Începuturile - Primii paşi a legilor Universului - Partea II

Postarea anterioară a fost introductivă dar, evident, are raţiunea ei… Să continuăm!

Experiment după experiment, fizica cuantică şi-a demonstrat viabilitatea şi a arătat că Einstein se înşela, parțial, ea descriind cu adevărat cum funcţionează lumea la nivel subatomic.

Mecanica cuantică nu este un lux, ceva de care te poţi lipsi... De ce este apa aşa cum este, de ce lumina pătrunde prin ea, de ce are calităţile unice care le are? Cum se formează moleculele ei sau structurile moleculare care o caracterizează? De ce nu sunt transparente alte substanţe, sau toate? De ce reacţionează aşa cum o fac?

Din momentul în care doriţi să înţelegeţi orice la nivel atomic, aşa neintuitiv şi probabilistic cum sunt redactate legile care guvernează "detaliile cuantice", de acolo puteţi progresa doar "urmând" legile mecanicii cuantice (ea fiind fantastic de precisă în această privinţă). Nu a existat niciodată o "predicţie" a fizicii cuantice care să nu fie confirmată de realitate. Niciodată!!!

Astfel, prin eforturile acestor fizicieni "cuantici", au mai fost descoperite două forţe: forţa nucleară tare (strong force - S) şi forţa nucleară moale sau slabă (weak force - W). Forţa nucleară tare se comportă asemenea unui lipici foarte puternic ţinând la un loc nucleul (de fapt, toate elementele) fiecărui atom, legând protonii de neutroni, ş.a. Forţa nucleară slabă permite neutronilor să se transforme în protoni emiţând în acest proces radiaţii.

La nivel cuantic forţa cea mai cunoscută, gravitaţia, a fost "copleşită" de electromagnetism şi de aceste forţe nou descoperite. Aceste forţe "noi" pot părea obscure, dar măcar într-un sens, ele au spus ce aveau de spus (poate s-au dezlănţuit puţin) la data de 16.07.1945 când, în mijlocul deşertului New Mexico, a fost detonată prima bombă atomică creată de om.

"Cel puţin", asta a fost posibil de realizat prin înţelegerea faptului că, ruperea atomilor prin afectarea forţei tari şi împărţirea nucleului în atomi "mai mici", duce la "emanarea" unei cantităţi imense de energie, şi a fost utilizată la bombele nucleare... şi nu numai. Radiaţiile care rezultă din acest proces, bineînţeles, se datorează forţei slabe, ea fiind principala "responsabilă" pentru radioactivitate.

Şi, cel puţin pentru moment, nimeni nu şi-a dat seama exact cum funcţionează gravitaţia la scara atomilor şi a particulelor subatomice, existând doar unele "indicaţii" în direcţia distorsiunilor spaţiu-timp (de la nivelul macromolecular).

Asta înseamnă că "este greu" cu punerea "cap la cap" într-o teorie unificată a relativităţii generale cu mecanica cuantică. Fiecare încercare de descriere a forţei gravitaţionale în acelaşi "limbaj" cu alte forţe, chiar şi folosind limbajul mecanicii cuantice a fost un eşec, mai ales dacă se presupune că legile naturii trebuie să se aplice oriunde fără a exista "locuri separate" de acest "oriunde".

Există, totuşi, o punte de legătură, un ceva care dovedeşte că unificarea tuturor forţelor nu este o iluzie. Acest ceva este reprezentat de găurile negre.

Un astronom german, pe nume Karl Schwarzschild a propus denumirea acestor "unificatoare de teorii" în 1916. În tranşeele primului război mondial el a verificat teoriile lui Einstein şi a calculat că, în condiţiile unei stele cu masă mare dar volum foarte mic, deformarea spaţiu-timp este atât de puternică încât nu i se permite nici luminii să se mai poată manifesta. Timpul a trecut şi această teorie s-a dovedit reală.

Dar, totodată, s-a ajuns la concluzia că acesta este locul unde se poate aplica atât teoria generală a relativităţii pentru corpurile de masă foarte mare cât şi mecanica cuantică pentru corpurile de masă foarte mică. Ba, mai mult, există unele concluzii că, în aceste corpuri se poate întâlni energie într-o formă foarte apropiată de cea a energiei perfecte (superforţa) de înainte de Big Bang.

Şi, apropos de Big Bang, dacă aţi citit postarea anterioară, totul a plecat din nimic, a urmat ceva deosebit de mic, uşor de studiat cu ajutorul fizicii cuantice (superforţa - rezultată din "unificarea" reală a forţei tari, slabe şi electromagnetice), apoi se pare că a existat un duo reprezentat de forţa slabă şi o forţă electroslabă (rezultată din unificarea forţelor electromagnetică şi a celei slabe - dar această "soluţie" este destul de contestată) şi abia apoi totul se supune teoriei generale a relativităţii (unde avem toate cele 4 forţe care guvernează universul dar grupate în 3 şi gravitaţia).

Dar, cel puţin în punctul de start, ambele teorii erau valabile în condiţiile energiei perfecte iniţiale sau se "contrazic" producând dezechilibrele care au atras "Big Bang"-ul (şi interacţiunile ulterioare) şi atrag separarea definitivă a celor două teorii ca fiind contradictorii?!?

Dar, de ce cele două teorii sunt în conflict? Plecând de la corpurile mari, se va aplica teoria generală a relativităţii, care este o lege care descrie gravitaţia, creată de deformarea continuumului spaţiu-timp. În cazul corpurilor mici, intervine mecanica cuantică care nu mai are nici o treabă cu acest continuum. La acest nivel, spaţiul şi timpul sunt atât de răsucite şi distorsionate încât noţiunile stardard legate de cele 3 dimensiuni nu îşi mai au rostul. Se pare că până şi timpul are "probleme" de manifestare la nivel cuantic. Avem astfel un fel de descriere a două universuri separate.

Dar, să continuăm cu istoria descoperirilor! În 1968, Gabriele Veneziano căuta nişte ecuaţii care să explice forţa nucleară tare. În această căutare el a dat de o carte de istoria matematicii în care a găsit o ecuaţie veche de 200 de ani scrisă de matematicianul (bineînţeles) Leonhard Euler care descria tocmai forţa nucleară tare.

Acesta a fost momentul naşterii teoriei corzilor (teoriei stringurilor). Trecând de la coleg la coleg, ecuaţia lui Euler "prelucrată" de Veneziano, a ajuns la fizicianul Leonard Susskind. Acesta a asociat şi "prelucrat" formula descoperind că ea se "adapta" perfect nu pentru particule atomice de formă sferică (aşa cum se obişnuia să se considere atomul şi particulele acestuia) ci pe o particulă maleabilă, ce putea "aborda" diferite structuri filamentare, asemenea unei corzi elastice. Acest lucru a dus la ideea revoluţionară a corzilor.

De la început nu s-a dat atenţie acestei teorii dar, în paralel, au fost realizate tot felul de experimente până când, deodată, s-a ajuns la o teorie consistentă a fizicii particulelor elementare care permitea să se descrie toate interacţiunile slabe, puternice (strong), electromagnetice.

Totul a căpătat sens, încetul cu încetul. Totul convergea către o singură imagine a forţelor şi particulelor cunoscute (şi nu sunt puţine) şi s-a ajuns la o imagine care a devenit cunoscută sub denumirea de "Modelul standard".

Dar, în acest model, exista o "problemă", referindu-se numai la "trio"-ul forţelor slabă-tare-electromagnetică, exceptând, în continuare, gravitaţia. Atunci, pentru un timp, s-a pierdut interesul oamenilor pentru teoria corzilor.

Cercetătorii teoriei corzilor şi-au continuat cercetările cu toate că, cu cât avansau în victorii (cunoaştere), cu atât erau mai ignoraţi şi, din punct de vedere teoretic, apăreau şi mai multe probleme, cu fiecare "pas".

Chiar de la început această teorie a prezis o particulă cunoscută a fi nefizică, tahionul (particulă ce se deplasează cu viteze mai mari decât viteza luminii). Apoi a apărut problema existenţei a minim 11 dimensiuni, ceea ce este deranjant pentru lumea fizică deoarece sunt mai multe realităţi decât una, cea care există, cea perceptibilă.

Dar, în 1973, John Schwarz, a reuşit să, descrie matematic o particulă fără masă, declarată anomalie, dar care s-a dovedit a fi gravitonul, legătura "cuantică" cu gravitaţia (particula ce transmite gravitaţia şi la nivel cuantic).

Astfel, teoria corzilor a produs "piesa de puzzle" ce lipsea din „Modelul Stardard”. Unindu-şi eforturile cu Michael Green, au început să lucreze la teoria ce unifica toate cele 4 forţe, luptând cu toate anomaliile matematice ale teoriei corzilor. Şi, au reuşit în 1984, împlinind visul lui Einstein. În scurt timp teoria corzilor a fost denumită "Teoria a orice" (The Theory of Everything), succesul atrăgând din ce în ce mai mulţi fizicieni în cercetarea şi teoretizarea corzilor.

Dar şi această teorie are o problemă. Nici un experiment nu poate verifica vreodată aceste lucruri cu instrumentele actuale. Totul este perfect, matematic, fizic, dar nu se poate ajunge la o verificare completă ci doar deductibilă. Şi fizicienii sunt deosebit de concentraţi pe verificarea experimentală sau de observaţie.

De aici şi întrebarea dacă este vorba despre o teorie a fizicii (demonstrată şi verificată direct) sau una a filozofiei (demonstrată şi verificată indirect). Ceea ce face teoria corzilor şi mai greu de "experimentat" este faptul că, pentru a funcţiona, ecuaţiile complexe solicită ceva greu de acceptat: extra-dimensiuni ale spaţiului (pe care această teorie chiar le prezice).

Greu de acceptat altceva în afară de ceea ce vedem, mai ales de către fizicieni care vor dovezi în acest sens. Şi, pentru a fi luaţi în serios, teoreticienii stringurilor trebuie să explice "cum vine asta". Şi ei susţin că ideea neobişnuită a mai multe dimensiuni este mai aproape de noi decât credem.

Cel mai simplu exemplu ar fi cel al întâlnirii cu o persoană. Pentru aceasta sunt necesare informaţii privind cele 4 dimensiuni cunoscute ale spaţiului: "unde mă deplasez" pe cele 3 dimensiuni ale spaţiului (axele x, y, z sau "înainte-înapoi", "stânga-dreapta" şi "sus-jos") şi când mă deplasez pe a 4-a dimensiune (timpul – cu toate că el nu este o dimensiune fizică a spaţiului).

Dar, chiar dacă este comentabil, apare cel puţin încă o dimensiune, cea "spirituală" (să-i zicem). Cum puteţi explica, utilizând cele 4 dimensiuni, intuiţia? Sau faptul că persoana cu care aveţi întâlnire, chiar dacă nu ştie de deplasarea Dumneavoastră simte şi "reacţionează" în diverse moduri în sensul viitoarei întâlniri.

Cumva, undele electromagnetice (sau altceva) "produse" de creierul Dumneavoastră folosesc o altă dimensiune şi participă la "procesele" din celelalte 4 dimensiuni ("palpabile", măsurabile şi predictibile) ce duc la "fenomenele" descrise... Chiar nu aţi "păţit" niciodată să luaţi contact (să folosiţi sau să beneficiaţi) cu o astfel de dimensiune?!? Dar să revenim la firul istoriei noastre!

De aici intervine Theodor Kaluza, de care "pomeneam" în postul anterior, care a sugerat că universul nostru are cel puţin o dimensiune superioară pe care nu o putem sesiza, idee sugerată chiar şi lui Albert Einstein (care, evident, a respins-o).

Ideea, sugerată în 1916, a fost următoarea... Einstein arăta că gravitaţia nu este altceva decât o deformare şi o undă în dimensiunea familială a spaţiu-timpului pe când Kaluza propune că electromagnetismul ar putea fi o asemenea undă.

Dar, pentru ca aceasta să fie adevărat, Kaluza avea nevoie de un loc care să permită acestor unde să apară. Şi, astfel, el a propus o dimensiune adiţională, ascunsă, a spaţiului.

Dar, unde este şi cum arată această dimensiune? Pe baza muncii lui Kaluza, fizicianul Oskar Klein sugerează un răspuns neobişnuit. Să presupunem că la o distanţă mai mare de noi se află un obiect legat de un copac cu o sfoară. Datorită distanţei noi nu vom vedea sfoara ci numai obiectul care pare suspendat, noi neavând altceva de făcut decât să presupunem existenţa unei sfori care îl susţine (deci, o dimensiune ascunsă, imperceptibilă, fără dimensiuni).

Dacă ne apropiem vom sesiza că sfoara va apare ca o linie, un "obiect" în două dimensiuni (de la "nici o dimensiune" la 2 dimensiuni). Ulterior, prin apropriere, percepem toate cele 3 dimensiuni ale sforii. Deci, în universul nostru cu 3 dimensiuni (a 4-a este timpul şi "nu are loc în exemplul nostru"), schimbarea punctului de referinţă ("de vedere") poate atrage pierderea "de manifestare" a unor dimensiuni.

Deci, iată că sfoara are o prezenţă invizibilă (adimensională), în două dimensiuni şi în trei dimensiuni în acelaşi "univers". Acest lucru ne permite să extindem raţionamentul la faptul că, ne lipseşte doar "punctul de referinţă" pentru a putea vizualiza o altă dimensiune "suplimentară".

Şi, plecând de la anticul concept al hologramei (acesta a apărut "în scris" în Grecia Antică) se pot "trage" concluzii suplimentare privind dimensiunile suplimentare.

Dar, mai întâi, ce este holograma?!? Este o manifestare ("înregistrare") bidimensională a ceva dintr-un univers tridimensional. Ca să înţelegeţi voi încerca să descriu cât mai bine despre ce este vorba.

Majoritatea dintre noi percep prin hologramă un fel de "timbru", "imagine în relief" aplicat/ aplicată pe unele produse în care se văd diverse lucruri, imagini într-o formă foarte apropiată de realitate (în reprezentare tridimensională).

Acest lucru se face prin "înregistrarea" (imprimarea, etc.) luminii (tehnic, cu ajutorul laserului, a luminii concentrate, polarizate, etc) reflectate de un obiect pe un suport oarecare (sticlă, plastic, etc.) preluându-se atât amplitudinile undelor luminoase care vin de la obiect dar şi fazele acestor unde.

Deci, este evident o manifestare a unui "univers în două dimensiuni" ce conţine un "univers în trei dimensiuni". Mai concret, este imposibil să nu ne gândim la faptul că, nu cumva noi suntem holograma "stocată" tridimensional într-un univers în două dimensiuni?!? Şi, la fel cu toate "universurile celorlalte dimensiuni superioare numeric"...

Acest lucru sună de parcă toate obiectele/ manifestările materiale din universul nostru există, sunt "depozitate" mai degrabă ca "amintiri" sau ca fragmente de date decât ca obiecte care există cu adevărat, fizic... Conceptul acesta a fost lansat teoretic în 1997 de către Juan Maldacena şi confirmat matematico-fizic ulterior de către Yoshifumi Hyakutake pe studiile sale asupra găurilor negre (Black Holes).

Conştientizarea acestui concept nu poate să nu "tulbure" gândirea dar, spre "durerea" noastră el este palpabil, există cu adevărat şi, ca dovadă, îl întâlnim pe aproape orice produs "Original"/ "Genuine" care se respectă. Şi seamănă cu o poveste cu coasta cuiva, uşor de asimilat cu un „ciob” de hologramă (o hologramă imprimată pe sticlă, atunci când acea sticlă este spartă, fiecare ciob va conţine imaginea/ hologramă completă – fapt real). Dar să nu ne grăbim cu concluziile!

Kaluza şi Klein, intuitiv, plecând prin asociere de la principiul hologramei descrise de antici (la acele vremuri habar nu aveau de hologramă cum o ştim noi, în zilele noastre - prima hologramă a fost realizată abia în 1962 de către Emmett Leith, Juris Upatnieks şi Yuri Denisyuk, plecând de la principiul teoretic enunţat în 1947 de către Dennis Gabor) au sugerat că, dacă ne-am micşora de miliarde de ori, am găsi o dimensiune minusculă în fiecare punct al spaţiului (descrisă destul de asemănător cu actualele cuante).

Şi, cu cât "creştem" în diminuarea sau creşterea dimensiunii vom regăsi această structură la fiecare nivel de "creştere", ca şi cum imaginea unui măr este formată din mai multe imagini ale mărului dar mult mai mici. Această teorie stă la baza raţionamentelor privind stringurile.

Deci, pentru a continua raţionamentul şi a finaliza într-un fel, ce ne poate opri să asociem universului în două dimensiuni ce conţine unul în trei dimensiuni, o nouă structurare tip "superhologramă" care să descrie un univers în trei dimensiuni ce conţine unul în patru dimensiuni... Şi tot aşa până ajungem la cele 11 dimensiuni "intuite" la acest moment de fizica cuantică, conţinute într-un univers în 10 dimensiuni.

Dar, să nu uităm, că totul se structurează "final" în universul în 2 dimensiuni în care, studiile cercetătorilor ştiinţifici au demonstrat asta, nu există gravitaţie. Această structură (plană, foarte apropiată de "bidimensionalul" în care se manifestă "tridimensionalul") a fost "văzută" de Albert Einstein în a lui descriere despre spaţiu-timp.

Mergând mai departe, cei mai curioşi dintre voi îşi pot aminti de speculaţiile legate de acest "spaţiu plan" care se poate îndoi asemenea unei foi de hârtie pentru scurtarea distanţelor între două puncte aflate la "capetele foii" (principiul ce stă la baza conceptului "găurilor de vierme"/ "wormholes")...

Şi, de fapt, matematica corzilor pretinde că, singura diferenţă dintre ele (aceste dimensiuni) este în legătură doar cu forma lor. Deci, conform teoriei corzilor, forma este totul (se crede că dimensiunile spaţiale ondulate din teoria corzilor sunt definitorii pentru majoritatea formelor de manifestare - exceptând pe cele extreme care au un tratament distinct).

Astfel, dacă ne-am putea micşora atât de mult încât să putem trece printr-o asemenea configuraţie cu şase dimensiuni, am vedea cum aceste extradimensiuni se răsucesc şi se ondulează, influenţate de mişcările şi vibraţiile corzilor, ingredientele fundamentale ale universului nostru.

Savanţii au descoperit că există aproximativ 20 de numere, constante fundamentale ale naturii care dau universului caracteristicile care le sesizăm, acestea nefiind altceva decât forme diferite de vibraţie ale stringurilor (corzilor). Aceste numere sunt, de exemplu, în legătură de cât cântăreşte un electron, de rezistenţa gravitaţiei, de forţa electromagnetică, forţa slabă, forţa tare, etc. Iar, dacă aceste numere diferă infim faţă de valorile lor "iniţiale", totul devine altceva.

De exemplu, dacă se măreşte rezistenţa forţei electromagnetice, atomii se resping reciproc mult mai puternic şi... totul se va schimba, stelele vor colapsa, etc. iar universul pe care îl ştim ar dispărea (sau se va modifica complet, devenind cu totul altceva).

Deci, ce anume exact din natură reglează atât de precis "dimensiunea" acestor 20 de valori? Răspunsul ar putea fi extra-dimensiunile din teoria corzilor, aşa cum se "vorbeşte" deja de energia întunecată care nu are cum să fie în altă parte decât în altă dimensiune (de aceea nu este detectată, cel puţin până acum), inclusiv poate fi „suportul” tuturor dimensiunilor...

Şi aşa, la finele anilor 80, teoria stringurilor aducea descoperire după descoperire, părând de neoprit, ideile noastre despre adevărata natură a spaţiului şi timpului trecând prin tot felul de schimbări. Dar, conform "obiceiului" ei de manifestare, ea intra iar în "probleme" de genul: teoreticienii au fost atât de productivi încât s-a ajuns la un total de cinci versiuni diferite ale teoriei, fiecare clădită pe stringuri şi alte dimensiuni şi, în detalii, cele cinci nefiind în armonie, aceasta fiind sesizată doar din punct de vedere matematic (detaliile nu sunt importante).

Aceste "probleme" au născut idei cum că universul nostru poate fi unul bidimensional care este imersat, la propriu, într-un univers multidimensional. Ar putea fi lumi întregi/ universuri paralele chiar lângă noi dar care nu le putem percepe.

O oarecare clarificare a fost adusă în 1995 de Ed Witten (considerat succesorul lui Einstein) care a construit o nouă şi spectaculoasă modalitate de a privi teoria cuantelor. El a sesizat că, nu erau, de fapt, 5 teorii diferite. Ca reflexiile dintr-un perete de oglinzi, cele 5 teorii erau doar 5 moduri de a privi la acelaşi lucru, aceeaşi teorie, concretizată în "Teoria M" (nimeni nu ştie de ce i s-a spus astfel - poate de la teoria "matrix", poate de la magie, mister, mamă, de la monstru, etc., ce contează). Important este că, de aici încolo, s-a reînnoit speranţa că teoria cuantelor este capabilă să explice totul în universul nostru.

Aşadar, am rămas "ancoraţi" în cele 11 dimensiuni, 4 percepute de noi şi 7 "suplimentare". Pentru majoritatea dintre noi este realmente imposibil să ne imaginăm alte dimensiuni. Nu este nimic anormal în asta. Creierul nostru s-a dezvoltat doar cu conştiinţa celor "3 + 1" dimensiuni ale experienţelor zilnice. Deci, cum am putea avea o percepţie a lor?

De exemplu, dacă mergem la cinema, "vedem" bidimensional (chiar dacă există şi variantele 3D care nu sunt decât o interpretare a creierului nostru, cu privire la percepţia 3D, cum, de altfel, este cazul şi percepţiei 3D a imaginilor 2D). Totul nu este decât ori iluzie optică ori interpretare a creierului nostru. Dar, "magia" filmelor în proiecţie 3D este dată de percepţia noastră că, lucrurile sau personajele dau deseori senzaţie de "ieşire din ecran".

Deci, dimensiunile au de a face cu direcţiile independente în care ceva se poate mişca... Aceste posibilităţi sunt denumite "grade de libertate". Cu cât ai mai multe dimensiuni, implicit grade de libertate, cu atât poţi face mai multe. Şi, există 11 dimensiuni...

Oamenii au descoperit destul de curând că există obiecte ce "trăiesc" în aceste teorii, care nu sunt exact cuante ci sunt mai mari decât ele. Arată, de fapt, ca nişte membrane sau suprafeţe, născute din "întinderea cuantelor". Acest membrane (denumite "brane" - din limba engleză) se pot întinde foarte mult, dacă beneficiază de "suport" energetic, ce poate atinge dimensiunile unui întreg univers.

Existenţa unor membrane gigantice, de dimensiunile unui univers, precum şi a dimensiunilor multiple, deschide o posibilitate nouă, fantastică, faptul că întregul nostru univers este o asemenea membrană care "trăieşte" înăuntrul unui spaţiu superior mult mai larg (universurile paralele fiind o stratificare de asemenea membrane, denumite de oamenii de ştiinţă ca fiind "grămezi") "menţinut" de materia întunecată.

Această "bidimensionalitate" a membranelor cuantice explică şi de ce nu putem sesiza, vedea, universul paralel ce poate fi lipit, efectiv, de noi... Într-un exerciţiu de imaginaţie, dacă avem o astfel de membrană, cea în care existăm noi, şi dorim să avem o tangenţă cu o altă membrană, ce există într-un spaţiu dimensional superior, ori "întindem mâna să îl atingem", ori privim aşteptând ca o rază de lumină sau altceva să ajungă la noi pentru a avea percepţia, este imposibil deoarece totul este în „2D” sau, mai corect, se manifestă într-un număr redus de dimensiuni faţă de intenţia noastră… Compatibilitatea de mişcare cu intenţia noastră fiind posibilă doar pentru „acelaşi număr de dimensiuni”.

Ori particulele noastre (similar celor din cealaltă membrană), evident, nu pot părăsi această membrană (nu pot ieşi din cadrul acesteia) şi nici invers. Deci cade atât "atingerea" cât şi percepţia (noi nu avem cum să vedem deoarece este ca şi cum aţi vrea să recepţionaţi fotonii ce transmit lumina şi, deci, imaginea din celălalt univers, în condiţiile în care ei nu pot părăsi membrana lor).

În plus, stratificarea membranelor în grămezi explică foarte bine gravitaţia. După cum spuneam, la nivelul cuantelor, totul are de-a face cu forma. Dacă vă amintiţi, cuantele au o formă filamentară, cam încurcată, este adevărat, dar filamentară. Ei bine, conform Teoriei M, acestea au capetele fixate pe această membrană "universală" şi pot părăsi, cu un capăt ce se desprinde, suprafaţa acesteia atingând membranele "universale" din vecinătăţi.

Aceasta ar fi o primă formă de interacţiune (dar nu are de-a face cu gravitaţia). Dar există şi cuante închise, în forma relativă a unui cerc vibratoriu... Şi, anume această formă este cea care are de-a face cu gravitaţia, fiind denumită graviton. Aceste cuante, prin forma lor de cerc, nu mai au capetele lipite de membrană şi, astfel, pot părăsi membrana "de bază" şi să intre în membranele vecine (universurile paralele).

În viitor am putea să comunicăm cu fiinţele inteligente de pe "membranele vecine" schimbând surse puternice de unde gravitaţionale, mai ales în punctele în care membrana este deformată de obiectele materiale masive ale acestui univers (ale acestei membrane).

Nu ştim dacă ar exista vreo relevanţă în "contactarea" aceasta dar ştim că ea a jucat deja un rol major. Conform teoreticienilor "cuantici", atingerea a două astfel de membrane a dus la Big Bang, care nu este, nicidecum, un eveniment special, asemenea "ciocniri" fiind destul de frecvente.

Şi aşa, s-a ajuns la aşa-numita "supersimetrie" care este o predicţie centrală a teoriei cuantice. Ea spune că, pentru fiecare particulă subatomică care o cunoaştem (cum ar fi electronii, neutronii, fotonii, etc) trebuie să existe un partener mult mai greu (imens mai greu) denumit "sparticula" (de la împreunarea termenilor super cu particula). Şi aşa, am ajuns (iar) la materia întunecată (dark matter) de care discutam în postul anterior.

Mai rămâne o singură întrebare... "Atingerea" ce a creat Big Bang-ul a creat "membrana" universului nostru după holograma stratului de deasupra, a celui de dedesubt sau altceva... Sau este doar vorba despre un „ciob” al hologramei unuia dintre ele… (?!?)

Şi, nu pot să nu mă duc cu gândul la o Putere Divină, plasată într-un univers iniţial adimensional sau unidimensional care, dorind o libertate mai mare de mişcare, a "forţat” dezvoltarea universului bidimensional, apoi tridimensional şi aşa mai departe...

Dar despre asta vom mai discuta. Acum să trecem la concluzii!

Prima concluzie: Manifestările energiei depăşesc limitele noastre de imaginaţie dar le şi stimulează.

A doua concluzie: Din nimic se poate crea un univers întreg prin simpla manifestare energetică controlată a nimicului.

Bibliografie: Ce ştiu eu de prin "locuri" de care nu îmi mai aduc aminte să le localizez (şi să le prezint aici) şi: 1. Discovery Science – „Stephen Hawking’s Grand Design”/ „Marele design al lui Stephen Hawking”, sezonul 1, episodul 1 – „Key To The Cosmos”/ „Cheia către Cosmos”, 2. NOVA - "The Elegant Universe"/ "Universul elegant" - episodul 1 - "Einstein's Dream"/ "Visul lui Einstein", episodul 2 - "Chestiunea stringurilor" şi episodul 3 - "Bine aţi venit în cea de-a 11-a dimensiune".

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere!

Dorin, Merticaru