea ce îţi doreşti.

Pentru a înţelege ceea ce se întâmplă trebuie să vă reamintesc că nici un model reacţional nu este întotdeauna greşit principial, ci că fiecare poate fi important în funcţie de situaţia dată. Astfel, pentru a obţine o mai mare flexibilitate, poate fi raţional ca o reacţie să fie dezvoltată printr-o alta sau prin mai multe în loc să fie, pur şi simplu, înlocuită. Pentru a continua exemplul, dacă înveţi să-ţi foloseşti coatele numai atunci când nu se poate altfel, dar eşti întotdeauna pregătit ca, atunci când este posibil, sau când adversarul tău devine disponibil pentru dialog, să-ţi aperi interesele elegant şi diplomatic, vei avea, în general, „cărţi” (în sensul de „as pe mânecă, eventual”) mai bune.

Deci, contopirea ancorelor pune capăt unilateralităţii. Acest ultim exerciţiu de contopire a ancorelor este adecvat şi schimbării semnificaţiei ancorelor negative pe care nu le poţi controla/ înlătura din modul tău obişnuit e a acţiona. Revin cu sfatul meu: Încearcă pentru a avea dreptul de a nega! Să vedem cum se poate pune acest lucru în practică!

Pasul 1: Cu ajutorul unei transe VAKOG, transpune-te într-o situaţie în care, în acel moment, mai eşti încă dependent de un anumit tip de reacţie. De exemplu, aceea de a impune profesional o opinie „bătând cu pumnul în masă”. Ancorează această reacţie în mod normal, în punctul maxim de intensitate al sentimentului pe care ţi-l doreşti. Foloseşte un separator.

Pasul 2: Transpune-te într-o altă situaţie, în care-ţi stă la dispoziţie un alt tip de reacţie, cu care ai dori să-ţi completezi reacţia unilaterală din prima situaţie. De exemplu, negocierea empatic-diplomatică cu partenerul tău pe tema: în seara aceasta mergem la teatru sau la discotecă?!? Ancorează această stare în punctul ei de maximă intensitate. Foloseşte un separator.

Pasul 3: Testează funcţionalitatea fiecărei ancore, despărţindu-le, bineînţeles, printr-un separator.

Pasul 4: Declanşează ancorele simultan şi aşteaptă o anumită perioadă. Cei mai mulţi oameni nu percep decât o stare de derută confuză, care indică noua orientare inconştientă a modelului lor reacţional.

Aşteaptă cu retragerea ancorelor până când se încheie această experienţă. Foloseşte un separator.

Pasul 5: Cel de future pace, în care trebuie să găseşti în cadrul unei transe VAKOG trei situaţii din viitor în care vei avea la dispoziţie ambele tipuri de reacţie şi trăieşte prin intermediul acestora experienţe satisfăcătoare. Foloseşte un separator.

Pasul 6: Cel de flexibilizare, în care trebuie să găseşti în cadrul unei transe VAKOG mai multe situaţii în care ţi-ai dori să ai posibilitatea să reacţionezi exclusiv printr-o anumită atitudine. Foloseşte un separator pentru a reveni din nou la realitate.

Paşii 5 şi 6 ar trebui parcurşi în cazul fiecărei ancore care are menirea să îndeplinească sarcini importante pentru tine.

Acum să discutăm despre cele mai frecvente greşeli care apar în timpul ancorării şi modul în care le putem evita. Cel mai important lucru pentru toate tehnicile descrise până acum este de a construi punţi între componentele ce „fac” întregul nostru (inconştient, subconştient şi conştient) dar şi punţi între inimi, realizate cu cei din jurul nostru. Deci, pe primul loc s-ar poziţiona un pacing corect, cu noi şi/ sau cu cei din jurul nostru. Dar, din păcate, aici se fac cele mai multe gafe. Conform experienţei, cei mai mulţi dinte noi uităm de principiile „liberei acţiuni” sau şi de „liberul arbitru”. Într-un fel de încercare de „traducere” uităm că inconştientul (sufletul, spiritul sau cum doriţi să-l denumiţi) are propriile sale interese care nu prea „bat” cu cele ale conştientului sau cu reacţiile automate, de interfaţă, ale subconştientului.

Nu uitaţi că suferinţa este o alegere şi nu o cerere a sufletului. El nu poate cere aşa ceva decât dacă a venit pentru a experimenta aşa ceva (suflete care în altă viaţă au furat şi în această viaţă trebuie să fie furate, în condiţii similare, pentru a înţelege „valoarea” gestului făcut atunci). În lipsa unei „colaborări” cu materia, cu conştientul el va face acest lucru, îşi va duce experienţa la capăt în moduri mult mai acceptabile, mai utile, transformând exemplul nostru din statusul de „a fi furat” în „a ceda” acel ceva, din „a ucide” în „a ierta” (şi exemplele pot continua dar mult mai târziu, în postări viitoare).

Aici intervine interfaţa reprezentată de subconştient care, prin sentimentele ce ni le transmite, ne semnalizează adevăratele noastre nevoi. Deci, pacingul trebuie să fie total, la toate nivelurile pentru a se ajunge la capacitatea maximă, optimă de funcţionare în comun a tuturor componentelor noastre. Abia aici, în acest stadiu, se poate vorbi despre „libera acţiune”, în lipsa acesteia totul nefiind altceva decât un efort permanent împiedicat de a ajunge… undeva unde nu este bine. Cât priveşte „liberul arbitru” problema se complică deoarece este vorba despre mine şi despre el/ ea, multiplicat cu numărul de persoane care „formează” viaţa noastră.

Fiecare din noi are dreptul la liber arbitru. Deci interacţiunea dintre oameni presupune o rezonanţă reală a „arbitrilor” fără de care nu se poate realiza pacing, rezonanţă emoţională sau alte aspecte ale rezonanţei. De exemplu, greşeala care apare cel ai frecvent în cazul colaborării între prieteni pentru o pilotare dirijată (deci, pacing există), este ceea că, cel „asistat” depune eforturi să „producă” cât mai multe schimbări exterioare evidente, pentru a fi „amabil”, pentru a răsplăti eforturile celui care „asistă” sau alte raţiuni similare. În acest caz, cel care induce transa şi ancorarea nu poate învăţa nimic în acest mod şi totul se complică prin lipsă de randament.

Dar, acestea sunt detalii ce le vom discuta la vremea lor. Problema care apare frecvent pe „locul” următor este alegerea unor teme prea mari, conform moto-ului: „Şi acum să prelucrăm în cadrul acestui exerciţiu tema abuzului care s-a comis asupra ta”. Aşa ceva este pură imaginaţie şi, câteodată, este extrem de dăunător. Asemenea dizarmonii serioase de natură spiritual-sufletească sau corporală trebuie tratate numai când avem nivelul necesar de cunoaştere şi exerciţiu.

Următoarea problemă este reprezentată de orarele zilnice umflate, ideea de a aborda mai multe probleme într-o şedinţă. Orice „slăbire” a lanţului emoţional este benefică. Din acest motiv trebuie să ne axăm întotdeauna pe cele mai uşor de stabilizat sentimente, nevoi, necesită, dorinţe sau cum doriţi să le definiţi. NU trebuie să vă „aglomeraţi” programul, şedinţa. NU aveţi voie. Totul va fi în zadar şi sentimentele „lucrează” atât timp cât nu sunt onorate cererile lor. Apoi, dacă de exemplu, partenerii relaţionali (cel mai des caz de colaborare, „asistare”) vor să lucreze împreună la aceste tehnici, este foarte posibil ca, foarte curând, unele dorinţe neexprimate sau chiar inconştiente de schimbare a atitudinii celuilalt să apară în cadrul exerciţiilor din interes personal şi, astfel, să se încalce liberul arbitru. „El/ ea trebuie să înveţe în sfârşit să nu mai acţioneze tot timpul aşa şi numai aşa (ce mă enervează!)” va deveni un mesaj de închidere a subconştientului care nu va permite interfaţările agresive sau, pur şi simplu, cele neacceptate, lucru ce va determina imposibilitatea continuării exerciţiilor.

De aceea recomand să fiţi singur în cadrul acestor eforturi. Iar detalii… O altă problemă este reprezentată de faptul că în momentul ancorării, subiectul nu se găseşte în zona maximală a stării de spirit determinată de transa VAKOG. Singurul fapt care ne poate ajuta în această situaţie, este să învăţăm să observăm cu mare atenţie şi să practicăm, practicăm şi iar practicăm. O ultimă problemă importantă (mai sunt şi altele) apare atunci când stimulul ancorării care trebuie utilizat este legat de o altă stare de spirit puternică, nedorită şi/ sau contradictorie celei dorite.

Această legătură trebuie dizolvată sau disipată, funcţie de caz. Mai există posibilitatea folosirii unui alt stimul declanşator, de exemplu, în locul unui punct de pe braţ alegerea unui punct pe antebraţ. Cert este că nu trebuie să uităm de capacitatea limitată a conştientului nostru de a prelucra repere multiple (nu mai mult de şapte plus/ minus două), indicat fiind să nu depăşim o limită de cinci ancore per „punct” declanşator (în cazul contopirii şi/ sau stivuirii de ancore).

Apoi, mai ales în cazul ancorelor folosite frecvent, cum ar fi cele pentru starea de excelenţă ar trebui declanşate, pe cât posibil, numai după folosirea premergătoare a unui separator. Folosirea lor regulată datorită răscolirii unor sentimente puternice, poate cu aceeaşi nuanţă, va schimba cu timpul experienţa ancorată şi, astfel, nu va mai permite apariţia stării dorite. Dacă există dubii, ancorele trebuie reconstruite.

Şi, câteva sfaturi despre ancorare… Fii atent unde ancorezi! În practică sunt întărite de regulă poziţii corporale care au funcţionat deja ca ancore pentru atingerea unor stări interioare dorite, fiindcă ele au funcţionat deja bine şi/ sau construiesc noi ancore prin atingerea unor anumite zone ale corpului. Pentru ancorarea de care ai nevoie, de exemplu pentru a schimba urmările anumitor reacţii, nu folosi, dacă este posibil, zone corporale sau puncte care, datorită atingerii lor frecvente de zi cu zi vor face ancora difuză. Ancorele pe care vrei să le foloseşti conştient în anumite situaţii, şi numai atunci, trebuie fixate pe zone corporale care nu pot fi atinse întâmplător în viaţa cotidiană.

Iată (în finalul acestei postări) câteva exemple de ancore (conştiente) utile: ancora curiozităţii (în cadrul unei transe treci într-o situaţie în care ai fost extrem de curios şi ancoreaz-o în cel mai înalt punct al stării de spirit – este foarte bună în procesele de învăţare), ancora creativităţii (ancorează o stare de spirit creativă care va deveni un ajutor util în profesie şi pentru rezolvarea genială a problemelor în toate domeniile vieţii, şi nu numai), ancora răbdării (construieşte o ancoră pentru o stare de spirit în care ai răbdare fără limite, ce îţi va fi utilă pentru toţi oamenii pentru care lucrurile se derulează prea lent), ancora pentru o capacitate de înţelegere mărită (ancorează o stare în care ai fost capabil să înţelegi şi să rezolvi cu uşurinţă diverse probleme şi îşi va ajuta de fiecare dată când te vei confrunta cu situaţii dificile) şi ancora de relaxare (ancorează o stare de relaxare profundă care îţi va ajuta să depăşeşti stresul cotidian şi să te poţi reface mai repede, fiind bună şi ca separator în comutarea de la activitate la timp liber).

Cu toate aceste cunoştinţe putem trece la următoarea fişă, cea de fixare a ancorelor conştiente. Dacă în realizarea fişelor anterioare a fost necesar să consemnăm, identificăm etc. ancorele inconştiente, iată că a venit momentul ca, pe baza acestora să deschidem primele fişe pentru ancorele conştiente, cele care le vom alege şi fixa prin intermediul exerciţiilor, procedeelor, tehnicilor descrise. Aşadar, un astfel de formular va consemna: numele persoanei (evident Dumneavoastră sau numele persoanei pe care o asistaţi), data (pentru identificare corectă în cazul refacerilor multiple ale acesteia), tema ancorării (de exemplu ancoră de relaxare), canalul senzorial (de exemplu vizual – castelul Peleş la care se adaugă teatrul vizual şi canalul olfactiv – esenţe aromatice de brad), descrierea exactă a declanşatorului (auditiv – castelul Peleş, olfactiv – mirosul de brad), descrierea experienţei folosite pentru ancorare (vizita din urmă cu câţiva ani ce a urmat unor trasee montane minunate şi fotografia cu toată familia şi prietenii mâncând porumb copt cu clopuri de paie pe cap) şi scopul exact al folosirii ancorei (separator activitate-relaxare şi declanşator stare de relaxare).

Gata, cred că este de ajuns (pentru acest stadiu). De mâine trecem la treburi serioase şi vom discuta despre limbajul întregului…

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru