STUDIU - Tehnic - Noua Medicină Dacică
Povestea
Omului – Proto-Hominidele
Am prezentat multe elemente
”anterioare” subiectului propriu-zis, evoluționist, dar toate
acestea vor avea o rațiune ce se va dezvălui la finele acestei
serii de postări. Acum ceea ce va urma este o abordare aproape
exclusiv antropologică care completează tabloul zugrăvit până
acum.
Abordare care, evident, mă
privează de posibilitatea de abordare a problemelor și din punct
de vedere creaționist… Dar, va veni și vremea ”conexiunilor”…
Cele mai vechi ”urme” ale
mamiferelor ce vor deveni primate apar în urmă cu 50 milioane de
ani (specia Natharctus Tenebrosus), pe o planetă care se
încălzea permițând existența junglelor dense, cu alimente
abundente, în special fructe.
Primul element de
”conexiune”, pe lângă cel de a vorbi despre un mamifer, este
reprezentat de viața de cățărător și mâna palmată cu degetul
mare divergent și celelalte degete lungi și unghii în loc de
gheare (care, oricum, după cum ați citit mai devreme, are
originea la pești).
”Conexiune” care, în cel mai
cert mod de cuviință, să poată fi corelată cu primatele, cu ceea
ce este Sapiens ca ”ordin”.
Această adaptare, a ”mâinii
palmate” se datorează faptului că aceste prime primate erau
animale de mici dimensiuni și exploatau posibilitatea de a se
hrăni de pe ramurile subțiri, adaptarea unui deget relativ
opozabil indicând acest lucru.
Alți autori/ cercetători
plasează momentul apariției strămoșilor noștri undeva acum 30 de
milioane de ani dar, toate aceste primate, cele care interesează
evoluţia omului sunt grupate sub denumirea de "Homininae".
Dar, cu toate acestea,
urmează un drum evolutiv lung… Dacă ar fi să comprimăm aceşti 30
de milioane de ani într-un singur an, drumul de la maimuţă la om
ar însemna perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 28 decembrie.
Şi marea migraţie a omului modern cu rezultatul ei ce constă în
cucerirea întregului pământ de către Sapiens ar fi undeva în
dimineaţa zilei de 31 decembrie… Aşadar…
Există unele referinţe
ştiinţifice ce plasează „primul pas spre Homo Sapiens” ca fiind
aşa-numitul „Purolopithecus”, ce a trăit acum 30 de milioane de
ani în pădurile tropicale ale actualei Mediterane (care pe
atunci era un ocean, Africa și peninsula Arabică nefiind unite
de Asia). Această specie de primată era „aproape” maimuţă şi
trăia în copaci dar, deoarece era deja un animal mai mare,
evolutiv a dezvoltat mersul biped pentru a folosi avantajul
mersului pe ramurile groase ale arborilor și al hrănirii facile
de pe acestea.
Se presupune că, de la acest
moment, grupurile sociale ale acestei specii au făcut primii
paşi spre organizarea socială, cu elemente cum ar fi paturile de
vegetație şi zone de dormit în arbori, fapt ce a atras
dezvoltarea unor reguli sociale în care empatia şi simpatia „se
imprima” în genele şi tipologia comportamentală a indivizilor.
Tot acum se presupune că, în
condițiile creșterii siguranței individului datorită grupului, a
apărut somnul prelungit, considerat a fi un factor deosebit de
important în dezvoltarea funcţională creierului (şi nu neapărat
a dimensiunilor fizice ale acestuia).
Această perioadă de
aproximativ 20 de milioane de ani, de la Tenebrosus la
Purolopithecus, sau fie, doar la Purolopithecus, reprezintă
perioada în care primatele-hominide pierd coada. În corpul
nostru se regăsesc vestigiile legate de prezența cozii
maimuțelor, urmă ce se află la baza coloanei noastre sub forma
coccisului.
Și nu numai această ”urmă”
este o înregistrare a trecutului nostru de primată, de maimuță.
Totul se datorează formelor
de conviețuire de grup și a modificării mediului de tip ”social”
ce a permis un fel de viață preponderent bipedă chiar și în
condiții de ”cățărători”…
Viața în copaci a atras o
altă modificare a ”strămoșilor” noștri, cea reprezentată de
dispoziția globilor oculari, a ochilor dar și, cert, legată de
percepția culorilor (estimată a fi undeva acum 23 milioane de
ani). Specializare ce a apărut ca o consecință a nevoii de
identificare a hranei, reprezentată majoritar de fructe,
evolutiv, de-a lungul timpului.
Studiile au arătat că multe
din primatele actuale disting o paletă limitată de culori
datorită numărului redus de opsine (1 sau cel mult 2, față de om
care are trei tipuri de opsine) din celulele receptoare
retiniene ”cu conuri” din macula lutea (celulele cu bastonașe
dând informații doar asupra prezenței și variației luminii fără
a da informații despre culori).
Dar această percepție
”limitată” se datorează nu numai acestui număr redus de opsine
ci și adaptării creierului de a percepe și interpreta
informațiile primite datorită acestor opsine. Creier care,
oricum, se adaptează permanent la stilul preponderent de viață,
chiar și în timpul vieții unui individ și nu neapărat prin
transfer genetic…
Experimentele efectuate pe
maimuțe confirmă faptul că ”inserția” de opsine suplimentare
atrage posibilitatea ”utilizării” informațiilor furnizate de
acestea numai după o perioadă de adaptare. Dar percepția
”îmbunătățită” apare întotdeauna…
Mai mult, din studiile
genetice rezultă că numărul de opsine ale ochiului uman se
datorează unei operații de copiere (duplicare) în ADN a
informațiilor unei opsine deja existente, cu mici erori ce au
atras dezvoltarea ochiului spre ceea ce cunoaștem a fi acum
ochiul uman, cu percepția celor trei tipuri de lungime de undă a
luminii, de bază pentru ochiul nostru (RGB – Roșu/ Red, Verde/
Green și Albastru/ Blue).
Dar această dezvoltare a
vederii a atras, se pare, o diminuare a mirosului, deoarece
acesta nu mai era atât de necesar atât timp cât vederea furniza
principalele informații... În zilele noastre, peste 70% din
informațiile recepționate de creierul uman are ca origine
vederea, mirosul rămânând un factor al percepțiilor primare sau
asociat acestora, în special la nivel inconștient.
Această constatare are la
bază, în primul rând, prezenta a aproximativ 600 de gene legate
de miros, dar care sunt inactive, datorită nefolosirii acestora
de-a lungul timpului (natura funcționând după algoritmul
”folosește sau pierzi”). Deci, este vorba despre un proces
îndelungat de pierdere, ce se pare că a startat în aceste
timpuri, fără a pierde din vedere posibila lipsă de identificare
a unei specializări nedescoperite, nestudiate.
Vine acum momentul când
placa tectonică a Africii a întâlnit placa Europei, schimbările
climatice fiind majore, fapt ce a atras diminuarea masivă a
pădurilor tropicale şi, astfel, a apărut necesitatea exodului,
proto-hominizii migrând pe teritoriile Asiei şi Africii. De
exemplu, Marea Mediterană şi-a diminuat imens dimensiunile
devenind o mare moartă iar în Africa au început să se dezvolte
masiv pădurile tropicale.
Astfel, a apărut un nou
„pas” al hominidelor reprezentat de Sahelanthopus. Acesta ar fi
primul hominid obligat să trăiască în condiții mixte, arboricol
și terestru.
Din acest motiv postura
bipedă se accentuează, uneltele accesibile din pădure devin
general utilizate și, conform multor autori, se pare că au
crescut interacţiunile sociale şi unele alte revelaţii
evoluţioniste.
De exemplu, postura bipedă
solicita noi feluri de abordare a vieţii intime, fiind clar că
în această perioadă s-a generalizat practica peţitului
(convingerii partenerei), fapt ce a atras întărirea relaţiilor
intergrup bazate pe sentimente (empatie, relaţii afective etc –
inclusiv sexul presupunea acum poziţionarea faţă în faţă).
Aceste ”afirmații” se
bazează pe faptul că, viaţa acestor hominide depinde încă masiv
de pădure, lucru ce atrage „adâncirea” inter-relaţionărilor
sociale şi dezvoltarea relaţiilor profund umane. Care, oricum,
este evident că se aprofundează, adaptează, de la o generație la
alta, inclusiv la primatele moderne…
Şi, se pare că în această
perioadă, în special datorită utilizării uneltelor primitive,
”brute”, a apărut agresivitatea „organizată”, descrisă în zilele
de azi de termenul „război”, indiferent de motivul acestuia
(dovadă stau şi comportamentele agresive organizate ale
primatelor din zilele noastre).
Bineînţeles că acum,
proto-hominidele încep să rafineze, să perceapă conceptul de
moarte, de pierdere a fiinţei din ce în ce mai diferit față de
trecut şi, foarte probabil, au loc primele ritualuri de
înmormântare (fapt regăsit şi la cimpanzeii din zilele noastre).
Toate acestea ar putea părea
speculații dar, prin ”evaluare indirectă”, comparativă, în
aceste momente ale proto-umanoizilor, creierul se pare că avea
dimensiunile primatelor din vremurile de azi și, în mod evident,
nu putem suspecta pe strămoșii noștri că ar fi ”mai proști”…
Dar echilibrul tropical urma
să se schimbe, undeva în urmă cu 10 – 11 milioane de ani,
centrul și estul Africii urmând să fie puternic afectat pierzând
în timp majoritatea pădurilor, deşertul Sahara urmând să separe
partea nordică de cea centrală şi sudică, estul Africii şi zona
asiatică devenind un fel de nou Eden al proto-hominidelor.
Apoi, abia cu 7 milioane de
ani în urmă, apar primele urme ale apariției ierbii (deodată şi
peste tot, parcă susţinând teoria câmpului unificat),
determinând apariția savanelor cu turmele lor de ierbivore,
determinând adaptarea primatelor "incipiente" la acest nou
mediu, pe fondul diminuării habitatului legat de junglă/ pădure.
Această trecere la mediul de
viaţă mixt dar preponderent terestru (viața arboricolă rămânând
un fel de loc de refugiu, de locuință), a determinat evoluția
primatelor spre mersul biped, eliberând mâinile care au început
să evolueze „ferm” spre forma lor de utilizatoare de unelte.
Astfel, dezvoltarea
hominidelor trece într-o nouă etapă, cu adevărat „explozivă”, în
aceste timpuri fiind plasate punctele de start în evoluţia a
numeroase specii înrudite.
Ca un fel de „aură”
evolutivă, tot acum, determinările genetice (ADN) ne clarifică o
rupere clară evolutivă a omului modern faţă de maimuţe,
putându-se vorbi din acest moment de „precursorii „Homininae”.
Acesta avea o dimensiune
similară cu cea a unui cimpanzeu și avea dinți mici cu smalț
gros, asemănători cu cei ai oamenilor moderni. Avea și un femur
care indică faptul că putea să meargă în picioare, dar și să se
cațere în copaci *2.
Descoperirea Orrorin a avut
un impact semnificativ asupra înțelegerii evoluției umane
timpurii. A demonstrat că bipedia umană a evoluat mult mai
devreme decât se credea anterior *3.
Această descoperire duce la
o concluzie că, linia de dezvoltare a omului nu ţine de linia
"Australopithecinelor" (oamenilor maimuță) sau de cea a
ardipithecinelor (o altă linie de oameni maimuță) ci este o
linie paralelă cu aceștia (în special după confirmarea genetică
a faptului că Omul de Neanderthal este o specie destul de
diferită față de cea a hominidelor ce au dus la omul modern).
Acesta avea mers biped,
dentiţie de tranziţie de la maimuţe la om dar ţine, încă, mai
mult de evoluţia în mediul pădurilor/ junglei, motiv pentru care
continuă ”atestarea” de ”mai mult maimuță” cu toate că s-au
descoperit peste 20 de schelete până la acest moment care
infirmă aceste considerații.
În acest context există și descoperirea, în anul 2001, în Ciad (regiunea de vest a Africii) a Sahelanthropus tchadensis, un hominid timpuriu, de către echipa cercetătorului Michael Brunet.
Fosilele Sahelanthropus
tchadensis sunt formate dintr-un craniu aproape complet,
fragmente ale maxilarului și dinți. Analiza acestor fosile a
indicat că Sahelanthropus tchadensis ar fi trăit acum
aproximativ 6-7 milioane de ani și ar fi fost biped. De
asemenea, craniul avea o serie de caracteristici primitive,
inclusiv o creastă occipitală proeminentă și o față relativ
plată.
Descoperirea Sahelanthropus tchadensis a fost importantă
deoarece acesta este unul dintre cei mai vechi hominizi
cunoscuți, anterior descoperirii lui Orrorin tugenensis. De
asemenea, a oferit o perspectivă mai largă asupra evoluției
umane timpurii și a sugerat că bipedia umană a evoluat mult mai
devreme decât se credea anterior.
Din ”linia” ardipithecinelor
ar fi de amintit (în special datorită faptului că erau majoritar
bipede) de Ardipithecus Ramidus, ce a trăit acum 4,4 milioane de
ani și Ardipithecus Kadabba ce a trăit acum 5,6 milioane de ani,
ambii înrudiți, ”găsiți” în depresiunea Affar din Etiopia, dar
aceștia au o departajare clară spre linia cimpanzeilor, fiind
foarte asemănători cu aceștia, fiind specii mult mai adaptate
vieții în copaci/ arbori (dar având primele modificări de oase
de bazin ce permit ipoteze că ar fi avut mers majoritar biped).
Alimentația lor era
reprezentată majoritar de produsele vegetale (foarte
asemănătoare cu cea a maimuțelor din zilele noastre) dar nu doar
cele arboricole ci majoritar cele terestre. Este foarte posibil
ca dezvoltarea carpienelor spre forma umană să se datoreze
acestui tip de alimentație ”de culegător”, inclusiv ”înclinația”
spre utilizarea uneltelor primitive, incipiente, utile în
special în dezgroparea și prelucrarea rădăcinilor.
Există inclusiv indicii
referitoare la o considerabilă viață socială a membrilor acestor
specii precum și a unui detaliu aparent nesemnificativ, legat de
o rată de creștere accelerată a puilor/ copiilor tuturor
speciilor de linii primitive umane, maturitatea intervenind
rapid, la vârste de 7 – 8 ani.
Un alt element clar
determinat de studiile asupra ardipithecinelor este cel legat de
dovezile clare asupra apariției limbajului articulat, al
vocalizelor modulate, avansate față de limbajul actual al
primatelor, comparabile cu cele ale unui copil uman actual.
Plus, o specializare a
membrelor inferioare care prezintă o „dezlipire” a degetului
mare faţă de trunchiul plantar, sugerând mersul predominant
biped, aceste primate nefiind nici maimuţe, nici oameni. Tot
acest „detaliu” sugerează și completează teoriile ce spun că
mersul biped nu a apărut neapărat ca o consecinţă a vieţii în
mediul deschis (savană, etc), ardipithecinele trăind fără dubii
în păduri.
Şi, vine momentul în care
continentele americane (America de Sud şi America de Nord) se
întâlnesc, acum 5 milioane de ani, născându-se curentul
Atlanticului (Curentul Golfului), fapt ce va atrage mari
schimbări climatice ce vor atrage formarea calotei glaciare
arctice şi, în timp, erele glaciare.
Acum este momentul în care
este confirmată de lumea academică apariția celui mai vechi
"strămoș" al omului, descoperit până acum, cu o vechime de 3,2 -
3,5 milioane de ani (ce plasează perioada de existenţă a
acestuia acum 3 - 4 milioane de ani), în Valea Hadar din
Etiopia, dându-i-se numele de Australopithecus Afarensis
(celebrul schelet ”Lucy”).
Avea mers aproape biped, pe
distanţe scurte (considerat una din caracteristicile
evoluționiste de bază ale strămoșilor oamenilor) - relevat de
modificările scheletului la mersul biped, trăia în copaci (cu
toate că poziţionarea degetelor mâini relevă greutate în
adaptarea la căţărat) dar și în spații deschise, dimensiunile
acestora fiind în jurul a un metru înălțime, 30 - 35 kg greutate
şi dimensiunea creierului de 400 cc (între 380 - 420 cc),
identic ca dimensiuni cu cel al primatelor ”moderne”.
Mersul biped este
„demonstrat” nu numai de structura oaselor bazinului dar şi de
nişte urme de hominide imprimate în cenuşă vulcanică cu ocazia
unei erupţii de acum 3,7 milioane de ani ce se pare că aparţin
speciei Afarensis sau unei specii „strâns înrudite”.
Se pare că organizarea
familială/ de grup începea să nu mai fie similară cu a
maimuțelor, cu un mascul dominant, mult mai mare în dimensiuni
decât femelele, care avea un grup de femele ca familie,
australopithecinele având tendințe clare spre monogamie,
masculul având rolul de aprovizionare și femela de organizare
familială, într-un fel de rezonanță organizatorică clară,
identică cu cea a ardipithecinelor.
La acest moment, în această
perioadă se poate observa o diversitate masivă de linii
evolutive diferențiate de foarte mici caracteristici care
”descrie” o diversitate clară, un fel de mare masă de metisaj a
speciilor existente, fapt demonstrat prin numărul în creștere de
descoperiri de specii de proto-hominide în această perioadă.
De exemplu, Australopithecus
Africanus ar fi următorul pas evolutiv sau unul de evoluție
paralelă, făcând parte tot din grupul australopithecinelor.
Această specie trăia în savană, în spaţii deschise, sunt dovezi
că utiliza uneltele de piatră (folosite în special pentru
zdrobirea oaselor) dar nu era vânător ci culegător, eventual
oportunist în ceea ce priveşte alimentarea cu carne.
Dimensiunile acestuia erau reprezentate de înălţime în jurul a
un metru, 1,20 metri, greutate de 35 - 40 kg, capacitatea
craniană de 440 cc, evidențiindu-se tendințele de creștere în
dimensiuni pe toate reperele.
Și, la un moment dat, prin
aceste ”timpuri”, se ajunge la un fel de ”ruptură”, un punct ce
poate fi identificat clar ca o perioadă de ”rafinare” și
delimitare a viitoarelor evoluții a proto-hominidelor. Din acest
moment se va sesiza o ”repartizare geografică” clară ce va
iniția toate considerațiile despre migrație, metisare,
infiltrare, etc ale cercetătorilor paleontologi.
În acest sens ar fi de
amintit despre Homo Floresiensis, o specie foarte apropiată de
Australopitec, trăind acum 3 milioane de ani, ce poate fi
întâlnit doar în zonele Asiei de sud-est, ca un fel de evoluție
a unor primate precursoare în aceste zone….
Acesta avea dimensiuni
foarte mici, fiind denumit și ”Hobitul”, și s-a dovedit a fi o
evoluție paralelă dar direct legată de Homo Erectus care,
datorită lipsei hranei și condițiilor grele de viață de acum 3
milioane de ani s-a dezvoltat în această formă de mici
dimensiuni, dovedind impulsul ce a atras migrațiile de mai
târziu ale lui Homo Habilis și/ sau ale lui Homo Erectus.
De exemplu, de la
australopithecine, cu "micile variaţii"/ "ramificaţii"
reprezentate de Kenyathropus şi liniile de paranthropine, apare
ruptura, o adevărată "verigă lipsă", până la acest moment
neexistând o legătură clară între aceşti predecesori şi Homo
Habilis, ca bază de plecare certă spre omul modern, spre
Sapiens.
Între aceste ”mici variații”
se poate aminti de Australopithecus Sediba care are o vechime de
aproximativ 1,9 - 2 milioane de ani, fiind exact la limita de
"ruptură" dintre liniile de australopithecine şi proto-hominidul
ce a fost denumit a fi Homo Habilis.
Și, iată că am ajuns la
acest ”controversat” Homo Habilis…
Acesta s-a dezvoltat în zona
Africii de Sud şi, la acest "hominid", apar primele dovezi
privitoare la utilizarea uneltelor din os şi lemn.
Încă se păstrează
„legăturile” cu pădurea dar, de data aceasta, îşi desfăşoară
majoritatea activităţilor în spaţiul deschis al savanei. Mersul
biped se specializează, uneltele asemenea.
Un fapt important este
reprezentat de alimentaţia ce devine destul de axată şi pe
vegetale (rădăcini, seminţe, etc), lucru demonstrat de urmele de
pe dentiţiile descoperite. Dar ponderea cărnii creşte, până acum
fiind doar un supliment ”de oportunitate”, prin accesul la
savană, fapt ce va atrage, după unii cercetători, dezvoltarea
masivă a creierului (mai puţină energie consumată pentru
digestie şi alimentaţia cu timp lung de culegere, prelucrare,
etc reprezentând mai mult timp pentru alimentarea şi dezvoltarea
creierului), dezvoltarea musculară (copul hominidelor devenind
mai mare dar mai slab), dezvoltarea tehnicilor de vânătoare, a
uneltelor şi multe altele.
Mersul biped devine din ce
în ce mai specializat și, astfel, mâinile devin libere cu
adevărat pentru a putea manipula diferite obiecte, unelte,
hrana, etc. Și multe alte avantaje…
Cert este doar că alți
cercetători consideră că dezvoltarea creierului nu s-ar datora
unei ”specializări proteice” a alimentației prin creșterea
accesului la carne, ei demonstrând incontestabil că ar fi vorba
doar despre creșterea elementelor ”de procesat” de către creier,
din punct de vedere al mediului de viață, fapt ce a atras
dezvoltarea continuă a neocortexului, specializarea acestuia și,
în consecință, creșterea dimensiunilor generale ale creierului…
Continui mâine, deoarece am
tendința de a păstra postările într-o limită cuprinsă între 2 și
3.000 de cuvinte. Mulțumesc pentru înțelegere!
Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!
Dorin, Merticaru
Bibliografie:
1. „Ce înseamnă să fiu om?” - RO; „What does i mean to be human?” - EN (link material).