Terapiile alfa - Introducere (3)

Şi azi vom discuta... tot despre relaxare…

De multe ori în istoria omenirii s-a dovedit că cei care şi-au subapreciat adversarii au suferit înfrângeri răsunătoare. Dacă înţelegem că adversarul este propria noastră programare eronată, iar nu somnul, oboseala, stresul, insomnia, etc, atunci suntem obligaţi să renunţăm din start la atitudinea eronată de luptă deoarece bătălia este pierdută înainte de a începe. Cel de luptă cu insomnia nu doarme, cel ce luptă să se relaxeze se încordează, adică obţine efectul contrar.

Pentru a învăţa să reproducem voluntar procesele de relaxare trebuie să ne schimbăm atitudinea faţă de oboseală şi procesul de punere în repaus (relaxare). Abandonaţi lupta cu oboseala şi căutaţi să o înţelegeţi, s-a conştientizaţi. Oboseala şi somnolenţa nu sunt duşmanii noştri, ci aliaţii care fac posibilă relaxarea şi viaţa, ele nu sunt senzaţii subiective, afişări somatice, afective şi psihice pe ecranul conştientului al programelor care gestionează starea sistemului biologic.

Procesul de învăţare al deprinderii de a ne relaxa corpul şi mintea este unul de descoperire, de conştientizare a modalităţii de a ne opri propriul vehicul (prima fază a autocunoaşterii şi a autocontrolului) şi se aseamănă cu cel de învăţare a conducerii unui automobil. Arhimede spunea „Daţi-mi un punct fix şi voi putea mişca pământul!”… Dificil de descoperit în afară deoarece punctul fix sau axul universului există deja în fiecare din noi, chiar în noi înşine. Doar dacă descoperim în noi experimental nemişcarea, neclintirea, existentă în centrul vârtejului din noi înşine, ne putem afla în centrul de referinţă, care face posibilă observarea tuturor mişcărilor sau proceselor din univers (realizarea omnicunoaşterii).

Lao Tzu, Socrate, Iisus şi Pantajali afirmau că există un punct fix omniprezent, fiindcă axul sau „temelia” imuabilă a universului se află acum şi aici, în centrul fiecăruia dinte noi, în noi înşine. Şi, dacă suntem în rezonanţă cu lumea efemeră în care trăim, atunci, cu mult mai greu ne va fi să fim în rezonanţă cu „muzica sferelor” care inundă permanent, ca o cascadă, întreg universul. Dar „stânca” imuabilă a universului în care ar trebui să ne fixăm temelia casei noastre (a întregului nostru) rămâne invizibilă pentru cei fixaţi în afară, în lumea din afară, pentru cei orbiţi de ataşări, cei care nu vor vedea „ceea ce este” dintotdeauna prezent aici şi acum, la baza oricărei manifestări a universului fenomenal.

Fără relaxare, indiferent de nivelul acesteia (profană, taoistă, yoga, zen, etc.) nu este posibilă menţinerea cât mai îndelungată a corpului într-o poziţie „cheie”, pe durata necesară relaxării şi/ sau meditaţiei. În daoism, relaxarea (faza pasivă, yin) era precedată şi urmată de exerciţiu fizic (fază activă, yang). Observaţi această succesiune dintre faza activă, de încordare, şi faza pasivă, relaxare, la copiii mici şi la animale, care înainte de a se culca se încordează complet, se întind şi cască, înainte de a trece la relaxare/ odihnă.

De exemplu, o bună soluţie pentru Dumneavoastră ar fi să încercaţi să vă relaxaţi de fiecare dată când parcurgeţi postările mele. Şi, astfel, concomitent cu dezactivarea agitaţiei corpului prin relaxare, veţi constata că are loc o creştere a conştienţei, o desprindere de exterior a fluxului atenţiei, care se întoarce spre interior, veţi constata că se instalează dezinteresul pentru tot ceea ce este străin de ceea ce faceţi acum, vă interesează doar ceea ce citiţi acum, simţiţi corpul aşezându-se confortabil, îngreunându-se, picioarele devin tot mai grele, moi, relaxate, ca atunci când sunt obosite, după ce aţi mers foarte mult pe jos, corpul se încălzeşte şi se manifestă interesul doar pentru ceea ce citiţi.

Şi, apropos de scris! Observaţi că şi cuvintele scrise au puterea de a vă ajuta să vă liniştiţi, să vă relaxaţi şi să vă întoarceţi la vârsta copilăriei, la vârsta când ne ascultam pentru prima dată corpul, respiraţia, inima. Cuvântul scris, ca şi cel gândit sau vorbit, influenţează modul în care se cristalizează apa (vezi postările anterioare despre apă), influenţează plantele şi culturile de bacterii, etc.

Şi, dacă v-aţi relaxat, să vedem ce se ascunde în spatele scuzei „Nu am timp pentru asta?”… Dar începutul micilor argumente care vor urma începe brutal… dacă nu avem timp pentru menirea pentru care am venit pe pământ (să ne trezim) înseamnă că nu am scăpat de sclavia vieţii de aici. „Nu am timp” pare o scuză întemeiată pentru oamenii al căror timp de viaţă este tot mai mult gestionat provizoriu de alţii sau pentru oamenii ocupaţi de griji şi de preocupări care îi stăpânesc (fără a mai sublinia că totul se datorează doar unor credinţe). „Spune-mi ce te ocupă (preocupă, stăpâneşte) ca să-ţi spun cine eşti!”. Iisus spunea că, „Mai curând intră o cămilă prin urechea acului, decât un om bogat (ocupat cu ceea ce posedă) în Împărăţia Cerului”. Lao Tzu spunea că, „Degeaba ai o cană, o casă sau o minte, dacă ele sunt pline (ocupate) până în buză”. Maeştrii zen reiau sub formă de „koan” pilda ceştii pline cu ceai, care ca şi mintea plină de cunoştinţe a unui erudit, nu mai are pentru nimic altceva.

O mână plină este închisă şi rămâne ocupată cu ceea ce are şi doar o mână deschisă poate primi ajutorul unei mâini care vine în sprijin, în ajutor. Între stăpân (cel ce posedă) şi ceea ce posedă (sclavi, subordonaţi, avere, bani. Faimă, poziţie, informaţii, cunoştinţe, etc.) nu există o relaţie îngheţată, care îşi conservă mereu un singur sens, ci o relaţie dinamică. Tot ceea ce posedăm ne şi posedă în măsura în care ne ataşăm, ne identificăm sau devenim dependenţi de ceea ce posedăm. Astfel, un om cu o mare avere (faimă, poziţie, etc.) va deveni prea preocupat de grija să nu şi-o piardă (istoria omenirii consemnează atât de des faptul că stăpânul a devenit sclavul a ceea ce posedă). Iisus spunea „Acolo unde îţi este comoara, acolo îţi este şi inima”.

În „traducere”, acolo unde îţi este „comoara” (ierarhia valorică, ataşarea, identificarea), acolo se află grija, atenţia, teama şi punctul vulnerabil. Invulnerabilitatea se realizează numai „adunând averi în Cer”, unde nu le mănâncă moliile, rugina şi nu le fură hoţii. Cel ce are drept unică ataşare, identificare şi comoară valorile „lui Dumnezeu” (atenţie, nu vă trimit spre religie ci spre valorile lui Dumnezeu!!!), el este cel care „adună averi în Cer” şi este nepieritor, invulnerabil.

Într-o poveste dintr-o carte pentru instruirea prinţilor din Persia este vorba despre un rege care avea un servitor devotat care făcea în aşa fel încât regele era foarte mulţumit de serviciile sale. Scutit din ce în ce mai mult de sarcinile sale, regele a trecut în uitare, istoria reţinând numele sclavului care a fost asimilat cu regele. Povestea are drept conotaţie faptul că, de fapt, servitorul devenise stăpânul celui ce îl servea din clipa în care acesta a renunţat să-şi mai îndeplinească atribuţiile.

Acum, locul sclavului de odinioară este luat de mijloacele tehnologice de transport (automobile, trenuri, avioane), de mijloacele de comunicare (televizoare, telefoane, internet) sau de uneltele de prelucrare a materiei, energiei şi a informaţiilor (calculatoare). Dacă sclavul modern face totul în locul nostru şi mediază contactul interuman, se instalează izolarea de semeni, sedentarismul, atrofierea capacităţilor („Mintea, ca şi sabia nefolosită rugineşte”, spunea Leonardo Da Vinci) şi dependenţa totală de acest sclav modern.

Deci, cu atât mai mult avem de gândit la faptul că, un om care se identifică cu ceea ce posedă (bani, avere, cunoaştere, ranguri, titluri, poziţii, faimă, etc) devine sclavul acelei posesiuni și este prea preocupat de griji ca să se mai ocupe să învețe ceva în propriul folos sau, cel mult, se „apleacă” spre a deveni cât mai dependent de ceea ce posedă. Da, suntem într-o măsură din ce în ce mai mare dependenţi, posedaţi sau ocupaţi de ceea ce posedăm sau utilizăm. Să luăm, de exemplu, banul, cea mai umilă formă de manifestare a dorinţei de putere. Este un mijloc care a fost inventat pentru a uşura schimburile interumane care a devenit stăpânul întregii lumi în care toţi caută „capitalul”.

Pentru acest „sclav stăpân” oamenii au ajuns să renunţe la orice valoare, chiar la ei înşişi, devenind astfel doar o simplă marfă (doar acesta este scopul real al banului). Dar banii nu pot dărui starea de relaxare care vindecă toate bolile considerate a fi incurabile, starea care relevă adevărata identitate, dovadă stând mulţi oameni realizaţi care au „plecat” din cauza bolilor fără banii lor. Oricâţi bani ar avea omul nu poate cumpăra un leac la amnezia de care suferă, nu poate cumpăra trezirea. Poate, cel mult, cumpăra timp pentru a se preocupa de aceasta. Oricâţi bani ar avea, omul nu poate cumpăra un leac la suferinţa pe care şi-o întreţine.

Acest „model comportamental” se „menţine” şi în cazul ideilor noastre, a modului în care vedem noi lumea, pe noi, pe Dumnezeu. Asemenea savanţilor, academicienilor şi a reprezentanţilor bisericilor existente, toţi se pare că suntem în posesia adevărului. Fără dubii, fără drept de a fi contrazişi. Mă voi îndepărta acum de noi înşine şi voi vedea în istorie ce se întâmplă în acest caz…

Când un „monopol al adevărului” este ameninţat de o descoperire, fie ea şi teoretică sau experimentală, majoritatea caută mijloace de apărare. „Aşa zic eu!” devine cea mai utilizată formulă de apărare. Dependenţa de posesia fiecăruia stopează progresul, şi nu numai al egoului care blochează totul ci, deseori, şi al tuturor. De obicei, conştientizarea „slăbiciunii” naşte monştri (somnul/ adormirea raţiunii naşte monştri) care atacă, fie şi în ideea de „apărare preventivă”.

Istoria ne dovedeşte că astfel de mijloace de apărare pot fi arderea pe rug (a lui Giordano Bruno, şi a altor zeci de mii), crucificarea lui Iisus (şi a multor altora ce urcau drumul spre El), decapitarea lui Ioan (şi a multor alţi prooroci), ascunderea sau distrugerea dovezilor lăsate de civilizaţiile care ne-au precedat („raderea” urmelor, oraşelor, populaţiilor, arderea bibliotecilor alexandrine, ne-staliniste sau ne-naziste), ţinerea secretă a capacităţilor uluitoare a fiinţei umane, etc.

Adevărul este greu de acceptat de nişte „autorităţi” care doresc să fie considerate ca deţinătoare ale adevărului şi a căror competenţă şi cunoaştere ar fi pusă sub semnul întrebării. Şi, acest comportament, este cu atât mai clar, mai deliberat, mai agresiv, cu cât „deţinătorul adevărului” se consideră a fi mai presus de cei care îi contestă posesia. Este mai simplu, mai „de ego”, să negi realitatea, decât să-şi recunoşti incompetenţa şi ignoranţa. Este mai simplu să îţi pui sclavii şi dependenţele la treabă decât să o faci tu însuţi.

Imaginaţi-vă care a fi considerarea unui astfel de comportament atunci când acest conflict al posesiei adevărului apare chiar în noi înşine, atunci când mintea se contrapune subconştientului?!?

Deci, ce este de făcut? Nu am timp deoarece… (vezi postările care descriu că acesta este conceptual momentul de emisie al energiilor, vibraţiilor negative)… Deci, clar, nu este întemeiată această scuză, a lipsei de timp. Relaxarea este la fel de necesară ca aerul, apa şi hrana, ca fericirea, împlinirea şi Dumnezeu. Ea se realizează în mod automat, după activitate urmând relaxarea. Am arătat mai înainte că activitatea neîncetată a inimii este o iluzie, că inima mai mult se odihneşte decât „activează”. Prin exerciţiu constant în direcţia relaxării veţi ajunge la performanţe nevisate.

Ştiaţi că, de exemplu, există oameni care înlocuiesc până la 8 ore de somn cu doar 30 de minute de relaxare profundă?!? Dar, realitatea este cu totul alta… Sunt tot mai numeroşi oamenii care au nevoie de a învăţa deprinderea de a se relaxa conştient, de a scăpa de insomnie, de coşmaruri, de oboseală. Trebuie să mai amintesc de faptul că, tot mai mulţi oameni se trezesc mai obosiţi decât atunci când au trecut la somn, din cauza faptului că, pe parcursul somnului, activitatea diurnă continuă sub alte forme (griji, preocupări, rezolvarea de probleme, etc)…

Ajunge pentru azi! Continuăm…

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru