STUDIU - Tehnic - Noua Medicină Dacică
To Study/ Pentru studiu - Tehnic - Dorin M

Paginile Noua Medicină DacicăViața Omului – Adultul (8)

Nu cred că am prea mult timp la dispoziţie pe aceasta zi (probabil şi în toată săptămâna ce vine)... Să vedem despre ce mai putem vorbi!

În unul din posturile anterioare, am discutat despre faptul că tot ceea ce „ghidează” manifestarea noastră interioară (care merge până la celulă şi la informaţia genetică) şi exterioară se bazează pe credinţe. Dar, credinţele au ca punct de plecare percepţia (receptarea şi interpretarea stimulilor exteriori). Şi, după o sumă de percepţii se va ajunge invariabil la clădirea şi apoi consolidarea credinţelor. Aşadar, iată că am ajuns la necesitatea de a discuta despre percepţie.

Primul lucru care trebuie reţinut este că, imaginea perceptivă este o imagine obiectuală (adică este imaginea unui obiect), primară (adică se constituie ca urmare a acţiunii directe a stimulilor asupra receptorilor/ analizatorilor), sintetică şi integrală (adică reflectă obiectele în unitatea însuşirilor lor).

„Recunoaşterea” a ceea ce percepe un individ se face raportând ansamblul observaţiilor/ informaţiilor obţinute prin percepţii la o schemă perceptivă sau un model etalon, conservat, bineînţeles, în memoria de lungă durată.

Dacă modelul etalon este individual, obiectul perceput va fi recunoscut în identitatea lui specifică. Dacă modelul etalon este categorial, obiectul va fi identificat prin raportare şi incluziune în clasă, pe baza însuşirilor comune tuturor obiectelor aparţinând respectivei clase.

De exemplu, ascultând un set de sunete îndepărtate, mai întâi vei realiza dacă ele aparţin unui animal sau unui om, apoi, pe măsură ce distanţa va scădea, îţi vei completa percepţia cu identificări tot mai precise: sexul (de exemplu vocea aparţine unei femei), vârsta (identifici că persoana este tânără), starea emoţională (zâmbeşte fericită), până la identificarea clară a femeii aşteptate…

Persoanele care au scheme perceptive optim dezvoltate realizează recunoaşterile practic instantaneu, pe baza actualizării, din memorie, a informaţiilor înregistrate în modelele etalon, indiferent dacă acestea sunt individuale sau categoriale. Inclusiv în situaţiile în care percepţia este mai dificilă, dacă este depăşit pragul de minimum cognoscibil, identificările sunt posibile graţie funcţiilor de reconstituire în plan intern a proprietăţilor sau însuşirilor absente şi de corectare a celor eronat sesizate sau reprezentate.

Evident, schemele funcţionale ale percepţiei trebuie să se formeze într-un anumit fel, trebuie să fie produsul unui proces de prelucrare a informaţiei recepţionate din mediu de către simţuri, proces ce are un început.

Cele mai confirmate teorii susţin că organismul uman dispune de o capacitate înnăscută de a organiza percepţia, după anumite reguli. Aceste reguli sau legi de organizare nu sunt achiziţionate în procesul dezvoltării copilului, ci există potenţial, în psihicul lui, încă de la naştere. Este ca şi cum creierul este special proiectat pentru a percepe un gest sau „o formă bună”, operând în acest scop cu similitudini (elementele similare tind să fie percepute grupat), proximităţi (elementele învecinate sunt considerate împreună), închideri (o figură incompletă tinde să fie construită fără lacune), continuităţi (figurile definite care permit una sau mai multe axe de simetrie sunt mai uşor recunoscute ca forme bune).

La toate acestea se adaugă ultimele teorii care plasează înaintea oricărei forme de „achiziţie” un „depozit” deja transferat prin intermediul genotipului şi, mai ales, prin intermediul „acumulărilor şi datoriilor anterioare” (transmise la nivel de spirit, ego, sau similar).

Deci, cunoaşterea prin percepţie iată că devine un proces deosebit de complex, controlat de atât de mulţi factori care, până şi până la urmă, ajung să concretizeze primele „cărămizi” ale edificiului reprezentat de modul nostru de a percepe lumea. Dar, ce te faci cu aplicarea etaloanelor astfel construite, ce te faci cu capacitatea de „înlocuire” a elementelor lipsă ale unei informaţii la nivelul minţii (şi aş putea continua cu astfel de întrebări)? Aici intervin mai multe „elemente” de funcţionare ale minţii.

În primul rând, nu putem recunoaşte nici o nevoie sau calitate la celălalt dacă nu posedăm şi noi respectiva caracteristică (cu toate că microcosmosul din fiecare persoană reflectă macrocosmosul, adică ansamblul tuturor calităţilor şi caracteristicilor umane – este ca şi cum fiecare om ar conţine întreaga omenire înlăuntrul lui).

Acest lucru se pare că se datorează faptului că, dintre sutele sau miile de caracteristici lăuntrice, câteva sunt pe deplin dezvoltate, unele sunt în curs de manifestare, în timp ce altele sunt încă în stadiu latent, aşteptând condiţii potrivite pentru a germina. Aceste seminţe (în special cu referire la cele psihologice), aflate într-un stadiu potenţial sau dezvoltate până la anumite niveluri, ne permit să identificăm, asemenea modelelor etalon din cazul proceselor perceptive, însuşirile, dorinţele sau trăirile emoţionale ale celor din jur.

Apoi, după cum spuneam în posturile anterioare, toate elementele cunoaşterii (percepţiei directe sau ale percepţiei „prelucrate”, trecute prin procesele superioare de funcţionare ale minţii) ajung să concretizeze credinţe (aici nu mă refer la credinţe de genul creştină, musulmană, etc., cu toate că au şi ele „intervenţia” lor).

Mă refer la cele de genul „eu consider vinişorul cel mai bun medicament”, „eu ştiu că evreii sunt „aşa” şi nu poate fi altfel”, credinţele rasiste sau discriminatorii, etc., ce se constituie în moduri de a schimba radical orice element al percepţiei şi al „îndrepta” spre susţinerea credinţei constituite, cu efecte din cele mai nebănuite cu putinţă deoarece toate acestea se substituie sau „întreţin” credinţele culturale, sociale, de familie, etc.

Şi, dacă tot vorbim de credinţe, ar fi bine să „vorbesc” despre una care m-a tulburat permanent din cea mai fragedă copilărie: „De ce ar exista iadul (infernul, etc.), acel loc urât plin de cele mai ciudate „prezenţe”?”.

Părerea mea (este adevărat că au trebuit să treacă zeci de ani până să ajung la această concluzie şi, oricum, nu fac altceva decât să redau cele scrise de o somitate în materie de studiu al percepţiei, prelucrării acesteia, etc., Adrian Nuţă, în cartea sa „Umbra”), „exprimată” în sensul acestei postări este că, iadul nu trebuie căutat undeva după moarte, nu este un loc special amenajat de Creator pentru păcătoşii acestei lumi.

Iadul deja există înăuntrul fiecărei persoane divizate. Iadul este mai degrabă o stare decât un loc, el studiindu-se de către orice ştiinţă în afara geografiei. Iadul este înăuntrul fiecărui suflet uman, în cămările întunecate unde au fost alungate şi închise energiile nedorite, pornirile ce nu s-au ridicat la înălţimea aşteptărilor, împreună cu sentimente de vină şi ruşine asociate.

Orice tendinţă căreia i s-a opus ceva s-a refugiat în abisurile submăştii (în închisoarea subconştientului), sperând la vremuri mai bune. Acolo este iadul, sediul energiilor neînţelese şi reprimate, polul întunecat al sufletului.

Dacă reprimarea sistematică conduce la fragmentarea personalităţii, ce efecte vor avea procesele contrare, de integrare?!? Deci, reprimarea este autostrada spre iad, integrarea este drumul spre rai. Persoanele relativ unificate, cele care reuşesc să-şi exprime armonios energiile, indiferent de condiţiile materiale (existenţiale) în care îşi trăiesc drumul prin această dimensiune, trăiesc deja în rai (sunt deja în Împărăţia Creatorului).

Revenind la caracteristicile (credinţele) incompatibile cu ceea ce dorim să fim sau să devenim, ele ne permit să le recunoaştem la ceilalţi, informându-ne în acelaşi timp despre ceea ce noi am fost sau am putea fi, la un moment dat, în viitor.

De exemplu, un criminal pe care îl recunoşti ca atare nu conţine ceva diferit de tine. Altfel, cum ai putea identifica agresivitatea sau ferocitatea lui? Dacă identificarea intelectuală este însoţită de trăiri emoţionale intense, de tipul aversiune sau teamă, acesta este semnul indubitabil că îţi aparţin aceste caracteristici.

Diferenţa dintre voi doi este că tu gestionezi mai bine ceea ce este în tine, cel puţin deocamdată. Reacţia ta emoţională arată că nu ai integrat aceste aspecte şi doar le ţii sub control, ceea ce el nu reuşeşte. Când le vei fi integrat, vei putea să te raportezi la acest om fără să-l judeci ca persoană, chiar dacă ar fi anormal să îi tolerezi comportamentul, ci doar să îl accepţi ca persoană deoarece, anterior, ai reuşit să accepţi acelaşi lucru înăuntrul tău.

Criminalul faţă de care dezvolţi trăiri de respingere, pur şi simplu, te oglindeşte. Nu el se află înăuntrul tău, ci caracteristicile care l-au împins la un anumit comportament. Nu este obligatoriu ca tu să te manifeşti la fel.

Poate că tu nu eşti violent cu alţi oameni, ci cu tine însuţi (te ucizi lent irosindu-te în activităţi fără rost, eventual, la fel de lent, prin fumat, etc.). Poate că nu eşti violent cu alţi oameni, ci cu animalele, insectele, etc. Poate doar îi ucizi lent pe cei din jur prin simpla agresivitate verbală, sau prin critici permanente (părintele care îşi „omoară” copilul criticându-i orice iniţiativă, aspectul grosier al acestei crime fiind cenzura brutală iar cel rafinat fiind hiperprotecţia)… Şi prezentarea acestor „ipostaze” ar continua uimitor de mult.

În altă ordine de idei, de unde ştii că nu te-ai fi comportat la fel dacă ai fi crescut exact în condiţiile în care a crescut el? Nu te grăbi să judeci atât timp cât nu te-ai aflat în locul lui! Respingerea pe care o resimţi spontan arată că deţii acele caracteristici şi le-ai fi putut manifesta şi tu dacă circumstanţele vieţii tale ar fi fost altele. De asemenea, este posibil să le manifeşti în viitor, în anumite contexte, cum ar fi un război, o situaţie limită de autoapărare, etc.

Demonii pe care nu-i poţi privi la ceilalţi, care îţi provoacă furie, dezgust sau frică, sunt proprii tăi demoni, reprezentând un aspect al experienţei tale pe care nu l-ai acceptat, pe care nu-l poţi privi înăuntrul tău.

Legea este inexorabilă: ceea ce nu poţi privi în interiorul tău, nu poţi privi calm, detaşat nici în afara ta. Demonii pe care îi izgoneşti în submasca ta te întâmpină în exterior, respingerea emoţională indicând vulnerabilităţile, arătând locul unde trebuie să-ţi asumi responsabilitatea.

Zile spornice, pline de înţelegere, dragoste şi recunoştinţă!

Dorin, Merticaru

Introduceţi comentariile Dumneavoastră!


Rating for dorinm.ro