Culorile - Aplicații ale culorii

Culoarea are un rol foarte bine determinat în viaţa noastră, indiferent dacă percepem, recunoaştem sau nu, acest lucru. Pentru cei mai puţin avizaţi se poate aminti faptul că există legături, demonstrate în viaţa de zi cu zi, între culoare şi starea generală a individului şi chiar a societăţii.

Plecând în argumentaţia noastră din cele mai vechi timpuri, nu putem omite documentele/ urmele fizice (arheologice) ce au ajuns până la noi, din care se pot afla culorile care se cunoşteau în acele timpuri, cum se foloseau şi se produceau, ce rol jucau în societăţile acelor vremuri şi... multe, multe altele. Mergând pe firul istoriei, se va constata că în fiecare epocă au existat mai multe focare de interes (zone culturale, etc.) pentru culoare.

Încă din cele mai vechi timpuri, din paleoliticul mijlociu, roşul însoţeşte riturile funerare, iar omul de Neanderthal îşi vopsea corpul şi obrazul cu roşu, alb şi negru (sau alte culori, funcţie de comunitate). La desenele rupestre din Altamira, Lascaux şi alte peşteri, se foloseau culori obţinute din pământuri, oxizi de fier, bistru, alb de var, negru de fum şi oxizi de mangan şi, cu mici variaţii, aceleaşi materiale au fost folosite de multe populaţii primitive din cele mai diferite regiuni ale globului.

Se poate sesiza că, încă de la origini, culorile au fost asociate atât cu puteri mistic-oculte, cât şi cu cele mai diferite semnificaţii. Ele au fost împărţite în categorii, de exemplu în culori: agresive, culori frapante, latente, emoţionante şi pregnante.

Dintotdeauna albul, care nu este considerat o culoare, şi-a păstrat un rol deosebit, semnificând puritatea, adevărul, lumina, curăţenia. Pe de altă parte negrul, lipsa de lumină, umbra adâncă în care nu se poate distinge nimic, indică în general scoaterea dintr-o comunitate, doliul, boala.

Un exemplu celebru este denumirea dată Mării Negre (Pontus Euxinus) care are această denumire dată nu datorită culorii apelor ci datorită faptului că era considerată o mare periculoasă şi rea.

Cenuşiul, amestecul în diferite proporţii dintre alb şi negru, nu se bucură de aprecieri favorabile, fiind asimilat cu ceva murdar, impur şi trist, identificat uşor cu cenuşa morţii şi a distrugerii, cu durerea şi tristeţea legată de pierderea celor dragi, etc.

Primele elemente "palpabile" se pot sesiza odată cu dezvoltarea oraşelor, cu detaşarea unui mare număr de oameni de viaţa din mijlocul naturii cu bogata ei paradă senzorială a culorilor. Aici apare nevoia de a crea o ambianţă colorată artificială, destul de limitată de mijloacele materiale şi potenţialul de a accesa anumite resurse ce puneau culoarea la dispoziţia expresiei umane.

Covârşitoarea înrâurire exercitată de cromatica mediului natural este cauza pentru care oamenii au început să folosească culorile foarte timpuriu, căutând să le afle secretul, atribuindu-le puteri magice şi punându-le la baza simbolisticii.

Astfel, în aglomeraţiile umane reprezentate de oraşe, cetăţi, etc., care deveneau din ce în ce mai mari, culorile au început să delimiteze grupele umane, diferenţele între avuţi şi săraci, între demni şi nedemni, căutându-se culori pentru a deosebi treptele ierarhiilor comunitare, religioase, militare şi civile. De aici se poate afirma că omul a început să înţeleagă puterea culorii.

Ea are un impact puternic, se vede de la distanţă, dă formelor înţeles şi dramatism, având o funcţie bine determinată. De aceea, din ce în ce mai mult şi mai semnificativ, ea participă, ea este utilizată la exprimarea imediată a unor stări de lucruri, atitudini, realităţi.

În stabilirea semnificaţiilor şi valorii diferitelor culori au intervenit în decursul istoriei, argumente şi obiceiuri dintre cele mai diferite. În antichitate purpura era considerată culoare imperială, semn de glorie şi bogăţie, rezervată numai îmbrăcămintei celor potentaţi.

Explicaţia acestei delimitări este dată efectiv de costurile imense de achiziţie ale ţesăturilor colorate în purpură, fiind o raritate numai la îndemâna celor puternici şi bogaţi. Purpura a fost inventată de fenicieni şi, multă vreme, tehnologia ei de fabricaţie a fost ţinută în mare secret, pentru asigurarea unicităţii şi valorii ridicate de vânzare.

Dacă se merge mai departe în percepţia "puterii" culorii, se poate sesiza că, încă de pe vremea Romei vechi, având continuitate şi în Roma imperială şi, mai apoi, până în vremurile Bizanţului, culorile diferite încep să delimiteze taberele politice, grupurile sociale, mergând până la delimitarea partizanatelor în luptele gladiatorilor sau cursele de cai, transformându-se cu vremea în adevărate embleme cromatice, elemente preluate ulterior şi pe blazoanele medievale şi ulterioare.

Astfel, spre a se deosebi mai bine în vâltoarea luptelor de circ, pedestraşii purtau semne şi drapele albe iar călăreţii roşii. La cursele de cai şi de care, cele două fracţiuni, echipe, care îşi disputau victoria, se distingeau de departe prin culori deosebite, albastru şi verde (sau altele).

Suporterii se îmbrăcau şi ei în culorile echipelor pe care le favorizau şi nu puţine sunt relatările istorice legate de încăierările dintre suporteri care se recunoşteau după culoarea îmbrăcămintei.

Cromatica jocurilor de război, bineînţeles, îşi are originea în culorile diferite ale uniformelor militare necesare pentru ca strategul care conducea lupta să îşi dea mai bine seama de desfăşurarea de forţe, recunoscând de îndată situaţia de pe câmpul de luptă după culorile şi ponderea acestora în zona de conflict (la culorile vii şi distincte s-a renunţat odată cu introducerea armelor de foc, culorile vii reprezentând ţinte foarte periculoase, motiv pentru care s-au generalizat culorile de camuflaj).

Şi, prin extensie, utilizarea culorii deosebit de vii se foloseşte pentru a focaliza atenţia receptorului asupra a ceva anume, dorit a fi perceput imediat, cum ar fi semnele de circulaţie şi elementelor de semnalizare, tonurile cromatice de percepţie a reclamelor (implicit de focalizare a atenţiei în direcţia dorită), etc.

De acum se poate afirma că simpla culoare în sine a căpătat înţelesuri intrinseci, anumite înţelesuri prin uz, prin impunerea unor norme şi restricţii. De acum culorile, înţelesul lor, variază odată cu schimbările care se produc în structurile şi concepţiile societăţii, paralel cu posibilităţile materiale şi cu procesele tehnologice de producţie.

La egipteni şi vechii evrei, culorile urmează principiul de imitaţie al pietrelor dure semipreţioase. Vechii preoţi evrei au stabilit chiar o ordine, o corespondenţă între mineralele pure şi ordinea morală, atribuind fiecărei pietre şi culori anumite calităţi.

Sunt menţionate 12 culori, corespunzând celor 12 triburi ale Israel-ului: 1. sardonix - roşu - curaj, 2. smaraldul - verde - antidot al otrăvurilor, 3. topazul - galben - dulceaţă, 4. escarbonalul - portocaliu - căldura vieţii, 5. matostatul (jasp) - verde profund - fertilitate, 6. safirul - albastru - puritate, 7. hiacintul - purpuriu - putere, 8. ametistul - violet - remediu împotriva tristeţii, 9. agata - cenuşiu-perlă - voioşie, 10. crizolitul - galben auriu - opusul invidiei, 11. berilul - albastru deschis - spiritul paşnic şi 12. onyxul - roz - castitate.

Tot aşa, după tradiţia ebraică, Adam, primul om, înseamnă în acelaşi timp şi roşu şi viu, conotaţie fiind şi percepţia curentului slav în care roşul corespunde cu vioi şi frumos. Culorile folosite de egipteni erau albastru lapis-lazuli, roşu rubin, albastru deschis, verde smarald şi maroniu închis.

Când se pregăteau morţii pentru întâlnirea cu divinităţile egiptene, se foloseau alifii cosmetice în culorile negru şi verde, care reprezentau în concepţia lor culori opuse vieţii. Ori, toate aceste "percepţii" au continuitate până în zilele noastre.

De acum, cu certitudine, culoarea devine simbol, necesitate, mijloc artistic, magie, industrie, marfă, subiect de teorii filozofice şi ştiinţifice.

În Bizanţ, cromatica diferită a devenit emblematică pentru partidele politice concurente (urmare a tradiţiei anterioare la marile comunităţi/ societăţi umane ale antichităţii).

Procopius (istoric bizantin din secolul IV) scrie în cartea sa "Anecdota sau Istoria secretă a lui Justinian" următoarele: "Am amintit în scrierile mele cum poporul era divizat încă de mult în două partide. Justinian a ales unul dintre ele, acela al albaştrilor, al cărui partizan fusese încă dinainte, şi prin aceasta a avut puterea să creeze disensiuni şi să provoace mişcări tumultuoase. Rezultatul a fost desfiinţarea constituţiei romane... De cealaltă parte, verzii, partizani ai revoltei, n-au rămas inactivi. Ei provocau tot timpul, prin tot felul de excese, manifestări de protest foarte justificate, deşi au fost persecutaţi tot timpul".

Deosebirile cromatice cu cele mai mari interpretări au fost folosite de marile religii şi de secte. Creştinismul pune bazele unui nou simbolism al culorilor. În catacombe predominau verdele, albastrul cerului, albul şi violetul, pentru a se deosebi de civilizaţia păgână de şi idolii oficiali. În plus, contrar bitonalităţii alb-roşu a vechiului testament, paleta coloristică a noului testament se lărgeşte foarte mult, pentru a cuprinde comuniunea dintre latini şi barbarii mai nou convertiţi la creştinism. Astfel, secta monofiziţilor din Bizanţ, precursorii bisericii armene şi copte, arbora culoarea verde, spre deosebire de ortodocşi care arborau culoarea turcoaz.

La cererea multora dintre cititorii acestui articol mă văd "obligat" să explic ce sunt monofiziţii... Ei sunt adepţii unui curent ideologic ortodox, creştin, care afirmă că Iisus Hristos nu are decât o singură fire (monophysis - de aici termenul de monofizit, susţinător al monofizismului, cu formele lor severiană, după numele celui care a susţinut-o, Sever, sau moderată), cea divină, întrucât trupul omenesc l-a luat în mod aparent (trup aparent), pentru că Iisus nu are, pe lângă firea lui divină şi o fire omenească reală. Dumnezeu s-a făcut om, ca să facă pe om Dumnezeu...

Faţă de doctrina ortodoxă referitoare la firile din persoana lui Iisus care sunt două, divină şi umană (diefizitism), unite într-o singură persoană divino-umană... Şi culoarea a intervenit aici pentru a delimita taberele politice din jurul unui conflict strict teoretic, cele două "biserici" netolerându-se nici în ziua de azi.

Alegerea cromaticii simbolice a diferitelor religii nu s-a făcut la întâmplare, la bază stând ample discuţii filozofice. Se realizează o delimitare clară între culorile politeiste (galben - roşu) sau monoteiste (albastru - verde) pentru a ajuta la deosebirea ideologică între culorile păgâne clasice "ale spaţiului" (galben, roşu, negru) şi culorile religioase sacramentale "ale destinului" (albastru, verde, violet), cu dublă semnificaţie de prezenţă şi absenţă (Nietzsche).

Nu mai este vorba despre apariţii şi imagini irizate ale destinului, nici de apariţia bruscă a unor mesaje cu putere de oracol, dar şi de proiecţii conştiente ale spiritului şi harului. Înţelepciunea oracolelor clasice se opune astfel sensului miracolului transmis prin credinţa salvării creştine. Noua culoare a destinului creştin constituie un principiu pe care va trebui să îl urmeze legea antică a evoluţiei filozofice (panta rei), deoarece eternitatea nu caracterizează viaţa de aici, ci pe cealaltă.

După ce se stabileşte simbolica cromatică a religiei creştine, apare şi se răspândeşte religia islamică. În creştinism albastrul simbolizează împărăţia cerurilor iar verdele comunitatea. În islamism se inversează simbolurile culorilor, verdele devenind culoarea religiei şi a profetului iar albastrul sau turcoazul culoarea comunităţii.

Din studiile specialiştilor reies filiaţiuni şi paralele în ceea ce priveşte simbolismul culorilor, care se extind pe teritorii imense, din Europa până în Orient, avându-şi originea în timpuri îndepărtate, precreştine şi preistorice.

De exemplu, simbolismul cronologiei şiite este înrudit cu teozofia lui Rudolph Steiner care se bazează pe religiile vechi persane (mazdeism). Atât în filozofia platoniciană idealistă cât şi în scrierile şiite se exprimă aceleaşi idei despre culori, cum ar fi "existenţa" şi "manifestarea" culorilor luminii, idei care au continuat să circule până târziu în Europa.

În doctrina şiită, culorile primordiale ale celor patru elemente (focul, cerul, apa şi pământul) sunt alb, galben, roşu şi negru. În această privinţă există o analogie izbitoare cu cele afirmate de naturaliştii occidentali Paracelsus, Telesio, Giordano Bruno, Cardano şi Della Porta.

Şi, tot la cererea Dvs., mă văd nevoit să explic şi ce sunt şiiţii... Odată cu moartea lui Mahomed, fondatorul islamului, (632 d.Hr.) s-a produs şi divizarea ideologică în islam. Unii l-au ales ca părinte spiritual pe cel care a continuat munca de iluminare a lui Mahomed, viitorul calif, pe nume Abu-Bakr, care nu se trăgea din sângele (linia genetică) a lui Mahomed, şi gruparea a fost numită suni şi adepţii acesteia suniţi.

Cea de-a doua grupare l-a ales ca părinte spiritul pe verişorul şi ginerele lui Mahomed, pe nume Ali, care se trăgea din sângele lui Mahomed, grupare care a fost numită şia şi adepţii acesteia şiiţi. Majoritatea musulmanilor (85 %) sunt la acest moment suniţi... Şi de-a lungul timpului nu prea s-au înţeles între ei, având grijă să îşi delimiteze partizanatele şi cu ajutorul culorilor arborate...

Perechile diferite de culori, creştine şi musulmane, s-au înfruntat semnificativ pentru prima dată în timpul cruciadelor. Emblemele şi steagurile folosite în timpul acestora, spun istoricii, se află la originea culorilor heraldice, care au jucat un rol important, începând cu Evul Mediu din occidentul Europei.

Totuşi, sfera simbolisticii cromatice a heraldicii se referă la un domeniu mult mai restrâns decât cel al culorilor marilor religii şi, pe de altă parte, sensul cromatic cu conotaţii la un nivel inferior avea, de cele mai multe ori, un caracter artificial. Cavalerii victorioşi în turniruri şi cei înnobilaţi în urma unor bătălii, căpătau, odată cu titlul nobiliar, dreptul de a arbora anumite culori şi blazoane. Comandanţii de oşti aveau şi ei dreptul să arboreze culori distincte. Astfel, semnele heraldice, ca şi culorile, evoluează cu timpul spre drapelele armatelor occidentale şi, mai târziu, spre steagurile naţionale ale ţărilor, aşa cum sunt cunoscute în zilele noastre.

În acest sens putem prezenta o scurtă descriere a "perioadelor culorii" pentru secolul proaspăt încheiat. Astfel, secolul 20 a debutat cu o preferinţă aproape generalizată spre tonurile de gri. La începutul secolului erau vremuri grele din toate punctele de vedere, în care îşi etalau forţa mari mişcări sociale şi întreaga lume simţea apropierea Primului război mondial.

După acesta a urmat o scurtă perioadă de "stabilizare" unde culoarea încerca să erupă în viaţa de zi, griul/ cenuşiul luptând în tonuri de sepia, verde şi maro. Explozia s-a produs la scurt timp, totul prinzând culoare şi forţă de expresie, dar era o vreme a culorilor pure şi a intenţiilor aristocratice în tot ceea ce se făcea.

Totul părea estompat permanent de noile valuri de ură, noile mişcări sociale, culorile vii cum ar fi roşu fiind destul de prohibite datorită legăturilor subtile cu ascendenţa comunismului. Oricum se poate sesiza pentru acea perioada o preferinţă spre tonurile pure de culoare, spre amestecurile cât mai echilibrate, care să iasă în evidenţă cât mai elegant (sau asortat) cu putinţă.

Şi a venit al doilea război mondial, anunţat de o revenire spre negru, gri şi verde cenuşiu. Monstruozitatea acestuia a lăsat în inimi o preferinţă ciudată spre maro şi tonurile acestei culori, care s-a păstrat pentru o perioada relativ scurtă de timp, după sfârşitul carnagiului.

Culoarea şi-a făcut, iarăşi, greu, loc spre ochii oamenilor şi, odată cu uitarea celor trăite a început să pună stăpânire pe oameni. La început se preferau tonurile sobre, afaceriste, de culoare cum ar fi gri petrol, ultramarin, etc., perioadă urmată de revenirea culorilor pure în diverse asorteuri pentru ca, odată cu finele anilor '60 culoarea să erupă şi să sufoce în manifestare.

Astfel, nu mai existau reguli reale, totul părea să fi intrat în sfera anarhiei şi forţei de manifestare prin brutalizarea culorilor. Este drept că existau unele preferinţe spre verde, auriu şi arămiu, în tonuri pale, combinate, dar intenţiile de distincţie, de a ieşi în evidenţă, determinau să se poarte aceste culori în amestec cu celelalte. Şi... până spre finele anilor '70 oamenii şi-au dat seama că trebuie ceva armonie şi în culoarea prezentă în jurul lor.

Anii '80 încep relativ ciudat, evadând cu greu din multicolorul viu al curentului hippy cu tot ceea ce a fost legat de el, cu o preferinţă ieşită din comun spre albastru şi purpuriu, într-o încercare relativ profană de a ne elibera din forţa roşului. Urmează o ordonare relativ firească a percepţiei în care apar combinaţiile care utilizează galben-verde, galben citric, orange, etc. sub forţa relativă a eliberării, a dorinţei de vacanţă, de linişte şi securitate, tendinţe care vor fi manifeste până la mijlocul anilor '90.

Începând cu anii '95 devine evidentă înclinaţia spre culori estetice şi spre armoniile de culoare subtile, echilibrate şi, de ce nu, "de mesaj". Mulţi dintre specialişti declară că acesta este momentul afirmării zecilor de ani de studii estetice, sociologice, psihologice, etc. la toate nivelurile existenţiale ale omului (sau, mai precis, ale percepţiei sale).

Astfel, culoarea începe să devină cu aceşti ani un fel de mesaj declarativ mult mai amplu decât mileniile care au trecut şi au fixat mesajul culorii la nivelul subconştientului uman, o prezenţă care dezgoleşte intenţiile dar şi interiorul celor de lângă sau din viaţa noastră.

Noul mileniu vine cu utilizarea intensivă a tonurilor pale, a combinaţiilor de culori care nu permit excentricităţile culorilor pure, considerate ca o declaraţie de agresivitate, de etalare a inconştienţei estetice sau disconfortului cromatic.

Şi dacă tot aminteam de agresivitatea exprimării cromatice, să nu uităm că tonurile pure sunt simboluri directe ale partizanatului la o echipă sportivă, la o tabără politică, o expresie a dorinţei de a ieşi în evidenţă a tuturor celor incapabili să fie percepuţi altfel de un grup anume sau împreună cu acel grup.

Deci, noul mileniu vine şi cu un fel de mesaj de refugiu într-o năvalnică mişcare pe fondul regreselor sociale aproape generalizate. Dar, revenind, "acceptarea" cromaticii discrete este o recunoaştere a puterii de mesaj a culorii, un rezultat al esteticii cromatice aplicate la cele mai fine niveluri senzoriale.

Şi, chiar dacă, de exemplu, portocaliu (orange) este culoarea preferată a americanilor, chiar dacă ea a fost culoarea declarativă a Olandei, chiar dacă orange este culoarea declarativă pentru ceva ieftin... ea va fi un mesaj bine stabilit pentru cel care o receptează (şi bine armonizat cu interesele intime ale acestuia). Şi, asemenea culorii date exemplu, avem aceleaşi posibile implicaţii (chiar subliminale) la nivelul fiecărei culori în parte...

Lumea reclamei şi a comerţului "la distanţă" (web, teleshoping, etc.).

În această lume culoarea tinde să devină ceva definitoriu, având la bază, bineînţeles, tot vechile "concepte" umane legate de culoare. Mulţi dintre voi ştiu că utilizarea culorii galben înseamnă "Atenţie"/ "Am ceva de comunicat", etc., roşu înseamnă "Probleme", "Coca Cola", etc., etc. fără să se mai gândească de unde au perceput aceste lucruri sau cum au ajuns la astfel de "trăiri".

Probleme mai mari întâlnesc cei din lumea reclamei (advertising-ului) şi, mai nou, a comerţului "la distanţă" (web comerţ, teleshoping, etc.). În cazul primilor, reacţiile generale se bazează pe "răspunsuri" de genul vechilor realizatori de blazoane care se văd obligaţi să găsească calea cea mai scurtă de a crea ceva care să "meargă la inimă/ la spirit" beneficiarilor şi să le rămână în memorie pentru totdeauna (dacă este posibil).

Mulţi dintre voi vor afirma că "Mertzul este Mertz", "Coca este Coca", ş.a. Aflaţi că nu este aşa. Într-o lume în continuă mişcare unde oricine poate realiza produse net superioare, unde banii se pot găsi pentru a lupta chiar şi cu astfel de companii (multe multinaţionale), afectarea "de imagine" poate fi ceva cu adevărat mortal.

Chiar şi pentru produsele care au luptat cu trecerea anilor şi şi-au demonstrat calitatea neschimbată sau veşnic în creştere este necesar ca "producătorii" de reclame să fie foarte atenţi cu ceea ce fac deoarece vor lupta de multe ori nu numai cu produse net superioare calitativ dar vor lupta şi cu percepţia oamenilor.

Concurenţa devine şi mai acerbă în lumea vânzărilor la distanţă. Deja beneficiarii nu prea mai sunt uşor de încântat, totul pare să fi intrat într-o rutina demnă de "culcat pe o ureche", fiind absolut normală (aproape de "un drept"), prezenţa unei calităţi ridicate, atotprezente, fără a uita de plictiseala fiziologică ce apare la "consumul" aceluiaşi produs, dar... Oricare ar fi părerea Dvs. aflaţi că totul se bazează pe percepţii.

În lumea vânzărilor la distanţă, cu referire în special la web comerţ, unde oricine poate lua ideea, să facă mici modificări şi... Gata, permanenta echilibrare a aspectului culorii şi percepţiei respectivei realizări este ceva de-a dreptul determinant.

Mulţi dintre voi vor spune... "Ai domle', nici chiar aşa!". Gândiţi-vă, totuşi, că pereţii unui magazin real sunt uşor de înlocuit de monitorul din faţa Dvs.! OK! V-ar face plăcere să faceţi cumpărături într-un magazin elegant, spaţios, plin de culori/ armonii reconfortante, de elemente îmbietoare, etc. sau să intraţi într-o cutie de mortar, totul având un fond "ciment murdar", unde să vă aştepte o vânzătoare îmbrăcată violet vineţiu, atentă şi caldă (cei drept), care să vă întrebe ce doriţi şi să scoată produsul de sub tejghea şi gata?

Nu prea cred pe cei care vor afirma că nu contează. Ei, cu asta au de luptat cei de care aminteam anterior. Trebuie să creeze senzaţia de confort, tonurile de culoare trebuie să fie un echilibru între atracţie, utilitate şi confort, ş.a.

Deci, cei care vor să "construiască" ceva cum ar fi un program, un site de vânzări, o reclamă, ş.a., lumea complexă "luată în ţintă" având reacţii deseori bazate doar pe percepţia culorilor şi ulterior (după aceea/ abia apoi), legate de ceea ce îi poate interesa sau, mai corect, de ceea ce s-a inserat pe acea reclamă, pe acel site, ş.a. (şi nu uitaţi că aceste elemente sunt valabile chiar şi pentru elementele educaţionale cum sunt manualele, siturile educative, etc.).

Deci, primul element de care se loveşte un "beneficiar" este aspectul şi, mai ales, echilibrul culorilor alese, abia ulterior, după mai multe elemente de analiză şi accepţie, aspectul ajungând să nu mai convingă "deteriorat" de utilizarea de către "beneficiar" care exclude automat percepţia (şi asta nu în 100 % din cazuri).

Trebuie să reţineţi că s-a ajuns până la constatarea faptului că echilibrul de culoare poate induce unde să fie orientată atenţia utilizatorului (echilibrul de elemente şi culoare este făcut în aşa fel încât se percepe totul ca un ansamblu din care unicul element final va fi produsul, prezentarea, ş.a.), poate scoate în evidenţă elementele dorite de cel care "prezintă" (ansamblul reclamei să fie un fel de degrade care se concentrează pe "centrul de atenţie" în culoare finală sau echilibrul de culoare este astfel ales încât elementele relevante cum ar fi meniurile, comenzile, produsul sau informaţia finală să fie cu siguranţă alese), poate ameţi utilizatorul prin bombardamentul de culoare (s-a constatat că prea multe culori au tendinţa să încetinească percepţiile utilizatorului, deseori ajungându-se până la pierderea "esenţialului"), ş.a.

Oricum ar fi nu trebuie să credeţi că s-a descoperit combinaţia optimă de culori, sau ansamblul de prezentare cu impact maxim. Totul este legat de ideea ce se desprinde din acea reclamă (sau pagina web), de echilibrul realizat între culori (unica recomandare fiind legată de păstrarea unei tonalităţi generale utilizându-se doar elemente completive la gama respectivă de culoare), ideea generală fiind "că ele trebuie să lucreze cu adevărat bine împreună", să fie în armonie.

Din punct de vedere al teoriei se poate aminti despre culorile analoge şi despre cele complementare. Pentru a fi mai uşor de înţeles vom aminti că cele analoge sunt cele apropiate în cadrul spectrului luminii pe când cele complementare sunt cele relativ opuse (dar şi care creează maximum de contrast şi, culmea, de stabilitate).

De ce se numesc "opuse"? Condensarea spectrului într-o roză (cum este cea prezentată la "Generalităţi") ne dă posibilitatea să vedem care sunt culorile "opuse", deci complementare, şi cele alăturate, deci analoge. Armonia este deseori întâlnită în natură atât la nivelul culorilor analoge cât şi ale celor complementare. Problema armoniei devine astfel un concept mult prea teoretic pentru a fi abordat în situl nostru. Ce putem face atunci?

Aşa cum culoarea defineşte destul de bine personalităţile noastre imaginaţi-vă că fiecare dintre noi are o reţetă proprie a echilibrului de culoare care nu prea "bate" cu cel al unei alte persoane sau, mai rău, naşte o antipatie imediată, inutilă dar perfect funcţională...

Şi acest echilibru de culoare mai are "prostul obicei" de a se modifica de-a lungul timpului, funcţie de starea noastră generală somatică, psihică, socială, vârstă, etc. Dar, tocmai această legătură cu psihicul Dvs. (sau cel al echipei care redactează ceva) poate fi elementul care "percepe" combinaţia optimă.

Redactaţi modelul dorit şi apoi imaginaţi-vă ce se poate lega de culorile implementate în ideea de a crea o imagine de ansamblu din imaginile "născute" de tonurile de culoare folosite şi imaginaţia Dvs. chiar din acele momente (o analiză ulterioară nu mai are nici o valoare reală deoarece nu mai este legată de percepţia imediată ci de una latentă sau târzie - oricum, atenţie la interese). Dacă "imaginea" finală se potriveşte cu ideea Dvs. totul este OK... avem de a face cu armonia Dvs., dacă nu... urmează doar calculul conştient sau... Altceva...

Nu trebuie să uităm de claritatea culorilor, imaginilor, etc. De foarte multe ori, substratul material prin intermediul căreia este transmisă informaţia către utilizator poate denatura grav intenţiile noastre. Astfel, culoarea inserată într-o reclamă, pagină web, etc. poate fi alterată datorită suportului prin intermediul căreia este stocată şi transmisă.

Şi, astfel, dorind să transmitem o imagine albastru sidef utilizatorul nostru percepe violet cadaveric, în loc de roşul unui minunat trandafir clientul nostru primeşte roşu maroniu (sânge închegat), etc. Gândiţi-vă ce dezastru poate ieşi din astfel de "erori de suport" atunci când vorbim despre produsele alimentare (oare cine ar mânca brânză cu irizaţii violacee, cine ar bea lapte cenuşiu, etc.).

Şi, dacă tot am amintit de produsele alimentare, imaginaţi-vă ce impact minunat ar avea o mâncare de culoare albastră, garnisită şi cu ceva negru? De ce am pus această întrebare? Simplu. S-a demonstrat că, datorită relativei lipse de mâncare albastră în natură, creierul uman nu reacţionează la mâncare de această culoare.

Ba, mai rău, culoarea albastră este un inhibitor al apetitului prin acţiune directă asupra hipotalamusului (iar asocierea cu negru amplifică acest efect). Deci, o friptură violetă, cu un sos negru şi ceva garnitură albastră este, probabil, tot ceea ce v-aţi dorit că să slăbiţi.

Şi, pentru a finaliza această pledoarie, încercaţi să mâncaţi din vesela albastră... Şi nu mă refer la prăjituri ori cafea... Să vedeţi ce se va întâmpla. Sau, ca o soluţie pentru minunatul nostru nivel de trai, vă ofer sugestia de a servi musafirii cu ceva albastru sau din veselă albastră... (Râdeţi, râdeţi, dar încercaţi să vedeţi ce se întâmplă... Sau, cel puţin, amintiţi-vă de gustul cretin al pepsi-ului albastru care... era tot pepsi dar culoarea îl... "borşea").

Dacă tot am ajuns la "ce se înghite" este bine să realizăm o mică "deplasare" în lumea legăturilor dintre culoarea medicamentelor şi percepţia subconştientă a acesteia de către om/ pacient. S-a constatat că o pastilă trebuie să aibă o culoare care să "răspundă" efectului acesteia şi... efectul va fi mult mai mare.

De exemplu, se poate aminti de somniferul de culoare albastru pal care tinde să devină preferat celorlalte tipuri de somnifere, roşu este culoarea medicamentelor care se doresc adevărate panacee, galben este culoarea medicamentelor legate de tractul digestiv şi ficat, etc. S-a ajuns până acolo încât s-a sesizat şi o percepţie de tip termic, pastilele de culoare rece fiind percepute sau legate de senzaţia de rece (pentru rece) iar cele calde de senzaţia de cald (pentru cald).

O altă "percepţie de-a meseriaşilor" este pericolul utilizării culorilor pure, mai ales a celor cu un simbolism foarte bine perceput. De exemplu, culoarea purpurie este percepută destul de contradictoriu. Mai întâi ea poate fi considerată o culoare care inspiră creativitatea, este un foarte bun polarizator al atenţiei (utilizarea ei garantând sesizarea "zonei dorite" dar este percepută şi ca un element al hazardului global. În altă ordine de idei este percepută a fi simbolul spiritualităţii, misterului, aristocraţiei şi pasiunii dar poate simboliza şi epatare, moarte sau înclinaţie spre păcat.

În acest sens vin experienţele lumii web-comerţului, ale reclamelor care s-au lovit deseori de tot ceea ce însemnă echilibrul de culoare şi, mai ales, problemele legate de percepţia unei anumite culori în ansamblul general al unui mesaj media (dinamic sau nu).

Celebru în acest sens este cazul firmei Walt Disney care, în dorinţa de a-şi schimba logo-ul, a avut nefericita inspiraţie să aleagă culoarea purpuriu ca fiind cea mai semnificativă. Ideea dorea să exploateze atât de cunoscuta culoare roşie a produselor Coca Cola, atotprezenţa privirilor utilizatorilor săi, pentru distincţie, şi s-a ales un purpuriu "moale".

Problema a apărut atunci când s-a constatat repulsie faţă de noua siglă mai ales în lumea europeană pentru care purpuriu este mai mult o culoare a percepţiilor religioase (este culoarea morţii şi a crucificării pentru majoritatea catolicilor și protestanților europeni) decât o culoare care se putea asocia cu entertainment-ul (distracţia) celor mici.

Cel mai bun sfat este cel de a folosi tonurile sau combinaţiile de culoare care, suplimentar, au darul de a amplifica puterea simbolică dorită/ urmărită.

Această afirmaţie ar mai trebui să ţină cont de ceva... Culoarea este percepută în mod diferit de bărbaţi faţă de femei (şi invers). Dacă vom lua în calcul roza culorilor prezentată la "Generalităţi" se pare ca preferinţele bărbaţilor tind să o "parcurgă" în sensul "ceasului" pe când cele ale femeilor tind să o facă în "sens trigonometric" (invers față de parcurgerea masculină). Cumplit de simplu dar şi de... antitetic.

Continuând analiza "luptei cromatice" între bărbat şi femeie putem aminti de faptul că femeile preferă culorile calde pe când bărbaţii le preferă pe cele reci. În ceea ce priveşte "forţa" culorii", bărbaţii sunt cei care preferă culorile pure/ stridente pe când femeile preferă tonurile/ combinaţiile de culoare.

Pentru ca totul să pară şi mai enervant este bine să amintim de faptul că unii psihologi sau "distrat" (cu experimente, encefalograme, etc.) într-atât de mult încât au descoperit că lipsa culorii produce mult mai mult stress bărbatului decât femeii, aceasta beneficiind de o capacitate crescută de a se relaxa mental, de a percepe culoarea şi, nu în ultimul rând, de a se "lipi" de o anumită culoare favorită fără a mai căuta altceva (cel puţin o perioadă).

Cum se pot utiliza aceste informaţii???

În lumea web, un design de calitate se construieşte prin echilibrarea elementelor sale vizuale pentru a pune în evidenţă conţinutul. Până şi încărcarea cu text, fonturile alese, etc. participă la percepţia generală a unei culori, la crearea unui canal de concentrare a atenţiei şi/ sau percepţiei cititorului, punând în valoare informaţia ce se doreşte a fi transmisă...

Şi aici intervine moda, suportul tehnologic, etc. La acest moment se consideră că partea vizuală a unei pagini porneşte de la o schemă de culoare de bază, esenţială în a conferi un stil unic paginii web. S-a ajuns până la conturarea unor stiluri şi combinaţii de culori caracteristice diverselor profiluri de situri. Deci, vă conformaţi sau sunteţi "creativi"?!?

Conformarea, despre care aminteam anterior se referă la:
- Alb-Negru (text negru pe fond alb şi nu invers) este combinaţia clasică cea mai puţin obositoare şi cea mai lizibilă. Suplimentar este o combinaţie care sugerează rafinament şi seriozitate, permiţând utilizarea oricăror alte culori pentru "canalizarea" atenţiei cititorului către ceea ce doreşte realizatorul acelei pagini;

- Negru este culoarea care sugerează sobrietate şi mister, fiind recomandat în siturile unde se doreşte acest lucru (jocuri, mister, mortuare, etc.);

- Roşul va capta atenţia în special când este utilizat pentru realizarea siturilor de gastronomie, sub presupunerea studiată sau nu că ar stimula apetitul. Apoi este bun şi pentru siturile de jocuri, filme, etc. cu un conţinut care să sugereze acţiune şi aventură. Fiind cunoscută ca şi culoare a pasiunii, roşul este foarte util la realizarea unui site cu un astfel de gen... În plus, roşul are avantajul de a trezi dinamismul şi dorinţa de acţiune fiind utilizat atunci când se anunţă o promoţie, sugerând urgenţă, sentimente de grabă. Dar, atenţie, prea mult roşu devine cu siguranţă deranjant. Această culoare se combină foarte bine cu alb, gri, argintiu sau albastru deschis;

- Roz este culoarea ce simbolizează dragostea şi afecţiunea, însă fără componenta pasională a culorii roşii. Femeile care preferă rozul vor mereu să fie protejate, să aibă un tratament special şi să se simtă în siguranţă, dând senzaţia de delicateţe şi farmec pe fondul nehotărârii. Aşa că, această culoare este indicată a fi utilizată în "zonele" de întreţinere a frumuseţii şi delicateţii, în a sublinia contrastant ofertele de vânzare de produse de îngrijire, fără a uita de produsele de copii (îmbrăcăminte, jocuri şi jucării, etc.);

- Violet, culoare ce duce cu gândul la imaginaţie, creativitate, demnitate, nobleţe şi abundenţă este culoare asociată cu raritatea (tocmai deoarece este o culoare rar întâlnită în natură) sau chiar cu unicitatea (este culoarea preferată a elementelor legate de divinitate, de controlul superior al "posturii" umane). Nuanţele mai puternice sunt asociate cu primăvara şi romantismul pe când cele mai închise sunt asociate cu luxul şi abundenţa. Fiind considerată a fi o culoare mai mult feminină este indicat a fi utilizată pentru publicul feminin, în domenii precum cosmetica, moda, lenjeria. Atenţie, asemenea culorii roşii, abundenţa de violet devine uşor deranjantă, dându-le vizitatorilor un sentiment neplăcut, simţindu-se presaţi sau grăbiţi şi, deosebit de deranjant în tentele de vineţiu în sectoare de sănătate, activităţi în aer liber, etc. Această culoare se combină foarte bine cu negrul sau albul.

- Albastrul, culoare care induce calm, încredere, calitate, profesionalism, studiu, etc. este frecvent folosit pentru paginile de e-commerce sugerând seriozitate şi studiu, pentru paginile de business sugerând sobrietate şi durabilitate, în presa on-line sugerând seriozitate şi imparţialitate... O celebră utilizare este la siturile unde se doreşte rămânerea utilizatorilor pentru cât mai mult timp, albastrul fiind liniştitor, ofertant (sugerând emoţii opuse roşului acţiunii şi deciziei). Această culoare se combină foarte bine cu albul şi nuanţele de gri, alte nuanţe de albastru şi portocaliul cald;

- Galben (şi portocaliu) sunt culori care sugerează optimism şi invită la joacă, amuzament, fiind reconfortant şi energizant, "favorabil" siturilor dedicate tineretului, vacanţelor, ofertelor de distracţie.  Fiind şi culoarea fericirii poate fi asociat în special cu tonuri şi culori calde sau în contraste moi la asocierea culorilor reci;

- Portocaliul este cald şi energizant, cu o putere diminuată faţă de cea a roşului, invitând vizitatorii să acţioneze, fără a-i face să se simtă presaţi sau forţaţi să acţioneze imediat (aşa cum o face roşul). Din acest motiv este o culoare indicată la siturile de vânzări on-line unde gama de produse este imensă şi este necesar un timp pentru a face cea mai bună alegere. De multe ori este considerat ca fiind agresiv prin felul de a încuraja acţiuni precum cumpărarea, înscrierea, vânzarea ori contactarea, sugerând ulterior sentimente de veselie, energie sau entuziasm, atrăgând sentimentul de mulţumire faţă de gesturile/ acţiunile sau hotărârile luate. Această culoare se combină foarte bine cu albastru, în special cu tentele deschise sau turcoazul;

- Verdele, culoarea naturii, sugerează calm şi relaxare fiind recomandată în paginile de sănătate - farmaceutice, situri financiare (exploatându-se şi faptul că aceasta este culoarea banilor, accepţia generală de bani). Dar, atenţie la tenta de verde utilizată?!? Verdele reprezintă armonia şi echilibrul fiind o culoare ce denotă în special prospeţime, lăsând persoanele cu un sentiment de echilibru şi inspiraţie. Această culoare se combină foarte bine cu alte tente/ nuanţe de verde sau turcoaz.

Şi, pentru a ajunge la un final al acestei expuneri, realizaţi asocierea făcută anterior între un magazin real şi unul virtual! Apoi între o casă reală şi una virtuală... Veţi ajunge la concluzii directe legate de folosirea culorilor în orice spaţiu, circumstanţă, etc.

Dorin, Merticaru