STUDIU - Tehnic - Noua Medicină Dacică
Noua
Medicină 2020 - Introducere (7)
A venit vremea să discutăm de medicină la modul general (cu
referire la ultimul material introductiv ale acestei serii
„despre medicină”)...
Obiectivul principal va fi
reprezentat de echilibrul sau dezechilibrul ce se naşte atunci
când se abordează o formă de medicină, când nu „trăim” un stil
de viaţă care corelează „repere” deduse anterior
(trup-minte-suflet) şi se ajunge la dezechilibrul mai mult sau
mai puţin major care ne face să căutăm o intervenţie corectivă.
„În ce constă acesta?”, ar
fi un prim pas logic. Este vorba despre Dumneavoastră şi despre
„Altcineva”. Nimeni nu se naşte învăţat. Ba, mai rău, suntem
copii şi asimilăm totul de la părinţii noştri, de la mediul în
care evoluăm. Deci, şansele ca ceva nativ să existe, o
învăţătură nativă să fie prezentă, sunt anulate de acest
contact, de fapt, de această necesitate de adaptare la care
suntem supuşi. Asta, din punct de vedere al „părţii materiale”.
Dacă mai luăm în calcul şi partea spirituală, că este datorie de
soartă, că este necesitate de „studiu”, că este orice altceva,
lucrurile se complică şi mai mult.
Deci, orice pas în o
intervenţie corectivă este reprezentat, obligatoriu, de
contactul cu „altcineva”, cu „altceva”. Acest „altcineva”/
„altceva” poate fi mediul, experienţele, gradul de cunoaştere,
etc şi, nu în ultimul rând, un specialist. Că luăm contact cu
acest specialist prin intermediul unor materiale publicate de
el, că stăm de vorbă cu el, că ne conformăm algoritmilor lui de
vindecare, ceea ce este esenţial de reţinut este acest contact
ţine de ceva în afara noastră.
Abordând materialist
problema, acest „specialist” este mama, tata, bunica, etc care
au avut unele tangenţe la ceva similar şi au aplicat ceva
similar, se adaptează la cerinţele noastre şi reacţionează
într-un fel anume, corect sau incorect (nu analizăm asta acum).
Dacă intervenţia nu dă rezultate, asemenea oricărui „adult”,
procedăm la schimbarea „medicului” (sau o face cineva dintre cei
care ne „deţin” tutela sau acceptarea).
Aşadar, indiferent de care
ar fi particularizarea, obiectivă de altfel, se merge la cineva
din ce în ce mai specialist, astfel devenind chiar noi nişte
mici specialişti într-o „problemă” dată. De aici și percepția
că, a fi medic (chiar și altă formă de specialist/ calificat în
domeniul medical) este un privilegiu, pacientul permițând
împărțirea necazului, succesului, etc cu medicul, având maxim de
încredere în judecata și abilitățile acestuia.
Deci, iată că ajungem la
ultima concluzie "trasă" (în postarea anterioară)! Cea în care,
practicarea medicinii combină ştiinţa cu arta.
Plecând de la aceasta,
primul lucru care se remarcă este... Ştiinţa. Rolul ştiinţei în
medicină este clar, evident, fiind elementul care "promovează"
medicina clasică deasupra tuturor celorlalte forme de medicină.
Forme care nu beneficiază de acest „suport ştiinţific” (zic ei),
de cele mai multe ori fiind şi factorul principal cu ajutorul
căruia sunt blamate celelalte părţi, devenite secundare,
"ajutătoare", „vrăjitoreşti” (escrocherii)...
Apoi, în secolul 21, rolul și responsabilitățile profesionale se schimbă rapid, astfel încât definirea a ceea ce înseamnă să fii medic (cadrul medical) este din ce în ce mai dificilă. Mai mult, asistența medicală tinde să fie asigurată de echipe, nu de indivizi, precum și de alți profesioniști în domeniul sănătății care îndeplinesc acum sarcini în evaluarea și gestionarea pacienților ce, anterior, erau îndeplinite exclusiv de medici.
Intervine și avansul masiv în ceea ce privește utilizarea inteligenței artificiale care folosește seturi din ce în ce mai largi de de date mai mult sau mai puțin sortate, reprezentate de date clinice, științifice, de diagnosticare/ selecție precoce (înainte de vizita la medic), de generare de algoritmi de diagnostic și tratament, etc. Cert este că nu se pierde nimic din rolul crucial al medicului (personalului medical), acesta fiind provocat să accepte colaborarea cu noile eforturi.
Și asta nu numai din punct
de vedere al colaborării cu inteligența artificială, cum ar fi
asistarea operatorie, procesul de diagnostic din ce în ce mai
augmentat de inteligența artificială, etc ci și din punct de
vedere al abordării tuturor formelor de medicină dovedite
științific de-a lungul timpului, completând cunoașterea
ansamblului astfel format (om-mașină, din care definitoriu este
și va fi omul).
Astfel, „tehnologia” bazată
pe ştiinţă este fundamentul soluţiei multor probleme clinice,
uluitoarele progrese din metodologia biochimică şi din
tehnologiile biofizice imagistice, care permit accesul la cele
mai îndepărtate străfunduri ale corpului, fiind rezultate ale
progresului ştiinţei şi suport pentru autoritatea medicinii
practicate pe aceste baze. Tot ştiinţa stă la baza ascensiunii
manevrelor terapeutice care, din ce în ce mai mult, constituie o
componentă majoră a practicii medicale actuale (alopate).
Şi, cu toate acestea, numai
îndemânarea în utilizarea celor mai sofisticate tehnologii de
laborator, de intervenţie, de monitorizare (sau altele) sau
folosirea celor mai noi mijloace terapeutice, luate singure, nu
definesc un medic bun.
Un medic bun trebuie să
beneficieze de abilităţi care nu mai ţin de ştiinţă, chiar dacă
pot fi puse majoritar în „cârca” acesteia... Abilitatea de a
extrage dintre o mulţime de semne fizice contradictorii şi
dintr-o aglomerare de date de laborator scoase din afişajul sau
imprimanta computerului acele repere care au o semnificaţie
crucială, de a şti într-un caz mai mult sau mai puţin dificil
dacă să "tratezi" sau să "supraveghezi", de a stabili dacă un
semn clinic trebuie luat în seamă sau dacă trebuie ignorat
pentru că duce pe o „pistă falsă” şi de a estima la fiecare
pacient luat în parte dacă tratamentul propus implică un risc
mai mare decât boala, toate aceste lucruri intervin în deciziile
pe care medicul, experimentat sau nu în practica medicinii,
trebuie să le ia în fiecare zi. La toate acestea se adaugă şi
capacitatea pacientului de a descrie ceea ce simte, ceea ce se
întâmplă în interiorul lui şi cu starea sa de sănătate...
Deci, iată o primă piedică
reală în echilibrul cu „Altcineva”. Este vorba de un fel de
necesitate de colaborare reală, de o simbioză între specialist
şi persoana (şi persoanele din jurul acesteia, persoane care
aceasta le creditează cu un anumit nivel de cunoaştere şi
acceptă intervenţia acestora) care solicită ajutorul.
Apoi apare capacitatea
medicului de a colabora sau a putea colabora cu pacientul care
este supus propriei sale interpretări asupra medicului sau
efortului medical... În îngrijirea celor suferinzi, medicul are
nevoie de îndemânare tehnică, de cunoştinţe adecvate şi de
înţelegere umană. Şi multe, multe altele...
Această combinaţie dintre
cunoştinţele medicale, intuiţie şi raţionament constituie ceea
ce poate fi denumit ca fiind "Arta medicală". O artă care
depinde de tehnologie, de farmacie, de normative şi legi, de
fonduri, etc ce se constituie ca alte piedici în drumul
colaborării între pacient şi medic, între pacient şi specialist.
Tactul, compasiunea şi
înţelegerea sunt de aşteptat de la un medic, pentru care
pacientul nu este o oarecare înmănunchere de simptome, semne,
funcţii alterate, organe lezate şi tulburări emoţionale.
Pacientul este o fiinţă umană pe cât de plină de teamă (de seamă
ce a ajuns la a cere ajutorul) pe atât de plină de speranţă,
căutând alinare, ajutor şi încurajări.
Acesta necesită compasiune,
empatie, încredere, respect și umor, trăsături care stabilesc o
relație între ființele umane și nu o relație între medic și
pacient. Mai mult, se poate lua în discuție și un cod etic
dezvoltat pentru a se asigura că marea putere a cunoașterii
medicale este folosită la maxim posibil pentru binele
pacientului și nu neapărat al medicului și al societății în
ansamblu.
Mizantropul poate deveni un bun diagnostician, mai ales dacă dispune de tehnologie "avansată", dar nu poate spera să aibă succes ca medic pentru că el nu poate avea un orizont de cuprindere complet, nu poate fi medic şi pentru deştepţi şi pentru proşti, şi pentru vanitoşi şi pentru umili, şi pentru eroii stoici şi pentru vagabonzii plângăreţi... Lui nu îi pasă de oameni...
Lui îi pasă doar de plasarea
într-o elită a societăţii, de avantajele materiale atrase de
practica meseriei lor şi, funcţie de rezultatele acestor
deziderate strict personale, se va pregăti rece, matematic,
pentru a-şi creşte numărul cifrelor din cont şi nu numărul
pacienţilor vindecaţi, va respecta strict "normativele" medicale
chiar și dacă știe că acesta nu este un bine real pentru pacient
ci doar un compromis, etc... Sau va migra în altă ţară „rănit”
de incapacitatea sa de acţiune asupra propriului cont bancar…
Ori, de cele mai multe ori, pacientul fie este pe aceeaşi lungime de undă şi se întâlnesc persoane de acelaşi sens de gândire, trăire etc, fie va simţi interesul personal al medicului şi/ sau indiferenţa acestuia şi va renunţa (norocul nostru că marea majoritate nu prea avem banii solicitaţi de astfel de specialişti).
Aici este important ca
pacientul să perceapă rapid şi complet toate acestea şi să se
salveze. Apropos, aici este cazul celor bolnavi şi nu al celor
care au probleme acute pe care, cu siguranţă, indiferent de cât
de usturător ar fi pentru buzunar, astfel de medici pot rezolva
ceva. Pe „distanţe scurte” aceşti „specialişti” rezistă să fie
„plăcuţi şi utili”.
Revenind la cursul logic, medicul trebuie să abordeze pacienţii nu drept "cazuri" sau "boli", ci ca individualităţi ale căror probleme, în totalitatea lor, foarte des depăşesc motivele care i-au adus "la doctor"...
Deci, odată stabilit diagnosticul, sarcinile umane continuă. Medicii își vor adapta explicațiile la nevoile și înțelegerea pacienților lor. Negociază o strategie de tratament și împărtășește luarea deciziilor clinice cu persoana aflată sub îngrijirea lor.
Oricum va evolua medicina în
viitor, în centrul a tot ceea ce facem. rămâne privilegiul uriaș
și plăcerea de a îngriji, de a sprijini, de a responsabiliza și
de a ajuta oamenii astfel încât nevoile lor de sănătate și
sociale să fie optim îndeplinite.
Majoritatea pacienţilor sunt anxioşi şi speriaţi, deseori făcând mari eforturi în a se autoconvinge că boala nu există sau, în mod inconştient, pun la punct apărări elaborate pentru a-şi îndepărta atenţia de la adevărata problemă, pe care ei o percep ca fiind serioasă sau cu risc vital. Alţi pacienţi se folosesc de boală pentru a atrage atenţia, sau pentru a ieşi dintr-o situaţie emoţională stresantă, unii ajungând până la a simula boli somatice.
Oricare ar fi atitudinea pacientului, medicul trebuie să ia în considerare terenul pe care apare o boală, în termeni care nu ţin numai de pacienţi ci, de asemenea, de familiile lor şi de condiţiile sociale. Mult prea des, studiile şi dosarele medicale nu reuşesc să includă informaţii esenţiale despre originea pacientului, gradul de şcolarizare, slujbă, casă şi familie, speranţe şi temeri (aşa cum, până ca medicina alopată de tip vestic să se generalizeze, se proceda sub impunerea legilor şi normativelor).
Fără aceste date este
dificil pentru medic să stabilească un raport corect şi real cu
pacientul său, să pătrundă în „interiorul maladiei pacientului”.
Astfel că, relaţia medic-pacient ajunge să fie necesar a fi
considerată ca bazată pe o cunoaştere aprofundată a pacientului,
pe încrederea reciprocă şi pe capacitatea de a comunica unul cu
altul.
Dar, în zilele noastre, relaţia directă, de la om la om, între pacient şi medic, care exista înainte de supertehnologizarea medicinii (actuală şi viitoare), este în schimbare, în special datorită condiţiilor în care a ajuns să fie practicată medicina.
Deseori, tratamentul unui pacient necesită participarea activă a unui personal numeros, instruit, cât şi mai multor medici care să acţioneze în acelaşi spirit, lucru care solicită permanent ca fiecare din ei să aibă o vedere de ansamblu asupra problemelor pacientului şi care să fie familiarizat cu reacţia pacientului faţă de boală, faţă de medicamentele administrate şi cu încercările prin care trece pacientul.
Pentru a răspunde acestei
cerinţe de dificultate crescândă, medicul trebuie să fie
familiarizat cu tehnicile, experienţa şi obiectivele celorlalţi
medici şi, în aceeaşi măsură, cu cele ale colegilor din
domeniile adiacente medicinii. Ori, asta, evident, nu se va
întâmpla…
Nu trebuie uitat de faptul
că, practicarea medicinii în "unităţi speciale de îngrijire"
conferă un stres în plus relaţiei clasice medic-pacient. Mulţi
medici se află ei înşişi în cadrul unui timp limitat de discuţie
cu pacientul, al unui acces limitat la un medic specialist şi al
unor ghiduri medicale organizatorice, care pot, în timp, să
compromită abilitatea lor de a-şi exercita judecata medicală
optimă.
Aceste circumstanţe constituie o solicitare importantă pentru medic, care trebuie să realizeze un act medical de calitate, conformându-se în acelaşi timp, cadrului organizatoric în care practică medicina. Oricât de dificile ar fi aceste restricţii, cea mai importantă responsabilitate a medicului este de a determina ce este mai bine pentru pacienţi, această responsabilitate neputând fi abandonată în numele respectării cadrului organizatoric (ceea ce se întâmplă în masă în zilele noastre când şi cea mai mică structură medicală este o componentă a unei „industrii” de tip financiar/ afacere şi mai puţin medical).
Ori, este oare posibil?!? Un
medic care „simte” un tratament bun se poate expune (acuzaţii de
malpraxis, pierderea anilor de studiu, rezidențiat, despăgubiri,
libertate, etc) „bolnavilor” aplicându-l dacă acesta nu există
în procedurile colegiilor, caselor etc de medici, de practicanţi
etc?!?
În plus, dilemele de
diagnostic şi tratament ale practicienilor consultaţi anterior
trebuie respectate (sau nu?!?), diferenţele de opinie care apar
în ceea ce priveşte tratamentul pacientului fiind cel mai bine
să fie rezolvate departe de pacient.
Toate acestea duc
ireversibil spre o concluzie „rece”. Specialiştii la care apelăm
devin de-a dreptul obligaţi să se conformeze la orice altceva
mai puţin sau în foarte mică măsură nouă, celor care apelăm la
ei.
Nu cred că este necesar să mai subliniez că, multe influenţe din lumea contemporană au puterea să ducă la depersonalizarea îngrijirii medicale. Cele mai serioase (pe lângă cele prezentate deja) sunt: eforturile intense de a reduce costurile îngrijirii sănătăţii, încrederea tot mai mare acordată progreselor tehnologice şi computerizării în multe aspecte ale diagnosticului şi tratamentului, mobilitatea geografică crescută atât a pacienţilor, cât şi a medicilor, numărul tot mai mare al organizaţiilor de îngrijire a sănătăţii, în care pacientul are puţine opţiuni de alegere a medicului şi în final, dar nu în ultimul rând, există o tendinţă în creştere a pacienţilor de a-şi exprima nemulţumirile faţă de sistemul de îngrijire a sănătăţii, prin mijloace legale (în speţă prin litigiile profesionale de practică defectuoasă - malpraxis).
De aceea, acum este mai
important ca oricând ca medicul să considere fiecare pacient ca
fiind o individualitate unică, ce merită să fie tratat uman,
fără discriminarea dată de circumstanţele personale sau
financiare.
În concluzie, această "artă
medicală" este necesară în practica medicală în aceeaşi măsură
ca şi principiile ştiinţifice fundamentale.
Cel care se foloseşte de
cunoştinţele sale medicale cu modestie, curaj şi înţelepciune va
oferi semenului său un sprijin fără egal şi va construi un
edificiu durabil în interiorul său. Medicul nu trebuie să ceară
destinului mai mult decât atât dar nici nu trebuie să se
mulţumească cu mai puţin...
În final, care ar fi
soluţia, atât timp cât medicii (specialiştii, practicanţii, etc)
au drumurile lor, din ce în ce mai departe de noi sau, cel
puţin, din ce în ce mai neutre la persoana pacientului (mai ales
a celor dificili sau „săraci”)?!?
Prima soluţie ar fi găsirea
unui medic care să fie dedicat persoanei noastre, problemei
noastre. Chiar credeţi că mame sau taţi veţi găsi pe toate
drumurile (şi aici totul devine din ce în ce mai îndoielnic
odată cu trecerea timpului)?!? Deci, nu aceasta este soluţia.
Şi, din punctul meu de
vedere, soluţia este reprezentată de accesul Dumneavoastră la
cunoaştere. Da, aţi citit bine, Dumneavoastră trebuie să
cunoaşteţi din ce în ce mai multe! În lumea medicală există, cu
rost, un fel de zicală: "În cabinetul medical se întâlnesc
aproape întotdeauna doi experți: medicul și pacientul". Şi, iată
de ce…
Medicul, oricât de bun ar fi
el, oricât de strânsă ar fi legătura lui cu Dumneavoastră nu vă
poate înlocui. Nu vă va lua boala, nu vă va face să urmaţi un
tratament, o cale de viaţă, etc. Persoana care face asta,
conştient sau nu, voluntar sau nu, sunteţi Dumneavoastră. Deci,
ce ar fi dacă Dumneavoastră sunteţi cel care ştie exact ce are
de făcut şi, în anumite cazuri, că nu suntem dumnezei, să apelăm
şi la un specialist. Ce ar fi?!?
Bineînţeles cu referire
numai şi numai la cazurile acute de tip „accident”. Pentru că
doar asta ar mai rămâne odată ce aveţi cunoaşterea. Iniţial ar
fi o restrângere masivă a „nevoilor” de ajutor. Şi, asta
deoarece, în primul rând aţi ajunge foarte greu să constataţi
existenţa vreunei boli, pur şi simplu datorită inexistenţei
acesteia şi, în al doilea rând, pentru că aţi şti ce aveţi, ce
boală aveţi (şi n-ar mai fi nevoie de specialist), corecţiile
urmând a fi aplicate de Dumneavoastră şi, în caz de
„necunoaştere” să ajungeţi să vă informaţi de la specialist cu
noutăţile la care nu aţi avut acces.
Oricum ar fi, aţi înţeles
ideea acestei postări. În orice „ecuaţie” veţi introduce
necunoscutele Dumneavoastră este foarte important să cunoaşteţi
măcar una, cea mai importantă, Dumneavoastră. Asta va urma în
întregul abordării mele, să vă ofer posibilitatea de a vă
cunoaşte cât mai bine, eventual de a cunoaşte cât mai multe
despre problema ce o aveţi.
Şi, încetul cu încetul ne
apropiem de o concluzie clară, indubitabilă, legată de
necesitatea de a aborda ansamblul persoanei şi nu, rând pe rând,
componentele ce pot apare în procesul de menţinere şi/ sau
recâştigare a stării de sănătate, eventual de randament optim,
maxim, etc a ansamblului somatic-mintal-spiritual al unui singur
individ reper…
Da, este ceva similar cu
„botezul” ideii de bază a întregii noastre abordări (sau numai a
mea): ansamblul… Şi, în nici un caz particularul…
Dar, până atunci mai avem
ani şi ani de acumulat „moleculele” ce vor constitui ansamblul
cunoaşterii ce va sta la baza concluziilor noastre şi, de ce nu,
a viitoarelor noastre gesturi, permise sau nu de capacităţile,
disponibilităţile, etc ale ansamblului ce ni s-a pus la
dispoziţie pentru acest timp şi această dimensiune…
Pe data viitoare (când va
fi)!!!
La mulţi ani tuturor Ionilor şi Ioanelor!
Bibliografie:
1. Harrison - Tratat de medicină internă (Principiile medicinei interne), ediția XIV, Editura Teora, 2010;2. Kumar și Clark Medicină Internă - Adam Feather, David Randall, Mona Waterhouse, ediția X, Editura Hipocrate, 2021.
Dorin, Merticaru
