Cum funcționează... "Trupul" nostru (7)

Azi voi continua "descrierile" despre energie şi viaţă, despre chestii electromagnetice şi biocâmpuri, despre... ce trebuie pentru a avea ceea ce vrem chiar dacă avem ceea ce vrem pentru a face ceea ce trebuie...

Cercetările actuale sunt din ce în ce mai "concentrate" pe structura energetică a materiei vii. Astfel, toate corpurile fizice (despre corpurile vii, acestea există în "accepţiunea" noastră doar la temperaturi mult mai ridicate) a căror temperatură se situează deasupra temperaturii de zero grade absolut (-273 grade Celsius) emit radiaţii electromagnetice de frecvenţă şi lungimi de undă care le sunt proprii. Conform fizicii cuantice, toate particulele materiei se află într-o continuă mişcare ondulatorie, plecând de la cuantă care este, în esenţă, ceva vibrator, ajungând la atom care, fie şi considerat singular, are propria vibraţie.

Noţiunea de câmp energetic, aflat într-o continuă pulsaţie sau vibraţie, prezent la nivelul întregii materii din Univers, este esenţială, după cum vom vedea, pentru înţelegerea transferului de informaţie atât între organismele vii, cât şi între acestea şi mediul ambiant. Informaţia, în ultimă instanţă, este redusă tot la o vibraţie, la perceperea unui câmp energetic modulat în unde cu anumiţi parametri, schimbul de informaţie putând fi înţeles în acest mod ca o interferenţă de vibraţii, de unde sau de câmpuri energetice variabile.

Dacă urmărim formarea acestor câmpuri la fiecare nivel de organizare al unui sistem viu, vom constata că fiecare câmp electromagnetic reprezintă o însumare a mai multor câmpuri energetice aparţinând elementelor structurale componente. Moleculele însumează sarcinile electrice ale atomilor şi aşa, celula va însuma energia de câmp a moleculelor din structura sa şi, din aproape în aproape, ajungem la un câmp energetic complex, specific fiecărui organism viu. Cu alte cuvinte, organismul uman ca întreg, ca şi plantele şi celelalte vieţuitoare, emit radiaţii electromagnetice, în jurul fiecărui sistem viu existând un câmp energetic propriu care-l înconjoară ca o anvelopă (şi în întrepătrunde în întreaga sa structură). Aceste câmpuri sunt denumite biocâmpuri. Astfel, fiecare organism, având o structură particulară, va avea un biocâmp specific, cu parametri proprii, care-l disting de celelalte fiinţe, întocmai ca şi amprentele.

Între elementele componente ale unui biocâmp se stabilesc relaţii complexe care vor exprima starea energetică de funcţionalitate (într-o accepţiune mai largă, starea de sănătate) a organismului. Valorile maxime şi minime ale biocâmpului sunt în directă relaţie cu performanţele noastre fizice şi psihice şi, aceste valori, se află în permanentă interacţiune cu celelalte biocâmpuri realizând aşa-numitele interferenţe de câmpuri.

Întrucât funcţionarea tuturor organismelor vii presupune un consum de energie şi un schimb de informaţie, ea va fi influenţată de toţi factorii energetici şi informaţionali cu care interacţionează. Graţie lucrărilor multor cercetători, se ştie că amplitudinea câmpului nostru energetic urmează exact pe cea a ritmurilor fiziologice, pentru că energia viului este expresia fiziologiei sale. Influenţele favorabile sau nocive ale mediului ambiant se vor reflecta fidel în evoluţia biocâmpului. Determinarea biocâmpului prin diferite tehnici, aflate permanent în dezvoltare, permite să se lărgească aria investigaţiilor biologice în domenii încă greu accesibile prin mijloacele de care dispunem.

Mai mult chiar, într-o serie de afecţiuni petrecându-se mai întâi o confruntare de câmpuri energetice, o interferenţă a lor, primele modificări patologice vor apărea la acest nivel. În acest caz, funcţionalul precede lezionalul. Înţelegem vulnerabilitatea exprimării şi, de aceea, vom recurge la un exemplu. Când un microorganism invadează un organism, la nivelul celulelor gazdă se va petrece mai întâi o interferenţă de câmpuri energetice. Adversarul al cărui câmp energetic este mai puternic va fi învingător. dacă înving celulele organismului invadate germenii vor fi distruşi. iar dacă celulele sunt învinse, urmează o a doua fază, aceea a modificărilor organice cu simptomatologia specifică bolii.

Când boala s-a declanşat, organismul era de mult în "război", adică invadat. Un alt exemplu de interferenţă energetică cu consecinţe patologice ulterioare îl constituie apariţia accidentelor cardiovasculare în timpul erupţiilor solare. Se cunoaşte din studiile statistice ale morbidităţii că aceste accidente au o frecvenţă mai crescută din 11 în 11 ani, când au loc erupţii solare intense. În timpul unor astfel de erupţii solare intense (al unei astfel de perioade) ai cărei parametri de maxim şi de minim erau cunoscuţi, s-au efectuat măsurători ale conductibilităţii electrice în puncte cutanate corespunzătoare cordului şi unor funcţii ale sistemului nervos, structuri indicate de datele statistice medicale a fi cel mai mult afectate în aceste momente (de activitate solară intensă).

În zilele de activitate solară maximă, curba conductibilităţii electrice apărea net modificată, indicând prin aceasta o solicitare intensă din partea inimii şi a sistemului nervos. Intensitatea activităţii solare este urmată de emiterea unei cantităţi mari de radiaţii electromagnetice, care se face simţită şi la nivel terestru. Această radiaţie interferează cu câmpul energetic al organismului, care, la rândul său, este tot o radiaţie energetică. De aici incidenţa crescută a accidentelor vasculare, a tulburărilor psihice, ş.a. Este evident că, în cazul unui infarct miocardic apărut în aceste împrejurări, prima modificare a fost de ordin informaţional-energetic.

Fără îndoială că nu se întâmplă la fel în cazul îmbolnăvirii în urma unui traumatism fizic, cum ar fi, de pildă, lovirea cu un corp contondent sau impactul cu un corp dur într-un accident de circulaţie (cu toate că, veţi vedea, este destul de comentabilă şi această "descriere"), dar vom asista la acelaşi "război al undelor" într-un stres psihic. Există o întreagă patologie psihică în care nu se poate decela, nici la ora actuală, nici cea mai mică leziune organică. Modificările câmpului energetic care preced apariţia unei boli pot fi sesizate prin procedee speciale de înregistrare sau foarte rar, dar nu imposibil cum se crede, pot fi observate chiar de unii subiecţi înzestraţi natural cu posibilităţi de decodificare a unor astfel de informaţii.

Şi, dacă "mergem" mai departe, prima observaţie care se va face în cazul studiului acestor câmpuri este sesizarea unei ritmicităţi a acestor biocâmpuri, ritmicitate denumită bioritm - ritmul vieţii. Denumim ritm, aici, orice desfăşurare alternantă a unui fenomen sau proces, care urmează un tipar relativ.. "Viaţa este sensul timpului şi al spaţiului", silenţioasele orologii prezente în noi "ştiind" că există un timp pentru a veghea, un timp pentru a dormi, o oră pentru a te naşte, o oră pentru a muri. De la organismele monocelulare, de la amoebă la om, viaţa dispune de ceasornice interne care sunt întotdeauna acordate la marile ritmuri ale mediului (chiar şi la cele cosmice).

Prin bioritm, întreaga lume vie se integrează mediului şi Universului din care provine, imprimându-se un dublu caracter, de a fi independenţi şi în acelaşi timp dependenţi de el. Energiile mici vehiculate de radiaţiile cosmice de joasă frecvenţă, variaţia câmpului gravitaţional, alternanţa întuneric-lumină determinată de rotaţia planetei, compoziţia atmosferică, ca însăşi efect al evenimentelor cosmice, sunt câţiva dintre factorii prin care se încearcă astăzi o explicaţie a bioritmurilor. Toţi aceştia ar influenţa organismele vii prin intermediul câmpului bioelectric şi al apei din structura lor, care permite formarea de sisteme coloidale labile (vezi şi postările despre apă).

Se distinge un ritm sideral, cosmic sau extern şi unul biologic sau intern. Deşi suprapus pe marea diagramă a ritmurilor cosmice, fiecare organism îşi are propriile sale ritmuri care îi circumscriu o personalitate şi un destin aparte. Existenţa ritmurilor a impus şi ideea de timp biologic. Variabilitatea ritmurilor de la un organism la altul determină şi o variabilitate a timpului biologic, spre deosebire de timpul astronomic pe care încercăm să-l măsurăm  în perioade egale (ani, zile, ore, secunde). Pentru copil timpul este mai lung decât pentru un adult, pentru că evenimentele fiziologice sunt mult mai bogate în perioada de creştere a organismului.

Chiar întreaga noastră biologie este dominată de ritmuri, cum ar fi ritmul cardiac, circulaţia sângelui, ritmul respirator, compoziţia sângelui, activitatea creierului (ritmurile biocurenţilor emişi de creier, alternanţa somn-veghe, etc.), activitatea ficatului, a stomacului, a intestinelor, a aparatului excretor şi a ţesuturilor, metabolismul, secreţia endocrină, şi exemplele ar putea continua mai ales dacă începem să particularizăm pe elemente structurale.

Deci, în permanenţă oscilează în noi energia fizică şi psihică, elementele din structura noastră, funcţiile organismului, după legi bine determinate, permiţând astfel întreţinerea vieţii. Fiecare organ şi ţesut îşi are, după cum vedem, ritmurile structurilor ce compun ţesutul. În raport cu evoluţia lor distingem la nivel global un optim funcţional afectiv (emoţional), intelectual (inclusiv intuiţional) şi fizic alternând cu perioade de minim funcţional. Fenomenul poate avea consecinţe de ordin practic prin implicarea sa în planificarea timpului de activitate (ceea ce se aplică frecvent la numeroşi sportivi de performanţă), de creaţie, de obţinere a unor performanţe, etc. Experienţele efectuate pe animale (Halberg) au arătat că efectul unor substanţe toxice diferă în funcţie de momentul de administrare (în condiţiile măsurate atent de funcţionalitate a organismului fără "diferenţe").

Astfel, doze letale pot fi ineficiente la anumite ore şi invers, doze subletale pot fi fatale dacă sunt administrate la alte ore. Se va înţelege uşor în context că trebuie să avem în vedere alte legităţi în administrarea medicaţiei umane decât până acum. Tradiţionala indicaţie "de trei ori pe zi" (sau alt ritm static) este depăşită ca principiu pentru o bună parte din medicamente, găsirea timpului optim de administrare fiind soluţia pe care o va aduce medicina viitorului graţie dezvoltării cronobiologiei (dar, evident, aceste rânduri sunt "culese" dintr-o carte scrisă acum 45 de ani - 1970 şi această medicină a viitorului, hmmm, nu prea s-a dezvoltat - mecanismele constrictive ce "reţin" vechea medicină, cea alopată, pe prima poziţie fiind mult prea puternice pentru a permite "Noua Cunoaştere" - dar, iată că internetul se zbate şi Dumneavoastră citiţi şi, poate, veţi face ceva).

Dată fiind alternanţa funcţionalităţii organismului, se înţelege că este logic să intervenim cu o medicaţie cu efect stimulant la ora când ritmul unei funcţii este patologic diminuat şi invers, cu o medicaţie sedantă la ora când funcţia atinge un nivel patologic maxim (unul din principiile de bază "de aliaj" între medicina alopată şi noua medicină). De exemplu, medicaţia în scop de creştere a presiunii arteriale mici va avea un efect optim dacă se administrează dimineaţa, când valorile sale sunt minime, iar medicaţia cu rol hipotensor va avea un efect optim dacă o administrăm seara, când valorile presiunii arteriale ating un nivel maxim (ori, din proprie experienţă anterioară efortului meu de a elimina medicina alopată din tratarea HTA de care dispuneam, toţi medicii cardiologi, indiferent de "valoarea" lor, îmi prescriau medicaţia hipotensoare tocmai dimineaţă, seara prescriind doar o medicaţie "ajutătoare" - instinctiv am modificat administrarea mai întâi către prânz, deoarece sesizam o "cădere" prea mare a tensiunii care îmi dădea o stare de rău marcată şi, apoi, am început să "iau" doar medicaţia "de seară" care era, de fapt cea de "start" de zi, după indicaţiile medicilor - astfel, după 8 ani,  în care mă "dopam" cu tot felul de hipotensoare, care dintre care mai cu efecte adverse, am reuşit, într-un târziu, să am o tensiune stabilă, "sub 18 cu", tensiunea mea normală, de fapt denumită de medici malignă, sub tratament - acum, aproape fără nici un fel de tratament alopat am tensiunea stabil "sub 15 cu" şi evoluez spre bine cu ajutorul noii medicine/ noii cunoaşteri, în condiţiile în care medicii alopaţi îmi subliniau permanent că trebuie "să fiu conştient că sunt bolnav cronic, pentru totdeauna, şi să urmez prescripţiile lor"). Dar să revenim!

Studiul bioritmurilor ne permite o cunoaştere mai completă a propriei noastre biologii, cu consecinţe pe multiple planuri. O interesantă aplicare o constituie tehnica biofeedbackului, care are ca finalitate controlul voluntar al unor funcţii involuntare (tehnicile alfa, teta, etc. ce vor fi descrise ceva mai târziu, cât de repede îmi este posibil). Ritmul nostru biologic poate fi astfel, optimizat printr-un alt ritm, acesta fiind sensul cunoaşterii propriei noastre fiziologii.

Şi, "globalizând", există două ritmuri în care se exercită o presiune de accelerare cu o extraordinară forţă, ritmul vieţii şi al morţii. Este mai întâi ritmul de înmulţire a celulelor în embrion prin care, din două celule (de fapt "una şi jumătate") se înfiripă "sub ochii noştri" în progresie geometrică întregul nostru edificiu structural însumând miliarde de celule în armonie. Astfel, în circa trei luni embriogeneza este terminată şi în nouă luni avem o fiinţă nouă, o altă fiinţă umană fiind gata de a-şi desăvârşi destinul care, tehnic, nu şi l-a dorit şi din care numai prin moarte poate scăpa dar, practic, care şi l-a dorit şi prin moarte se poate elibera fie pentru că şi-a împlinit destinul fie pentru că nu mai este posibil acest lucru şi trebuie reluat drumul.

Este interesant de observat aici că, natura a găsit cele mai sofisticate moduri de percepere a lumii, pentru fiecare specie imaginând un altul în care "fantezia" şi "inteligenţa" Creatorului a "Marelui Necunoscut" sunt inepuizabile (şi asta numai dacă ne raportăm la Terra). Al doilea ritm, cu aceeaşi viteză de înmulţire accelerată apare în procesele neoplazice. Asistăm neputincioşi la o furtună mitogenetică (mitogenul este o substanţă chimică care induce proliferarea celulelor iar aici am folosit acest termen în sensul de a descrie toate "participantele" la acest proces), dar din care nu se vor mai naşte decât "monştri", celule cu structuri alterate.

Acest monstru "intrat în noi", fără să vrem să ştim precis cum (medicina alopată bâjbâie cu tot felul de explicaţii, noua medicina ne induce rezolvarea problemei dar, după cum am afirmat, şi unii şi alţii... hmmm, să nu comentez acum), ucide în cele din urmă întreaga colectivitate de celule care l-a găzduit (după medicina alopată, deoarece după noua medicină este vorba despre o reacţie datorată unui conflict atât de intens încât respectivul organism consideră că nu mai are rost să continue a exista). Ce forţă inexpugnabilă obligă celulele noastre să-şi piardă sistemul lor normal de existenţă, deturnându-le pe drumul unei înmulţiri haotice (zic alopaţii, dar cu un "determinism" concret şi exact, zic noii) aducătoare de moarte? Este sigur o forţă cu aceeaşi tărie ca şi a embriogenezei, dar cu sens contrariu. Este sigur vorba despre aceeaşi forţă, cea a vieţii, în care un sens aduce viaţa şi un sens conchide viaţa. Într-un sens aduce muzica vieţii şi în alt sens o opreşte ca fiind prea disonantă, prea deranjantă pentru a mai continua, destrămând absurdul edificiu construit prin sine însuşi.

Deci, întâlnim şi aici un algoritm al inteligenţei, dar înţelepciunea lui scapă majorităţii dintre noi, pentru că ne privim din noi şi ne vedem durerile noastre, nu din afară, ca să sesizăm alt lanţ de cauzalităţi insensibile la propria noastră dramă. Este, poate, cel mai ilustrativ exemplu prin care sesizăm doar efectele, nu şi cauzele lor. Din interiorul tunelului în care trăim nu putem vedea decât lumea ca efect şi nu ca motivare. Şi asta, o recunoaştem numai dacă orgoliul de atotştiutori nu ne orbeşte. Offf, iar "o dau în noua cunoaştere"... Să revenim!

Ar fi cazul să ne ridicăm întrebarea dacă există un model energetic al viului, atât timp cât există ritmuri... Cercetătorii au măsurat, de exemplu, câmpul electric de la un ou de broască înainte de începerea procesului de diferenţiere celulară embrionară şi a găsit că, la nivelul zonei în care se va dezvolta ulterior sistemul nervos, valoarea sa era semnificativ mai ridicată decât în celelalte zone. Măsurătorile de acest gen au fost efectuate şi pe alte "forme de dezvoltare embrionară" ajungându-se rapid la posibilitatea de a indica cu precizie zona unde se va dezvolta extremitatea cefalică a viitorului pui. Se constată, deci, că încă dinainte ca structura vie să se diferenţieze în organe, apare o diferenţiere de câmp bioelectric sau bioenergetic. Plecând de aici, cercetătorii au emis ideea de matrice, de schemă energetică după care s-ar organiza organismele vii.

Mai mult, chiar şi la plante se constată prezenţa unui câmp electric produs de celulele vegetale (evident!!!). Astfel, determinări repetate ne permit să observăm cum creşterea plantelor este precedată de câmpurile electrice celulare care mobilizează auxinele (hormoni de creştere) în interiorul său. Astfel, schema electrică a celulei (biocâmpul celulei) se modifică cu 30 de minute înainte de a se constata efectul hormonilor de creştere. Mulţi cercetători au studiat ritmurile fiziologice ale organismului prin determinarea fluctuaţiilor ce au loc permanent la nivel de biocâmp, ajungând la concluzia că modificările noastre energetice le anticipează pe cele clinice, confirmând, dacă mai era nevoie, ipoteza conform căreia biocâmpul "ar putea fi un câmp de forţe pentru organizarea materiei vii".

Sunt fizicieni care afirmă că, într-un angrenaj format din miliarde de celule, cum este corpul uman, pentru a se menţine un echilibru între numărul de celule care mor şi cele care le înlocuiesc (în condiţiile înlocuirii totale a celulelor corpului uman de aproximativ 2 ori pe an) este necesar ca informaţia la acest nivel să se transmită cu viteza luminii, adică prin intermediul radiaţiei electromagnetice a câmpului biologic. Un studiu realizat în "direcţia" selectării de seminţe viabile faţă de cele neviabile prin înregistrarea câmpului bioelectric a demonstrat nu numai aspecte ale biocâmpului, semnificativ diferenţiate la seminţele viabile de cele "ucise" chimic, dar, spre surpriza cercetătorilor, relevă şi un efect de "prefigurare" a viitoarei rădăcini.

Ciudata imagine de "prefigurare" a viitoarei plante apare atât la înregistrarea fotografică a fenomenului, cât şi la înregistrarea video ca o excrescenţă ce "depăşeşte" limitele fizice ale seminţei negerminate. Pe răsaduri de grâu, urmărite in vivo, se observă o intensă activitate bioelectrică sub forma unei emisiuni tip "scântei", care apare mai întâi la nivelul rădăcinii, apoi la nivelul mugurilor, indicând ordinea de dezvoltare a plantei. Surprinşi de apariţia fenomenului, cercetătorii preferă să citeze, în loc să dea explicaţii, mai ales că este evident că există un model care prefigurează organizarea adultului şi mecanismele prin care se formează şi se menţin aceste modele nu sunt elucidate. Dar s-a găsit o cheie a acestui mecanism, germenii conducând prin ei înşişi curent electric (am observa aici, doar în trecere, analogia între ideile lui Platon, arhetipurile lui Jung şi aceste câmpuri electrice care par să le confirme).

Deci, observaţiile cercetătorilor, ca şi alte date, sugerează aşadar existenţa unui câmp energetic matrice, organizator, pentru informaţia genetică (în mod direct în colaborare cu aceasta dar, deseori, corector sau completiv cu aceasta). Iată o idee "nebună", ca să-l parafrazăm pe Niels Bohr. Din moment ce descifrarea mecanismelor genetice a fost răsplătită generos cu numeroase premii Nobel, a afirma că ADN-ul nu deţine primul loc în transmiterea informaţiei, ci acesta este doar răspunsul, mijlocul, prin care câmpul energetic originar transmite informaţia genetică, pare într-adevăr o blasfemie, o îndrăzneală fără acoperire.

Dar oare nu avem nevoie de idei îndrăzneţe ca să recuperăm întârzierea în care se află biologia în comparaţie cu dezvoltarea celorlalte ştiinţe?!? Oare nu este deja suficient ceea ce s-a demonstrat experimental şi în practică?!? Nu pentru a scoate din impas o fizică, o biologie, sau orice altceva manifest, ce nu mai putea explica în manieră clasică noile fenomene apărute, au invocat cercetătorii necesitatea unor astfel de idei. dacă astfel de idei s-au dovedit utile (să ne amintim de saltul fantastic pe care-l face Einstein pentru fizică), de ce atunci să le respingem aprioric, fără să vedem dacă pot da "roade"!!!

Să enumerăm numai câteva din fenomenele care pot fi explicate prin admiterea acestei ipoteze: vindecările aşa-zise psihice (terapii alfa, beta, teta, etc), readaptările ţesuturilor într-un organism adult la noile funcţii ce i se impun în caz de necesitate, modificările evidente ale ADN-ului conform cerinţelor de adaptare şi continuitate ale individului/ speciei, înţelegerea evoluţiei şi a viului într-o altă lumină decât cea postulată de teoriile hazardului.

În această concepţie, perpetuarea viului nu ne mai apare sub forma "celulă din celulă", ci "energie din energie", bineînţeles codificată. În definitiv ştim foarte puţin despre conversiunea materiei în energie, dar atât cât ştim nu infirmă ideea, ci o confirmă. W. Heisenberg, cel ce a emis celebrul principiu al nedeterminării sau incertitudinii, ne spune că "energia devine materie prin aceea că se transpune în forma unei particule elementare", iar "toate particulele elementare sunt alcătuite din acelaşi substrat, şi anume din energie"...

Dar, ajunge pentru azi... Mai "vorbim"!

Dragoste, recunoştinţă şi Înţelegere!!!

Dorin, Merticaru