STUDIU - Tehnic - Noua Medicină Dacică

To Study/ Pentru studiu - Tehnic - Dorin M

Paginile Noua Medicină DacicăRelaxarea - Meditația (2)

Iată că am ajuns şi la postarea numărul 366. Un număr, 366. Atâtea zile are un an bisect… Interesant?!? Dar, să trec la treabă!

O parte importantă a procesului de relaxare prin metodele auditive este legată de limbaj (am investit multe zile în realizarea postărilor despre limbajul conştientului, subconştientului şi întregului). Deci, chiar dacă pare că voi reveni, voi mai „discuta” puţin despre acestea în această „şedinţă” pregătitoare a relaxării.

Cuvintele pe care le folosim şi le veţi auzi (pe înregistrarea audio care o veţi realiza, de la persoana care vă asistă sau cele din mintea Dumneavoastră, funcţie de tehnica/ procedeul care îl veţi practica) sunt etichete date proceselor de dezactivare din realitate, iar nu însăşi realitatea. Orice om care se observă descoperă că, după ce merge pe o distanţă mai mare (sau mai mică, funcţie de disponibilităţile fizice ale acesteia) simte picioarele „grele ca de plumb”.

Asemenea acestei percepţii, se poate conştientiza orice formă de oboseală după un anumit efort, cum ar fi cazul oboselii care precede somnul care ar trebui observată de cel care se antrenează pentru a pilota dezactivarea conştientă a corpurilor sau a învelişurilor vehiculului pe care îl utilizăm. Şi, astfel, ajungem să avem la îndemână cuvintele ce le vom folosi ca vectori sau sugestii. Să nu uităm că cuvintele sunt simboluri sonore pentru a indica senzaţiile, trăirile şi imaginile subiective pe care trebuie să le evocăm, vizualizăm sau să ni le amintim/ reamintim.

Aşadar, imaginaţi-vă cuvintele pe care le veţi auzi ca pe nişte etichete lipite de nişte borcane. Şi, apoi, conştientizaţi că, pe noi nu ne interesează deloc etichetele de pe borcane ci ceea ce ele descriu, desemnează, ceea ce se află efectiv, real în aceste borcane (imagini, senzaţii, amintiri, trăiri). O veche zicală taoistă, reluată şi în budismul zen, spune că „un cuvânt nu este decât degetul care arată luna, iar nu luna însăşi”.

Aşadar, în cursul antrenamentului nu trebuie niciodată să ne forţăm, senzaţiile şi trăirile de relaxare nu trebuie să fie obţinute şi nici menţinute prin constrângere, forţare sau luptă (deoarece aceasta nu mai este relaxare). Trebuie să ne lăsăm în voie, „să ne dăm drumul”, să trecem natural de la o senzaţie la alta, de la un domeniu la altul, ca şi cum am efectua o plimbare liniştită, ca şi cum am vedea un film. Chiar mai mult, trebuie să lăsăm să vină natural experienţele interioare. Să le aşteptăm să vină de la sine, să le aşteptăm să se întâmple. Este nevoie să încercăm să ne reprezentăm formulele sugestive (braţul meu drept este din ce în ce mai greu) sub formă de senzaţii, fie vizuale, fie auditive, de pildă ca un anunţ luminos pe un ecran luminat în întuneric (despre tehnica imageriei vizuale voi da detalii în postări viitoare) sau ca un tablou, ca o melodie (care poate fi ascultată şi real, corelativ la eforturile noastre de „fixare”, deoarece aceste procese reprezintă, de fapt, o construire voluntară, premeditată, de ancore utile), un îndemn (slogan) care este strigat, etc (fiecare după compatibilitatea maxim detectată legat de aceste procedee).

Nu este vorba despre a gândi o idee ci, efectiv, de a o vizualiza, lăsându-ne absorbiţi de evocate (vizualizare) şi de produsele imaginative corespunzătoare diferitelor forme/ formule sugestive, ca atunci când contemplăm muţi de uimire frumuseţea unui peisaj sau ca atunci când suntem absorbiţi într-o reverie. Mai mult, nu este cazul să ne crispăm asupra unei formule şi să ne străduim să facem totul bine de la început deoarece nu va rezulta decât o încordare parazită (susceptibilă să provoace dureri de cap datorită dezordinilor energetice şi tensiunilor pe care le atrage) care deteriorează întreg procesul de relaxare.

Este preferabil să aşteptăm confortabil instalarea senzaţiilor pe care ni le imaginăm chiar dacă ne îndepărtăm de formulele standard (dar, astfel, ne apropiem de formulele cele mai compatibile cu ceea ce suntem, urmând ca, prin evoluţie, prin progresul atras de perseverenţa noastră în sensul evoluţiei să ajungem să percepem formulele standard ca fiind cele care ne identifică sau să uzăm mai departe de formulele noastre clar superioare celor standard) dacă îmbogăţim astfel „viziunile sau senzaţiile interioare” care alimentează debutul „vederii interioare” şi/ sau „auzului interior”. Şi, dacă totul se petrece firesc, natural şi fără efort (de la sine), are loc un proces de rescriere a informaţiilor existente la nivelul conştientului şi inconştientului nostru, un proces denumit tehnic „de însămânţare” şi de extindere de la sine a stării generale, care va conduce la o generalizare „organică” a stării de relaxare.

Iisus se referea la această „închegare” sau generalizare, atunci când vorbea despre „transformarea în aluat a amestecului dintre făină şi apă” sau atunci când se referea la rugăciunea creştină (asimilabilă şi celorlalte forme de rugăciune). El spunea că, într-o rugăciune, cuvintele multe sau repetate fără rost, dacă ele nu sunt însoţite de participare afectivă, cognitivă şi somatică (alinierea atenţiilor), de trăirea a ceea ce spunem, dacă nu evocăm senzaţiile pe care cuvintele le desemnează, totul nu are nici un rost („O rugăciune care se spune din vârful limbii sau cu vocea gândului este o sumă de vorbe-n vânt; ci numai rugăciunea spusă din adâncul sufletului este cea care ajunge la Dumnezeu”).

Apoi, cuvintele care sunt folosite în rugăciune sugerează izolarea, interiorizarea sau detaşarea de lumea fenomenală, aşezarea „în trup şi minte” (Luca: 12.31-40), devoţiunea, predarea, abandonarea propriului ego în faţa divinităţii şi focalizarea atenţiei asupra a ceea ce facem „acum şi aici”. „Când că rugaţi să nu fiţi făţarnicii care se roagă în picioare în sinagogi (biserici, moschei sau alte lăcaşuri de cult, nota mea) şi la colţurile uliţelor ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata. Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie uşa şi roagă-te Tatălui tău care este atunci numai cu tine; şi Tatăl tău te va auzi numai pe tine şi te va răsplăti”.

Sau, cu alte cuvinte, „Când vă rugaţi, să nu bolborosiţi cuvinte, ca păgânii (cei care nu cred cu adevărat, care se conformează doar unor ritualuri, nota mea) cărora li se pare că dacă spun o mulţime de vorbe vor fi ascultaţi! Să nu vă asemănaţi cu ei! Căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-i cereţi voi” (Matei: 6.5-7). Rugăciunea „tatăl nostru” apelează la cuvinte care evocă predarea în faţa divinităţii, abandonarea propriul interes, izolarea de lumea din afară, iertarea semenilor, împăcarea, recunoştinţa, conştienţa şi vegherea.

Starea în care se află cel care se roagă este similară stării de veghe paradoxale, pe care o întâlnim în transa mistică, în izolarea ocultă şi în transa hipnotică. În această stare se află şi o mamă care, deşi aparent doarme şi nu este deranjată de nici un zgomot exterior, este trezită totuşi de oprirea respiraţiei puiului ei (nou-născutului). În aceeaşi stare paradoxală se află şi călătorul care adoarme în tren, nefiind deranjat de zgomote dar care se trezeşte la fiecare oprire, pentru a vedea dacă trenul său a ajuns la destinaţie.

Starea de veghe paradoxală se naşte, ca şi transa hipnotică ori transa mistică (enstaza, în limba sanskrită „samadhi”) prin focalizarea întregii atenţii (în sanskrită „dharana”) pe un stimul unic sau considerat de importanţă unică la un moment dat. Iisus ne relatează chiar despre această stare când îndeamnă la veghere: „Şi să fiţi ca nişte oameni cari aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă deîndată, când va veni şi va bate la uşă. Aşa şi voi să fiţi gata, căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi” (Luca: 12.31-40), în care se suspendă mintea. Deci, dacă ai o grijă (aşteptare, expectaţie, proiectare în viitor) în afară de ceea ce faci „aici şi acum”, acolo îţi va fi atenţia: „Căci unde vă este comoara (ataşarea, identificarea, grija) voastră, acolo este şi inima (grija) voastră”.

În antrenamentul de relaxare elaborat de J.H. Schultz, numit „autogene training” se folosesc sugestii verbale care sugerează instalarea senzaţiei de greutate într-un segment al corpului pentru a declanşa relaxarea sau scăderea încordării sau tonusului muscular (caracteristică activităţii autonome parasimpatice). Pentru a declanşa vasodilatarea sau relaxarea vaselor sanguine se sugerează apariţia senzaţiilor de căldură în zona respectivă, spre cea care ne orientăm atenţia. Aşadar, dacă rămânem la cuvinte sau la etichetele verbale (eticheta de pe borcan, sugerată anterior) suntem prizonieri în emisfera stângă, analitică.

Dar dacă ne îndreptăm atenţia asupra semnificaţiei lor (conţinutul borcanului) mobilizăm capacitatea de vizualizare, imaginaţia, atenţia ori trăirea amintirilor, trăirilor sau a experienţelor senzoriale pe care le avem stocate în memorie şi începem să funcţionăm şi cu emisfera care procesează analogic informaţia (emisfera dreaptă). Nu uitaţi că mintea noastră nu prea face diferenţa între realitate şi imaginar (aşa cum am prezentat în multe postări anterioare)! Rezultatul acestui mod de acţiune ne face să folosim mai mult din puterea creierului nostru, din puterea noastră. Este ceva similar cu lectura unei cărţi palpitante care urmează un traseu pentru un cititor occidental (cu orientare generală materialistă, logic forţată, cu activitate dominantă a emisferei stângi) împreună cu un cititor oriental (cu orientare generală spirituală, imaginativ forţată, cu activitate dominantă a emisferei drepte).

Occidentalul realizează un efort iniţial de citire şi interpretare a cuvintelor (activitate cerebrală stângă) şi apoi traduce vizual ceea ce a citit (activitate cerebrală dreaptă) dar cu stigmatul analizei şi confirmării constante a activităţii predominate, cu referire la cea interpretativ-logică, dacă pot spune aşa, mai precis emisfera stângă. Orientalul urmează aceeaşi cale dar, evident, trece peste barierele logicii lăsând liberă imaginaţia datorită funcţionării predominante de emisferă stângă. Deci, în primul caz, occidentalul deseori parcurge o sumă de cuvinte şi reţine doar eforturile critice ce limitează imaginaţia, pe când orientalul reţine doar ceea ce a prelucrat imaginaţia.

Ori, în ambele cazuri vorbim despre om, plasamentul spaţial fiind forţat de cursul logicii, de activitatea predominantă. Iată de ce apar diferenţe clare între credinţele occidentului şi cele ale orientului. Dar, nu aici am dorit să ajung. Ceea ce trebuie înţeles de aici este faptul că, unirea modului de funcţionare a credinţelor este cheia spre unitate, spre progres real. De altfel, acest lucru se face intuitiv, instinctiv de ceva vreme încoace.

Aşadar, iată destule argumente pentru a înţelege că, fără participarea ambelor emisfere, degeaba ascultăm cuvântul „greutate”, sau „căldură” sau repetăm inutil formule verbale de genul „braţul meu drept este din ce în ce mai greu, ca de plumb, ca o cârpă înmuiată în apă” sau „braţul meu este din ce în ce mai cald, din ce în ce mai moleşit de căldură”. Antrenamentul de relaxare, de dezactivare, de punere în relaxare vasculară, va da rezultate mult mai rapid dacă reuşim să ne amintim ce simţeam când introduceam mâna dreaptă într-un lighean cu apă caldă, sau dacă reuşim să ne mobilizăm imaginaţia ca să începem să percepem, să simţim o senzaţie de căldură, de moleşeală şi de greutate în zona desemnată (nu ar fi o greşeală să faceţi acest lucru înainte de aceste şedinţe de relaxare, pentru a avea actuale senzaţiile până ce acest lucru nu mai este necesar, adică să introduceţi mâna în apă caldă).

Cercetările au evidenţiat că orice gând care anticipează o mişcare a unui segment al trupului nostru, este precedat de un semnal electric trimis în zona care va fi activată, mişcată (detecţie EMG - electromiografică). Deci, nici o activitate cerebrală nu rămâne fără un răspuns somatic (şi nu numai – răspunsurile sunt posibil manifestabile la orice nivel de funcţionalitate al organismului nostru, fără a mai lua în calcul nivelul fiziologic şi, bineînţeles, cel material, în adevăratul sens propriu al termenului – mai mult, există deja studii care confirmă faptul că această „ante-reacţie” este atotprezentă în funcţionalitatea umană, ca întreg, punându-se chiar întrebarea dacă noi sau altceva face acest lucru – dar, despre acestea am mai discutat în postări anterioare).

În acest sens pot prezenta un exemplu de experiment simplu. Acesta constă în aşezarea pe spate a unui adult pe o scândură orizontală, sprijină la mijloc pe un suport. După ce se realizează echilibrarea la orizontală se cere persoanei să facă un calcul matematic simplu, ceva de genul (7+8*4/5= „cât”). Imediat se va constata că sângele, care se mobilizează în zona capului, determină schimbarea centrului de greutate şi dezechilibrarea scândurii. Dacă se cere persoanei aşezate să urmărească un ecran pe care rulează un film erotic, se va constata imediat dezechilibrarea scândurii în sens contrar. Aceasta dovedeşte că nu este nevoie de o acţiune concretă pentru ca trupul nostru să reacţioneze şi, totodată, întăreşte afirmaţia că, acolo unde se duce atenţia noastră se îndreaptă energia noastră (în cazul experimentului sângele şi „eforturile” de răspuns).

Şi, acum, surpriza… Prin calcule simple, cunoscând fiziologia trupului uman (în cazul nostru cea legată de sistemul circulator) se poate determina dacă am avut de a face cu o reacţie răspuns sau cu o reacţie anticipată. Şi, după cum spuneam, surpriză, reacţia organismului, în totalitatea cazurilor supuse experimentului, a fost una anticipativă, fenomenul „mişcării” centrului de greutate manifestându-se înainte de cel care ar fi „beneficiat” de viteza reală de răspuns a organismului nostru. Dar acestea sunt detalii care interesează doar  din punctul de vedere în care Dumneavoastră să înţelegeţi că totul se petrece înainte de a se manifesta şi, bineînţeles, să înţelegeţi de ce puteţi acţiona înainte ca ceva să se petreacă. Chiar şi atunci când ne imaginăm ceva, totul se petrece înainte ca noi să percepem, fie şi imaginativ acele imagini… Dar, să revenim!

Corpul (tonusul muscular, circulaţia sanguină, ritmul respirator, sau orice alt reper funcţional) reprezintă o oglindire sau un fel de ecran de afişare, pe care sunt proiectate modificările psihoafective. De exemplu, fiecare ritm respirator este un feedback, o afişare a ritmurilor cerebrale în care am intrat sau în care ne aflăm. În cazul exemplului dat, cu mama şi copilul, avem de a face cu un limbaj de comunicare denumit limbaj tonico-funcţional, nonverbal. Acesta stă la baza funcţionării întregului nostru, după cum am descris în postările anterioare, putând fi descoperit de către orice om care se observă singur (bine, cu ceva înţelegere ce o poate avea sau o poate lua parcurgând informaţiile, postările mele anterioare – deoarece acest proces de auto-observare cere, pe lângă relaxare, deconectare, detaşare şi atenţie, şi prezenţă, conştienţă, cunoaştere şi înţelegere – după cum am văzut). Deci, pentru a realiza deconectarea, detaşarea, dezactivarea sau punerea în repaus este inutil să spunem sau să ascultăm cuvintele (chiar şi în gând – cu toate că fiecare cuvânt are energia lui şi există o oarecare manifestare şi prin „simpla exersare a existenţei lor”) fără să fim atenţi la ceea ce se află în spatele lor, la ceea ce ele desemnează.

Deci, dacă nu ne implicăm cu adevărat, prin tot ceea ce suntem, dacă ne îndreptăm atenţia către realităţi subiective, pe care le evocă aceste etichete verbale (senzaţii, vizualizări, trăiri) atunci când pronunţăm cu voce tare sau în gând (sau ascultăm, în cazul pilotării auditive) cuvinte precum „simt o senzaţie de greutate în picioare ca atunci când le-am ţinut sub apă într-o cadă”, „simt moleşeală, predare, abandonare”, „dau drumul, las liberă respiraţia”, „mă eliberez, mă iert şi iert, mă împac cu mine însumi, mă abandonez unei stări de mulţumire, de recunoştinţă”, „intru într-o oază de linişte”, „simt liniştirea, calmul şi împăcarea”, „constat că nu mă mai interesează nimic din afară”, „sunt prezenţă pură care urmăreşte gândurile care vin şi pleacă ca nişte nori pe cer” este evident că nu vom face altceva decât să pierdem timpul, să amplificăm „presiunea” existentă/ prezentă a momentului. Dacă nu vă puteţi aminti nici una dintre aceste senzaţii (greutate, moleşeală) se practică exerciţii de conştientizare a diferenţei dintre încordare şi relaxare nu are rost să mai pierdeţi timpul „acum”.

Vine vremea când veţi fi învins sau veţi dori mai mult decât trăiţi şi veţi face eforturile necesare pentru a înţelege, pentru a simţi şi, atunci, veţi reuşi (dacă drumul prin această dimensiune vă va permite – căci: „Se va bucura de roadele muncii sale numai acela care, cu voia Domnului are dreptul de a o face”)…

Mulţumesc şi pentru răbdarea Dumneavoastră de azi! Voi mai lupta şi mâine cu mine şi cu Dumneavoastră!

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere (Namaste)!!!

Dorin, Merticaru

Introduceţi comentariile Dumneavoastră!


Rating for dorinm.ro