Cum funcționează... "Trupul" nostru (3)

Conform teoriei sistemelor, deja discutată în postările anterioare, fiecare nivel de integrare biologică reprezintă un ansamblu de fenomene, de structuri interconectate şi intercondiţionate între care se stabilesc anumite legităţi de funcţionare. Astfel, sistemul nu ar fi viabil, dacă elementele sale n-ar fi coerente. Celula, unitate structural-funcţională fundamentală a viului, îşi datorează existenţa elementelor sale componente (cromozomi, ribozomi, mitocondrii, etc.), elemente între care se stabilesc toate aceste relaţii, determinând sistemul să funcţioneze coerent, logic.

Această formă de manifestare îşi are continuitate şi la nivelul organelor cât şi la nivelul ansamblului ce se concretizează într-un organism (fără a mai "merge" până la scara Universului). Să vedem acum, câteva "detalii" legate de "neparticularităţile" cunoscute legate de "formarea" (şi altele) organelor!

În încercarea de a demonstra modul de evoluţie a ansamblului de legităţi ce stau la baza organismelor multicelulare (implicit a omului), s-au dezvoltat multiple teorii in care se remarcă cea a evoluţiei datorate mutaţiilor genetice. Teoriile moderne demonstrează din ce în ce mai clar, mai incontestabil, faptul că aceste mutaţii genetice sunt, de fapt, un rezultat direct al adaptării la mediul în care se manifesta viaţa şi, de ce nu, la modul de colaborare (inclusiv comunicare) necesar evoluţiei în acel mediu.

Şi, primul reper în aceste "demonstraţii" este modul în care are loc diferenţierea celulară în organe diferite (de care am scris "câte unele" în postările anterioare). L. Watson citează despre experimente realizate pe embrion de broască la care s-au înlocuit ţesuturile ce schiţau membrele superioare cu cele ce schiţau membrele inferioare. Natura nu a putut fi păcălită deoarece toţi embrionii s-au născut cu organismul complet, nemodificat (în cazul nostru să aibă 4 "picioare" şi nici o "mână").

Deci, dacă informaţia genetică a celulei începuse deja să prefigureze viitoarele organe, ce factor nou a apărut în reorientarea sa? Din câte am prezentat anterior (experimentele cu celule stem realizate de Bruce Lipton), se poate deduce că elementul orientativ în diferenţierea celulară ar fi "chimismul zonei". Dar, "chimismul" (structura directă a mediului de dezvoltare), la rândul său, de ce este determinat?

Fiind obligate să îndeplinească funcţia unui alt organ care a fost îndepărtat chirurgical din corp, multe din organele corpului uman schiţează o remodelare anatomică asemănătoare organului pe care îl înlocuim.

Este, în ultimă instanţă, nevoie de o adaptare genetică (suplimentară mai multor mecanisme "de rezervă" - despre care voi discuta mult mai târziu). Astfel, un stomac înlăturat în proporţie de 3/4 este capabil să se refacă funcţional aproape în întregime. Mai mult, toată lumea cunoaşte rolul mişcărilor peristaltice în mobilizarea alimentelor la nivelul tubului digestiv. Sensul acestor mişcări este cel gravitaţional, de sus în jos, doar accidental se întâmplă invers. Dar, în operaţiile de înlocuire a esofagului cu altul format din marea curbură a stomacului, acesta se adaptează noii sale funcţii şi adoptă o mişcare peristaltică inversă. Se atribuie acestui comportament faptul că el răspunde sistemului nervos?

Sistemul nervos nu poate comanda funcţionalitatea organismului decât prin structuri adaptate funcţiilor. Nu ar putea în nici un caz rinichiul să digere, iar stomacul să vadă... Deci, o readaptare a organului la o nouă funcţie presupune o nouă informaţie genetică care să restructureze totul dând funcţionalitate "noului format". Iar, dacă aceasta se obţine numai întâmplător, cum s-ar putea explica apariţia sa ca regulă şi nu ca întâmplare? Întâmplarea aici nu intervine decât ca alternativă nedorită, nefavorabilă intenţiei urmărite de medic. De altfel, chirurgii înţeleg corect organismul când operează, şi asta spre şansa bolnavilor. Ei mizează pe "inteligenţa naturii", pe resursele proprii, existente în fiecare organism de a-şi adapta funcţionalitatea şi chiar forma la noile condiţii impuse de viaţă.

Extinzând aceste forme de "adaptare" (colaborare, intercorelare, etc.) pot prezenta câteva elemente despre "naţiunile conlocuitoare" ale unui organism, abordând un "exemplu" din lumea microbilor. Încercând să explicăm fenomenul de adaptare a microbilor la antibiotice şi să înţelegem rapiditatea cu care se creează forme rezistente, aspect valabil de asemenea şi pentru alte forme de "rezistenţă" (opusă de noi unei lumi parazite), constatăm că fenomenele nu se petrec la întâmplare, ci au o perfectă logică internă. Astfel, viaţa va "aborda" noi structuri care să-i confere continuitatea, "faţeta" rezistenţei. Va apărea deci o nouă mutaţie genetică, orice structură presupunând o informaţie genetică proprie, care nu exista anterior. Cine determină aceste mutaţii?

Din punctul "nostru" de vedere, modificarea condiţiilor de viaţă este factorul care a atras, în realitate, mutaţiile genetice respective. În consecinţă, celula, după o logică "proprie", care i-a permis să reziste în timp, şi-a creat un mecanism de supravieţuire pe care îl "înscrie" permanent la nivel genetic pentru a fi transmis mai departe şi a asigura astfel perpetuarea "informaţiilor acumulate". Nu este nevoie (dacă nu ne place) să invocăm o forţă supranaturală, un "impuls primar", sau faptul că Universul este "tunat" spre a susţine viaţa, ci, foarte simplu, să vedem în aceste reacţii adaptative expresia legii generale a viului, "obligat" să se organizeze în aşa fel încât să se adapteze şi să se integreze la mediu.

Putem vedea în această adaptare expresia unui răspuns inteligent la mediu, al unui sistem capabil de evoluţie. Dacă specia noastră n-ar conţine, înscrisă în sine, şi posibilitatea adaptării la condiţii noi de mediu, ar fi pierit de mult. De altfel, astfel de mecanisme de adaptare distingem la tot pasul. Toată viaţa unei fiinţe nu înseamnă decât o exersare (şi, de ce nu, îmbunătăţire) a "bagajului adaptativ" şi o continuă şi neîncetată adaptare: la frig şi la cald, la efort şi la repaus, la noi şi noi condiţii psihologice de stres, la frumuseţea vieţii şi la inevitabilele sale suferinţe. Pentru toate aceste circumstanţe există mecanisme bine precizate care-i permit fiinţei să supravieţuiască.

Dar să revenim la organism şi organe! Voi face acum o comparaţie între un organism şi un "organism" format din organisme.  Este vorba despre coloniile de albine sau de furnici care îşi "fabrică" la "dorinţă", în funcţie de necesităţi, din aceeaşi sursă genetică (nu există mătci diferite pentru "produse diferite"), membri cu morfologie şi funcţionalitate diferită: regine, doici, lucrătoare, trântori, soldaţi, etc. Iată astfel exemplul unui "organism" care îşi creează "organele" în funcţie de necesităţi, în funcţie de "funcţionalitatea" necesară funcţionării "organismului". Evident, la om, această analogie ar părea forţată. Dar, să vedem "mai de aproape" despre ce este vorba! În cazul unui stup (sau al unui furnicar) avem, ca şi în cazul organismului uman, unele posibilităţi limitate de "spaţiul" respectivului stup.

Astfel, dacă stupul este plasat într-un mediu agresat de prădători (sau inamici), determinismul situaţiei va atrage creşterea populaţiei de soldaţi. Dar, aceştia nu produc şi consumă resurse suplimentare. Reacţia "organismului" stupului va fi să crească şi populaţia de lucrătoare pentru a putea suplimenta cerinţele de aprovizionare suplimentare. Dar, după cum spuneam, stupul are "limite". Dacă mediul este "permisiv" cu timpul, poate să apară posibilitatea măririi stupului pentru a permite echilibrarea şi supravieţuirea în mediul respectiv.

Dacă nu, stupul se duce. Dacă se duce s-a pierdut informaţia acumulată, fie şi inscripţionată genetic. Dacă supravieţuieşte, adică dacă "organismul" are timp să mărească stupul şi, astfel, să reziste mediului, viitoarele colonii "fondate" de mătcile/ reginele "noi" vor căuta să exploateze informaţia şi să "realizeze" rapid noi stupi care să aibă dimensiunile maxim "acumulate" informaţional, chiar dacă populaţia iniţială este inferioară numeric şi pare că stupul respectiv este mult prea mare. Apare astfel o arhitectură care are o logică internă, corespunzătoare necesităţilor sale vitale şi de perpetuare, complet schimbată, manifestată prin "intervenţii concomitente" necesare schimbării întregului ansamblu.

Ceva destul de similar "apare" şi la om. În anumite condiţii de solicitare noi de "întărim" şi ne mărim masa musculară, sau capacitatea intelectuală, avem de a face cu "ficat mărit" sau "splină mărită", şi multe, multe alte "repere". Toate acestea încearcă să rezolve "adaptativ" adaptarea la mediu, să de-a un răspuns anume, fie el şi patologic (după părerea medicinei actuale). Dar, până la urmă, nu în ultimul rând, un organism uman, are nevoie numai şi numai de adaptare la mediu. Şi, informaţia ce o va transmite genetic urmaşilor este cea care va permite o astfel de adaptare încât factorii "solicitanţi" de mediu să nu mai fie "solicitanţi".

Un exemplu în acest sens ar fi cercetările lui E.A. Pora care relatează o observaţie elocventă pentru această discuţie. El a urmărit modificările pe care le-au suferit organismele unor animale acvatice din lacul Eforie pe parcursul a aproape 200 de ani. Acest lac s-a desprins din Marea Neagră prin interpunerea unei porţiuni de nisip între cele două ape. Salinitatea apei a crescut mult faţă de cea a mării prin deversarea resturilor de nămol sărat din lacul Techirghiol. Vieţuitoarele care au rămas în lac au dobândit însuşiri noi, diferite faţă de a semenelor sale din Marea Neagră, atât ca rezistenţă la salinitatea mai crescută cât şi ca aspect morfologic, impunând clasificarea lor în noi specii. Iată care este efectul adaptării "permise" prin evoluţia în timp şi prin transmiterea informaţiei la generaţiile următoare, mutaţia genetică fiind numai un mijloc de realizare a adaptării, deci un factor secund, pe primul plan aflându-se necesitatea continuării vieţii în noul mediu.

Deci, ce mai pot spune despre "acumularea" de celule dintr-un organ şi, final, dintr-un organism?!? Este evident că totul este supus evoluţiei în sensul adaptării. Şi, sunt multe întrebări care se ridică şi la care ştiinţele actuale nu pot răspunde. Dacă evoluţia biologică presupune apariţia unui organism superior organizat în raport cu predecesorul său, atunci nu putem explica prezenţa unor structuri mult mai perfecţionate la formele anterioare "neevoluate". Exprimat mai concret. dacă omul este ultima "achiziţie" a evoluţiei, ultima sa verigă şi, deci, forma cea mai perfecţionată la care a ajuns, atunci, luând numai un exemplu din multele existente, cum se explică "evoluţia" unei olfacţii atât de slabe la om în raport cu cea a câinelui?

Multe din posibilităţile noastre biologice par "involuate", dacă luăm ca bază de plecare reprezentarea lor la alte fiinţe ce ne preced evolutiv, fie şi la nivelul aceleiaşi specii, umane. În cazul nostru "actual", nici vederea, nici auzul, nici digestia, nici imunitatea nu ating performanţele întâlnite la "alte niveluri biologice". Cât despre transmiterea informaţiei la "urmaşi, voi pune o întrebare naivă: prin ce miracol au survenit "adaptările la mediu" care au avut ca rezultat apariţia în acelaşi timp a unui mascul şi a unei femele, cap se serie pentru o specie nouă, dotaţi cu organe sexuale congruente, perfect adaptate unele altora ca structură şi funcţie pentru a se putea perpetua şi pentru a evolua noua specie.

Constatăm aşadar că obiectivul vieţii, al evoluţiei, nu pare a fi totalitatea ci funcţionalitatea, nu performanţa părţilor ci finalitatea întregului. Oriunde a avut nevoie de o soluţie ingenioasă pentru a realiza un efect urmărit, natura a găsit-o şi a materializat-o fără să ţină seama de contrazicerea termenului de evoluţie şi, aici, se încadrează chiar şi manifestările denumite generic ca "boală"...

Mai am o concluzie "logică" de prezentat aici... Pe măsură ce urcăm noi trepte evolutive celulele rămân aceleaşi ca funcţie, dar se organizează în forme mai noi, mai complexe. Sistemul nervos apare ca structură nouă, "concentrată" pe prelucrarea informaţiei, perfecţionată şi structurată în "etaje evolutive" din care, cel mai nou este "dotat" cu funcţionalitatea cea mai complexă, devenind şi suportul conştienţei. Se creează astfel impresia că evoluţia biologică nu ar fi avut alt scop decât perfectarea formelor de prelucrare a informaţiei, de la constrângerea structurilor primare la libertatea gândului desprins din materie şi ridicat la înălţimea spiritului. Acesta este sensul evoluţiei pe care îl impune stringenţa logică: perfectarea formelor capabile să prelucreze informaţia până la complexitatea gândirii umane.

Şi, mai nou, apar din ce în ce mai multe dovezi ale triadei trup-minte-spirit/ (suflet). Tubulii cuantici de la nivel neuronal, răspunsurile reale şi palpabile obţinute în stările teta sau delta de funcţionare ale creierului care nu mai au nici un fel de disjungere de noţiunea de spirit de "subconştient profund". Practic, se pare că "spiritul" îşi sculptează în materie formele apte să-l exprime. Privită astfel, evoluţia ne impune realizarea noilor paşi necesar de efectuat pe Terra pentru a se ajunge la perceperea realităţii şi esenţei acestui spirit.

Şiii, mai am destule de prezentat... Dar nu azi...

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere!

Dorin, Merticaru