Viața Omului – Batrânul

Încep să devin din ce în ce mai convins că nu voi mai posta prea mult timp. Lucrul la sintezele pentru site îmi iau prea mult timp şi nu prea se mai merită să îmi disip eforturile şi pe acest blog. Cu toate acestea voi lupta să termin părţile introductive ale muncii mele, ale "Noii Medicini", pentru a avea mai multe "resurse" care să vă atragă spre "deliciul" de a utiliza situl meu, dorinm.ro (uite, de exemplu, când scriu aceste rânduri, este, de fapt, data de 28 februarie).

În ciuda controversei biologice, din punct de vedere fiziologic, procesul de îmbătrânire poate fi descris ca scăderea progresivă a rezervei homeostatice a fiecărui organ. Această scădere, deseori denumită homeostenoză, este evidentă din a treia decadă şi este graduală şi progresivă, deşi rata acestei descreşteri variază.

Astfel, declinul fiecărui organ pare a fi independent de modificările celorlalte organe şi este influenţat de dietă, mediu şi obiceiurile personale, ca şi de factorii genetici. Din aceste fapte se deduc câteva principii importante: 1. indivizii se modifică odată cu înaintarea în vârstă, eliminând astfel orice stereotip al îmbătrânirii, 2. o scădere rapidă în funcţionarea oricărui sistem se datorează întotdeauna unei afecţiuni şi nu "procesului normal de îmbătrânire", 3. "procesul normal de îmbătrânire" poate fi atenuat prin modificarea factorilor de risc (de exemplu, creşterea tensiunii arteriale, fumatul, stilul de viaţă sedentar), 4. "vârstnicul sănătos" nu este un oximoron (procedeu stilistic care constă în unirea a două sau mai multe cuvinte în aparenţă contradictorii, incompatibile, într-o expresie cu un caracter usturător, agresiv, menită să atragă atenţia asupra unui pur nonsens). De fapt, în absenţa vreunei afecţiuni, scăderea rezervei homeostatice nu determină simptome, impunând doar câteva restricţii ale activităţii zilnice indiferent de vârstă.

Aprecierea acestor fapte poate face mai uşor de înţeles creşterea semnificativă a speranţei de viaţă. Mai mult, vârsta înaintată este caracterizată deseori prin lipsa unei deteriorări semnificative, doar la 35% din populaţia de peste 85 de ani existând incapacitatea efectuării activităţilor zilnice şi doar 20 % au nevoie de îngrijire la domiciliu.

Tot ce aţi citit până acum nu sunt decât extrase neprelucrate din tratate medicale de prestigiu. Neagă vreuna din afirmaţiile (bazate pe studii, cercetări, etc. aprofundate şi, bineînţeles, confirmarea expertizei pertinente) făcute până acum în postările realizate de mine (care sunt, de fapt, prelucrări mai mult sau mai puţin aprofundate după lucrările prestigioase ale altor somităţi în domeniul medicinii, fizicii, etc.)?

Deci, care ar fi concluzia ce se poate extrage? Nu cumva că tot ceea ce facem de-a lungul vieţii (manifestării) noastre are un profund ecou în ceea ce este denumit tehnic ca fiind bătrâneţea?

Acum îmi voi concentra "talentele" şi acumulările pentru a insera în acest post un fel de concluzie de moment (dat fiind că am abordat numai "chestii" introductive), mai ales că tratez un moment de final de evoluţie în această dimensiune.

Deci, ne naştem deja cu tot felul de datorii (genetice, spirituale, de adaptare la ceea ce am perceput chiar din stadiul de făt, apoi copil şi, de ce nu, chiar până la stadiul de adult, inclusiv materiale, cu referire la structurările materiei ce constituie trupul nostru plecând de la apă, ajungând până la continua restructurare adaptativă la mediu, indiferent de "centrul de comandă", "de influenţă" care a atras aceste modificări).

Aceste datorii, evident, sunt fie conştiente, fie inconştiente, dar există. După cum am subliniat la posturile despre adult, libertate de acţiune şi decizie este momentul în care trebuie acţionat la rezolvarea datoriilor (doar de aceea sunt datorii şi oricine detestă pe cei care nu îţi "plătesc" datoriile).

Şi, în acest caz al datoriilor, lucrurile nu funcţionează ca în lumea noastră existenţială, existând acele persoane care iartă de datorii (şi pe care instinctual le iubim atât de mult). Aceste datorii sunt de "neiertat" fiind obligatoriu de rezolvat, atât cât se poate din ele (restul constituindu-se ca datorii în viitoarea manifestare existenţială, în altă dimensiune).

De asemenea, aceste datorii au "darul" de a acumula cereri care, nerezolvate într-un timp anume atrag "expunerea" lor la nivelul organismului şi, astfel, sunt atrase manifestările cunoscute de noi sub forma de "afecţiuni", "boli" de gravităţi diferite, conforme gradului de acumulare a cerinţelor respectivelor datorii (de fapt contradicţii) de rezolvat.

Cu cât conflictul va fi mai puternic (fie şi simpla reprimare a unei trăiri la nivelul submăştii, nu neapărat manifestări directe, la nivelul prezenţei materiale), cu atât afecţiunea/ boala (doar de aceea îi spune afecţiune, de la afectare) va fi mai gravă şi cu cât timpul cât ea a acţionat manifest asupra organismului va fi mai îndelungat, cu atât severitatea manifestării va fi mai mare, capacitatea de adaptare a organismului şi de funcţionare în nişte parametri fiind puternic perturbată (vorba aceea, "Boală lungă, moarte sigură")...

Deci, cu cât acţionăm mai repede cu atât trupul nostru va fi mai dispus să ne servească. Şi cine nu îşi doreşte "tinereţe veşnică" (chiar dacă este un deziderat imposibil tocmai datorită necesităţilor de repoziţionare necesare rezolvării tuturor datoriilor, cu referire directă la necesitatea morţii şi repoziţionarea spiritului în altă dimensiune).

Ori, bătrâneţea, aşa cum o sesizăm noi, teoretic, nu este altceva decât acel moment în care acumulările "trupeşti", de "ego" (mentale) atrag proasta funcţionare a ansamblului trup-minte-suflet şi, în definitiv, a scurtă sau lungă acceptare a momentului plecării (morţii).

Bătrâneţea, de fapt, nu este o perioadă reală a vieţii ci, pur şi simplu o aplicare (de nedorit) a unor programe (credinţe, tradiţii, etc.) ce funcţionează atât de eficient la nivelul percepţiilor noastre. Este, de fapt, o menţinere mai mult sau mai puţin "de efect" a contradicţiilor/ conflictelor de la nivelul nostru prin "purtarea măştilor" cu care v-am stresat până acum, prin nesoluţionarea echilibrelor "stocate" (înlănţuite, strivite, etc.) de la nivelul submăştilor noastre ce nasc alte contradicţii/ conflicte, este rezultatul neparticipării noastre la ceea ce este evident, la a trăi şi a soluţiona adevăratele noastre probleme, cele existenţiale şi nicidecum materiale.

Este un răspuns al descurajării noastre, al lipsei de acţiune adecvată la percepţia împuţinării resurselor noastre fizice în tandem cu relativa scădere a rolului în viaţa "externă". Cei care au "dus" perioada de adult aşa cum se cuvine nu resimt decât o nevoie de "planificare" a resurselor fizice disponibile (cele materiale, sufleteşti, etc. fiind deja bine structurate, implicate) şi nu pot sesiza scăderea rolului lor familial, social, etc. atât timp cât, cel puţin, sunt în directă relaţie cu copiii, nepoţii, colaboratorii de conjunctură, etc.

Imposibilitatea de a accesa resursele tinereţii există chiar şi în tinereţea propriu-zisă, limitările de orice fel există chiar şi în perioada de adult aşa că, nimeni nu poate să se justifice astfel, ca bătrân. Acesta este "răspunsul negativ" perceput de cei ce nu au "practicat" viaţa aşa cum se cuvine, cel puţin în stadiul de adult.

Ei sunt cei ce cel mai adesea îi vedem singuri şi abandonaţi, tablou ce ne face să ne cutremurăm la ideea propriei înaintări în vârstă, ei sunt "susţinătorii" şi "activatorii" programelor, credinţelor etc. de care aminteam mai sus.

Pentru noi bătrâneţea trebuie să existe doar ca un fel de descriere tehnică, medicală, chiar şi în condiţiile în care există expresii de genul "bătrâneţea începe ca toamna, cu melancolii, cu umbre care se lungesc, cu reverii şi doruri vagi"...

Este greu să îmbătrânească sau bătrâneţea este grea doar pentru cei care renunţă la stadiul de adult şi acceptă statutul de bătrân, este grea doar pentru cei ce nu pot fi altfel decât trişti, singuri şi neputincioşi, este grea doar pentru cei care încep să perceapă timpul ca pe un duşman al idealurilor şi planurilor încă nerealizate. În realitate câţi dintre cei bătrâni acceptă, în fapt, că, mintea lor este bătrână???

Amintiţi-vă de tinereţe, când nici unul dintre noi nu se gândeşte la bătrâneţe sau "dă atenţie" acestui stadiu teoretic al vieţii (lucru care generează la mulţi dintre tineri lipsa de respect faţă de cei vârstnici, dar şi faţă de ei înşişi, faţă de propriul trup şi propria minte)! Este greu să accepte ireversibilitatea timpului numai de cei chinuiţi de inutilitatea timpului care a trecut în raport direct cu limitările atrase de timpul care a mai rămas, fără ca ei să facă vreun efort real de a proceda la rezolvarea problemelor reale şi de a lungi la maximum posibil acest timp disponibil (rămas), fie şi datorită simplei lipse a unor obiective concrete, acceptate de modul lor existenţial.

De ce nu am vedea bătrâneţea ca fiind vârsta înţelepciunii sau, cel mult, ca şi o perioadă premergătoare plecării din această dimensiune (morţii), când se face bilanţul a ceea ce a realizat individul sau nu? De ce? De ce nu ar fi o perioadă în care suntem înlănţuiţi tehnic, asemenea unui timp al toleranţei şi al împăcării cu  lumea (ce nu am practicat-o atunci când trebuia, în stadiul de adult, chiar dacă timpul rămas poate fi perceput ca util pentru acest deziderat)?

În esenţă, bătrâneţea (repet, tehnic vorbind) fi o perioadă extraordinară dacă luăm în calcul avantajele pe care le aduce cu sine: timpul liber (de exemplu, pensionarea nu trebuie văzută la un fel de punct terminus al dinamismului social), posibilitatea de a desfăşura activităţi plăcute, de a călători, de a rememora şi împărtăşi momentele fericite şi realizările, de a te dedica celor dragi şi/ sau unor cauze dragi (inclusiv regăsirea copiilor, nepoţilor sau strănepoţilor, acolo unde este cazul, pentru a le din afecţiune şi înţelepciunea atât de posibil cizelată a vârstnicului), etc. etc. etc.

Este foarte importantă acceptarea "vârstei înaintate" într-un mod natural, apoi încercarea de a găsi soluţii şi comportamente, alternative şi modalităţi de a depăşi "greutăţile" ce vin odată cu vârsta a treia.

Deci, aveţi de ales între a fi o persoană adultă în vârstă sau să fiţi un bătrân. Şi nu este valabilă o completare de genul "fiecare după posibilităţi". Toţi am ales în ce condiţii să venim aici şi, dacă am ajuns la acest concept teoretic, la bătrâneţe (şi nu am părăsit scena eroic, adică murind pentru o cauză, patetic, adică învinşi de bolile născute de incapacitatea noastră de a accepta, de a iubi, etc.) totul a fost cu un motiv, fie şi teama noastră de a trece dincolo şi să trăim ruşinea unei existenţe fără rost care să ne oblige la reluarea aceluiaşi drum, până la rezolvarea completă a datoriilor noastre, până la închiderea completă a rănilor noastre, sau până la anihilarea măştilor şi submăştilor noastre...

P.S.

Până să termin acest post am trăit neplăcuta experienţă de a îmi vedea mama într-o relativă "postură a muribundului". În intervalul 25 - 26 februarie am petrecut întreaga zi şi noapte alături de mama mea care a trecut pe lângă moarte.

Este groaznic să îţi vezi mama fără zâmbetul ei de "bun găsit" atunci când ne revedem, fie şi de mai multe ori pe zi, fără să îi asculţi vorba, fie ea şi dojenitoare... Şi să o vezi transformată într-un trup schimonosit, îmbătrânit brusc, muribund, rece, care luptă pentru fiecare respiraţie horcăită, chinuită, plin de spasmele încleştării cu moartea... Credeţi-mă că nu pot continua...

Marele mascul "deştept" care vă tastează aceste rânduri se simte redus la imaginea tatălui său care plângea ca un copil strângând mâinile consoartei lui implorând-o să nu îl părăsească tocmai acum... Lacrimi, multe... De la toţi...

Acum... Rugăciuni disperate din sufletele tuturor celor care asistau la spectacolul material nefiresc dar atât de firesc... Şi când El, Puterea Divină ne-a ascultat rugile şi ea a revenit printre noi (a scăpat din încleştarea morţii fie şi pentru o clipă, indiferent câte zile, luni sau ani va însemna ea), mi-am dat seama că fie şi un dar de 5, 10 sau mai mulţi ani este prea puţin dacă nu îi sunt alături cu tot ceea îmi stă la dispoziţie după acest lung drum de mai bine de 46 de ani împreună... De toate părţile...

Şi aş vrea să vă transmit într-un fel scena regăsirii ei cu tata, când am adus-o acasă de la spital... Ea s-a făcut mică la pieptul lui, supusă îmbrăţişării de bună revedere de care mai era capabil el. Doi bătrânei minunaţi, doi părinţi AI MEI pentru eternitatea ce se apropie vrând nevrând...

Căci drumul nostru împreună se apropie cu paşi repezi, necruţători. Aşa că a venit vremea ca fiecare clipă să conteze!!! Şi dacă mama îmi tot repetă candidă, fără teamă, "Am 70 de ani mamă, sunt împăcată cu tot ceea ce a fost sau va veni", cu siguranţă că eu trebuie să înţeleg ceva... Pentru a face ceva...

Să aveţi parte şi voi de cea mai minunată zi din viaţa voastră!

Dorin, Merticaru