STUDIU - Tehnic - Noua Medicină Dacică
To Study/ Pentru studiu - Tehnic - Dorin M

Paginile Noua Medicină DacicăViața Omului – Copilăria (2)

Continuăm postul de ieri şi voi proceda la o mică "descriere" a rănilor despre care am vorbit pe acolo...

În ordinea cronologică (a apariţiei lor), prima rană este respingerea. Din punct de vedere al definiţiilor, respingerea înseamnă a expulza, a îndepărta (refuzând ceva), a da la o parte, a împinge, intoleranţă, a nu admite ceva, a evacua, a refuza, a nu accepta... Aici trebuie făcută diferenţierea clară între respingere şi abandon.

A abandona pe cineva înseamnă a te îndepărta de el pentru altceva sau pentru altcineva, în timp ce a respinge pe cineva, înseamnă a-l înlătura, a nu vrea să îl ai lângă tine sau în viaţa ta. Cel care respinge foloseşte expresia "nu vreau", în timp ce, cel care abandonează spune mai degrabă "nu pot"...

Respingerea este o rană foarte profundă, deoarece cel care suferă din cauza ei se simte respins în fiinţa lui şi mai ales în dreptul lui de a exista. Este prima rană care se manifestă în special deoarece sufletul care se încarnează trăieşte în respingere încă de la naştere, iar uneori chiar înainte de a se naşte.

Să luăm exemplul copilului nedorit, cel care ajunge, cum se spune, "că aşa a fost să fie"... dacă sufletul acelui bebeluş nu a rezolvat sentimentul de respingere, adică nu a reuşit să fie bine, să rămână el însuşi, în ciuda respingerii, bebeluşul va trăi o singură rană de respingere.

Un exemplu elocvent este cel al nou născutului care nu este de sexul dorit de părinţi. Există, bineînţeles, şi alte motive pentru care un părinte respinge un copil, dar ceea ce este important aici constă în conştientizarea faptului că doar sufletele ce au nevoie să trăiască această experienţă vor fi atrase spre părinţi care îşi resping copilul.

Se întâmplă adesea ca părintele să nu aibă intenţia de a-şi respinge copilul, dar acesta se simte respins, în orice circumstanţă cum ar fi: în urma unui reproş sau în urma manifestării nerăbdării sau a furiei unuia dintre părinţi. Atât timp cât nu este vindecată, o rană se poate reactiva foarte uşor. Şi, atenţie, cel care are această rană interpretează incidentele prin filtrul rănii sale şi se simte respins chiar şi atunci când nu este.

Din momentul în care bebeluşul începe să se simtă respins, începe să-şi creeze o mască de fugar. Datorită numeroaselor regresii în stare fetală s-a constatat că, persoana care avea o rană de respingere, se vedea ca fiind foarte mică în pântecele mamei, unde ocupa foarte puţin loc şi era adesea întuneric, masca fugarului începând să fie percepută încă înainte de naştere.

Această mască se poate recunoaşte după înfăţişarea fizică, printr-un corp de fugar, adică un corp sau o parte a corpului care pare să vrea să dispară. Corpul este îngust şi contractat, ceea ce îl face să poată să dispară mai uşor, sau să nu fie prea prezent sau prea vizibil într-un grup.

Este un corp care nu vrea să ocupe mult spaţiu, imaginea fugarului care va încerca toată viaţa să nu folosească prea mult spaţiu, să nu deranjeze prea mult. Atunci când avem impresia că aproape nu există carne pe oase, că pielea pare lipită pe oase, putem să spunem că acea rană de respingere este încă foarte mare.

Fugarul este o persoană care se îndoieşte de dreptul ei la existenţă şi care lasă impresia că nu s-a încarnat în totalitate. Acest lucru explică aparenţa unui corp adesea fragmentat, incomplet, din care parcă ar lipsi o bucată, sau senzaţia că părţile corpului nu se potrivesc.

De exemplu, partea dreaptă a corpului sau a feţei poate fi relativ diferită faţă de partea stângă (sau viceversa, cum vă vine mai bine). Sunt lucruri care adesea se văd foarte uşor, cu ochiul liber. Un corp fragmentat, incomplet, înseamnă o parte a corpului în care ai impresia că lipseşte o bucată, de exemplu fesele, sânii, bărbia, gleznele mult mai subţiri decât pulpele, sau o adâncitură în zona spatelui, a pieptului, a pântecelui.

De asemenea, ideea de corp fragmentat se poate manifesta şi prin neconcordanţa dintre partea superioară şi partea inferioară a corpului. se poate spune că un corp este contractat atunci când avem impresia că acea persoană se pliază în ea însăşi. Umerii îi sunt aplicaţi înainte iar braţele sunt adesea lipite de corp.

Există de asemenea impresia că a fost un blocaj în creşterea corpului sau a unora din părţile lui. Ca şi cum una dintre părţi nu ar avea aceeaşi vârstă ca restul corpului, sau dacă trupul este complet contractat, având impresia că vedem un adult în corp de copil.

Când vezi pe cineva cu un corp diform care îţi stârneşte mila, poţi să deduci de asemenea că acea persoană suferă de o rană de respingere. De altfel, sufletul a ales deja acest gen de corp, înainte de a se naşte, cu scopul de a ajunge apoi într-o situaţie potrivită pentru a depăşi acea rană.

Faţa şi ochii fugarului sunt mici, ochii par goi, deoarece cei ce suferă de această rană au tendinţa de a fugi în lumea lor sau de a fi pe lună (în astral). Privirea lui este adesea plină de teamă. Privind chipul unui fugar se poate întâmpla să avem impresia că vedem o mască, mai ales în jurul ochilor foarte încercănaţi. Chiar şi el poate avea impresia că vede totul printr-o mască, fiind o modalitate de a nu fi prezent cu adevărat la ceea ce se întâmplă, pentru a evita suferinţa, indiferent pe ce durată de timp.

Atunci când cineva are toate caracteristicile precizate mai sus, rana sa de respingere este mult mai importantă decât dacă nu ar avea, de exemplu, decât ochii fugarului. Atunci când corpul cuiva indică aproximativ 50 % din caracteristicile proprii fugarului, putem crede că acea persoană îşi poartă masca pentru a se proteja de rana de respingere în 50 % din timp.

Acesta ar fi cazul, de exemplu, al unei persoane cu un corp destul de gros dar cu glezne foarte mici. O singură parte a corpului ce corespunde caracteristicilor fugarului arată că rana de respingere este mai puţin importantă.

A purta o mască înseamnă a nu mai fi tu însuţi. Adoptăm o atitudine diferită, încă de mici, crezând că aceasta ne va proteja. Prima reacţie a unei persoane care se simte respinsă este aceea de a fugi. Copilul este pe cale să-şi creeze o mască de fugar, atunci când se simte respins, este genul de copil care va trăi adesea în lumea lui imaginară.

Lucru care explică de ce acest gen de copil este de obicei cuminte şi liniştit, nu creează probleme şi nu face mult zgomot. El se amuză singur în lumea lui imaginară şi construieşte castele de nisip. Poate chiar să creadă că părinţii lui au greşit bebeluşul la maternitate sau că nu ei sunt părinţii lui adevăraţi.

Este genul de copil care inventează diferite motive pentru a fugi de acasă, unul dintre acestea fiind dorinţa lui mare de a merge la şcoală. În schimb, odată ajuns la şcoală, mai ales când se simte respins sau se respinge el însuşi, re regăseşte "pe lună", plecat în lumea lui.

Acest gen de copil vrea ca ceilalţi să-şi dea seama de existenţa lui, chiar dacă nu crede prea mult în dreptul lui de a exista. Cum adesea este vorba despre un copil al cărui corp rămâne mai mic decât cel normal, de multe ori seamănă cu o păpuşă, cu o fiinţă foarte fragilă. De aceea, reacţia aproape generală a mamelor unor astfel de copii va fi aceea de a-i supraproteja.

Copilului i se spune des că este prea mic să facă cutare sau cutare lucru şi, în timp, acesta ajunge să creadă acest lucru, în aşa fel încât corpul lui rămâne mic. Pentru el, a fi iubit devine deci, "a fi sufocat", mai târziu reacţia lui fiind de a respinge sau de a fugi când îl va iubi cineva, pentru că îi va fi din nou teamă de a nu fi sufocat.

Un copil supraprotejat se simte respins deoarece nu este acceptat pentru ceea ce este el. Pentru a încerca să compenseze faptul că este mic, ceilalţi vor să facă şi să gândească totul în locul lui şi, în loc să se simtă iubit în condiţiile date, copilul se va simţi respins în propriile sale calităţi.

Fugarul preferă să nu se ataşeze de lucrurile materiale, căci acestea l-ar putea împiedica să fugă atunci când doreşte, întrebându-se deseori ce anume caută pe această lume şi îi este greu să creadă că va fi fericit aici. Nu foloseşte des lucrurile materiale pentru plăcere, deoarece le consideră superficiale. Fugarul recunoaşte că banii sunt necesari, dar că nu îl fac fericit. În schimb îl atrage tot ceea ce este legat de spirit, precum şi domeniile intelectuale.

Fugarul caută singurătatea, deoarece, dacă ar primi mai multă atenţie, i-ar fi frică că nu ar şti ce să facă cu ea (comportament care are o manifestare mai redusă în familie), motiv pentru care are, în general, foarte puţini prieteni.

El este considerat solitar şi este lăsat singur. Şi, cu cât se izolează mai mult, cu atât va părea mai invizibil intrând într-un cerc vicios devenind din ce în ce mai singur şi astfel îşi găseşte un motiv pentru a se simţi respins.

Rana de respingere este trăită în raport cu părintele de acelaşi sex, el având rolul de a ne învăţa să iubim, să ne iubim şi să dăruim iubire (părintele de sex opus învăţându-ne să ne lăsăm iubiţi şi să primim iubirea). Neacceptându-l pe acest părinte, este normal că ne-am hotărât să nu-l considerăm drept model.

Este interesant de remarcat faptul că cel care încurajează "plecarea" unui copil ce se simte respins, este de obicei, părintele de acelaşi sex. Atunci copilul se simte şi mai respins şi va fi tot mai resentimentar faţă de părinte. Acest gen de situaţii se întâmplă cu un părinte care are şi el, la rândul lui, o rană de respingere. El încurajează "fuga" deoarece este vorba despre un mijloc familiar, chiar dacă nu este conştient de asta.

Şi... Vom continua cu "fugarul" şi mâine (posibil şi poimâine)...

O zi cu de iarnă cât mai plăcută indiferent de codul atribuit manifestărilor vremii!!!

Dorin, Merticaru

Introduceţi comentariile Dumneavoastră!


Rating for dorinm.ro