Cum funcționează... "Trupul" nostru (10)

Recapitulând câteva din cele prezentate în postările anterioare, remarcăm o serie de observaţii care apar să demonstreze existenţa unei posibilităţi de comunicare la nivelul întregii lumi vii prin intermediul unui câmp energetic emis de organism: comunicarea dintre celulele unui ţesut, dintre organismele umane (două sau mai multe - inclusiv dintre toţi indivizii unei specii), dintre om şi plante şi dintre om şi microorganisme.

Tot ceea ce este viu emite şi recepţionează informaţii pe un cod specific, probabil fiecărei specii sau propriu chiar lumii vii în totalitatea sa. Dacă am găsi cheia acestui cod, a acestui limbaj universal prin care se exprimă viaţa, am obţine posibilitatea de a "comunica" cu orice vieţuitoare (în special cu noi înşine sau cu semenii noştri) cu posibilităţi nebănuite "folositoare" chiar şi în condiţiile unui limbaj intuitiv. Ceea ce nouă ni se pare a fi nou, necunoscut până acum, este existenţa posibilităţii de a comunica, adică de a emite, de a recepţiona şi de a prelucra informaţii la nivelul întregii lumi vii, indiferent de treapta filogenetică în care se află, aşadar, indiferent de nivelul de dezvoltare al sistemului nervos.

Această proprietate ni se pare atât de specifică lumii vii, încât considerăm că poate fi adăugată legităţilor comune de organizare a materiei vii. Însăşi esenţa viului credem că am putea-o exprima prin posibilitatea de a comunica, de a realiza o unitate cu mediul ambiant şi, prin niveluri succesive de integrare, cu întreaga lume vie.

Medierea energetică a relaţiilor interumane impune, în plan teoretic, şi o altă bază în înţelegerea fenomenelor psihice. Unele trăiri psihice situate în afara stărilor deschise (în consideraţiile de până acum ale psihologiei clasice - şi, despre care vom vorbi mai târziu) îşi pot găsi explicaţie ştiinţifică privite din această prismă. Considerăm că această posibilitate de comunicaţie, de transfer de informaţie între indivizi, este mult mai pregnantă în lumea lipsită de limbaj articulat.

Nu am putea astfel explica o mulţime de acte de conduită adecvate, care poartă pecetea unei "înţelegeri raţionale", prezente în lumea animalelor inferioare omului. Dincolo de o serie de gesturi, sunete, mirosuri, care au o anumită semnificaţie pentru animale, acţiunile complexe de conducere a grupurilor, distribuţia rolului în grup, întreprinderea unor acţiuni comune, ar fi posibil să se realizeze pe această cale (implicit, prin intermediul "rădăcinii animale", ancestrale, a omului această precizare ar fi valabilă şi la nivelul grupurilor umane).

Astfel, telepatia ar fi o formă de prelimbaj... Este foarte probabil ca înainte de apariţia limbajului articulat, însuşi omul să fi dispus de această posibilitate de comunicare. Apărând limbajul ca formă superioară şi mult mai concretă, mai eficientă, de comunicare, această capacitate s-a atrofiat (prin diminuarea până la anulare a utilizării), rămânând într-o formă latentă în fiecare din noi. Hominizii au apărut acum câteva milioane de ani în urmă.

Luând în calcul aceste date, am putea spune că vorbim probabil de 2 milioane de ani, după ce am "tăcut" circa 3 miliarde de ani. Proporţional, ar însemna că vorbim de câteva ore după o tăcere de mai mulţi ani. În tot acest timp, bineînţeles că am comunicat... Am comunicat între noi pe alte căi, din care, modalitatea telepatică trebuie să fi avut un rol care nu poate fi neglijat. De altfel, nu suntem originali în această ipoteză, ideea comunicării prin telepatie înainte de apariţia limbajului articulat fiind adusă în ştiinţă mai de mult de către Freud şi de alţi cercetători.

Teoria informaţiei, teoria cuantică şi datele actuale de neurofiziologie ar constitui, după mulţi autori, instrumentele conceptuale prin care s-ar găsi o explicaţie ştiinţifică posibilităţii de percepere a informaţiei de la distanţă, în afara căilor clasic admise. Opinia că astfel de fenomene ar sfida legile cunoscute, se bazează pe un "realism naiv" dominant în ştiinţa de înainte de apariţia fizicii cuantice, deoarece ipoteza conform căreia transferul de informaţie la distanţă este mediat de undele electromagnetice de joasă frecvenţă "nu pare să contrazică în mod evident nici un fel de date fizice sau biologice".

În multe laboratoare de electronică, biotehnologie, etc, din universităţi cu tradiţie, s-au efectuat numeroase experimente în condiţii de control ştiinţific riguros, supunând experimentelor atât persoane cunoscute ca dispunând de capacitatea de percepere la distanţă, cât şi persoane care nu-şi cunoşteau astfel de însuşiri "paranormale". Subiecţilor aflaţi în laborator li se cerea să descrie verbal şi prin desen o serie de obiective necunoscute, situate la distanţă (clădiri, şosele, peisaje) în timp ce erau vizitate de alte persoane, numite persoane obiectiv.

Experienţele efectuate au demonstrat în general existenţa unei astfel de posibilităţi de vizualizare la distanţă în limite acceptabile, alteori surprinzător de dezvoltată atât pentru subiecţii dotaţi nativ, cât şi pentru unii din subiecţii aleşi la întâmplare. Din această categorie au făcut parte persoane alese aleator, vizitatori ai institutelor de cercetare care şi-au exprimat acordul de participare, oameni de ştiinţă sau de alte profesii, care manifestau chiar neîncredere faţă de experiment. Cea mai bună cale de convingere este includerea în experimente a însăşi persoanelor sceptice, remarcă experimentatorii.

Unul din astfel de experimente a constat în explorarea vizionării la mare distanţă (mai multe mii de kilometri). În anumite locaţii, situate la distanţă mare, se jalonează câteva obiective şi activităţi ce urmează a fi "văzute" de 3 subiecţi (dau detalii numerice descriind experimentul cât mai concret). Aceştia nu ştiau despre ce locaţie este vorba şi, cu certitudine nu mai fuseseră prin acele locuri. Se obţin 12 descrieri exacte a 7 obiective şi activităţi: 6 de la un subiect, 5 de la altul şi una de la al treilea subiect. Acesta din urmă a dat însă descrierea cea mai bogată în detalii. Rezultatele au depăşit net probabilitatea, calculată, a unor coincidenţe întâmplătoare.

Pentru obiectivarea fenomenului de transfer de informaţie la distanţă, experimentatorii au uzat de probe indirecte ca EEG, metoda potenţialelor evocate, pletismografia (metodă de explorare a circulaţiei periferice bazată pe înregistrarea variaţiilor pulsului). Se relatează, astfel, un experiment deosebit de bogat în semnificaţii, am spune chiar tulburător pentru înţelegerea complexităţii noastre psihice. Unui subiect i se efectuează o EEG. Într-o altă încăpere, o persoană este stimulată din timp în timp, fără ca subiectul la care se înregistrează EEG să ştie.

Şi, pe traseul EEG apar, exact în momentul stimulării celei de-a doua persoane, inflexiuni grafice (potenţiale evocate) ce demonstrează o receptare a semnalului emis în camera vecină. Este interesant de reţinut că, dacă se cerea subiectului receptor (în acest caz, cel căruia i se efectua EEG) să apese pe un buton în momentul în care sesizează "o influenţă străină asupra sa", acesta o făcea la întâmplare, în discordanţă cu ceea ce dovedea traseul EEG. Neavizat că se va acţiona asupra sa, nu sesiza nimic. S-a demonstrat prin acest experiment că, subiectul recepţiona la nivel inconştient semnalele emise de emiţător.

Astfel, s-a concluzionat că datele obţinute (diminuarea în amplitudine şi desincronizarea ritmului alfa, potenţial evocate) pot dovedi coexistenţa unei înregistrări de evenimente petrecute la distanţă pe o cale neconştientă. Fenomenul merită, după aprecierea noastră, mai multă atenţie. Am putea extrage de aici ideea că multe din noţiunile noastre sunt recepţionate de noi fără să ştim, să fim conştienţi de aceasta.

Cercetătorii susţin aceeaşi idee. Se ştie în prezent, de altfel, că preluăm conştient doar o mică parte din informaţiile primite de creier, cele mai multe dintre ele rămânând la nivel inconştient/ subconştient. Nu este de mirare, în această accepţiune, că o serie de idei şi descoperiri în ştiinţă au apărut concomitent la mai mulţi autori. Fără îndoială, nu poate fi exclus nici adevărul că, prezenţa aceloraşi informaţii într-un anumit timp poate conduce simultan pe mai mulţi cercetători la aceleaşi concluzii.

Prin alt experiment, redat cu toate detaliile necesare pentru a înţelege rigurozitatea ştiinţifică a cercetării, au fost relevate o serie de latenţe existente în noi şi capacităţi ce depăşesc limitele impuse de spaţiu şi timp. Au fost aleşi 6 subiecţi (S1, S2, ..., S6), din care trei (S1, S2, S3) au aptitudini speciale cunoscute, iar ceilalţi trei (S4, S5, S6) sunt "indivizi obişnuiţi". În protocolul experimentului s-a prevăzut ca fiecare subiect să fie izolat cu un experimentator în laborator (în laboratoarele Stanford), iar la un moment prestabilit să fie solicitaţi să descrie obiective situate la mare distanţă, pe care în acel moment îl vizitau echipe formate în acest scop, echipe obiectiv.

Locul obiectiv ce urma să fie vizitat de echipa obiectiv şi care trebuia să fie descris de subiecţii aflaţi în laborator nu era cunoscut dinainte nici de experimentatori, nici de subiecţi. Echipa obiectiv primea un carton pe care era înscris obiectivul iar acesta era scos la întâmplare dintr-un seif, până atunci sigilat de către directorul secţiei de ştiinţă şi tehnologie, care, la rândul său, era străin de experiment. Toate acestea erau măsuri menite să asigure maximum de obiectivitate ştiinţifică. La modul concret, fazele de lucru se succedau astfel: se izola mai întâi subiectul cu un experimentator într-o cameră unde rămânea în repaus 30 de minute, după acest interval începea descrierea verbală şi grafică (se cerea subiectului să deseneze) a obiectivului pe care îl considera a fi destinat să-l vizualizeze concomitent cu echipa din teren. În timp ce un subiect era astfel izolat, un al doilea experimentator solicita, prin intermediul cartonaşului amintit, locul obiectiv ce trebuia vizitat.

O altă echipă formată din 2-4 experimentatori se deplasa cu maşina spre obiectivul ţintă. În acest mod, nici subiectul studiat şi nici experimentatorul care-l însoţea nu cunoşteau obiectivul ţintă, eliminându-se astfel orice posibilitate de comunicare voluntară sau involuntară. După 30 de minute necesare deplasării până la obiectiv, echipa rămânea acolo 15 minute. În acest ultim interval de timp, subiectul studiat era rugat să descrie verbal obiectivul şi să încerce să execute şi desene ajutătoare. Impresiile comunicate verbal erau înregistrate pe un suport, pentru confruntarea ulterioară cu realitatea. După experiment urma confruntarea subiectului cu echipa obiectiv. Pentru a se da posibilitatea subiectului să se autocontroleze era şi el adus, în cele din urmă, la faţa locului. Şi, iată rezultatele experimentului...

Subiectul S1 (cu experienţă) a fost supus la 9 experimente. Un amănunt, poate nu lipsit de importanţă, a fost comisar de poliţie. Această precizare "dovedeşte" multă uşurinţă în descrierea corectă de clădiri, şosele, grădini, etc. Descrie, de asemenea, corect culorile obiectivelor existente în teren, ambianţa şi activităţile din zonă. Unele obiective din teren sunt chiar recunoscute şi redate ca atare. În descriere apar însă şi mici erori: două bazine folosite la filtrarea apei sunt considerate piscine dar erorile ţin mai mult de precizarea funcţionalităţii obiectivelor, în timp ce elementele de structură sunt descrise cu o mare acurateţe.

Subiectul S2 (tot cu experienţă) afirmă că echipa de demarcare se află într-un muzeu. În realitate echipa fixase ca obiectiv un teren de tenis de câmp ce se afla la circa 90 metri de muzeul indicat. Întocmai ca în toate experimentele s-a dovedit că subiecţii redau în astfel de situaţii o informaţie mai puţin analitică, informaţia ţinând mai mult de concret decât de abstract, existând chiar posibilitatea intervenţiei conştientului care a selectat ceea ce i se părea a fi important, relevant. Subiectul S3 (tot cu experienţă) a încercat să-şi dezvolte capacitatea de a viziona la distanţă de mai mult timp. Se întocmea, spre exemplu, pentru antrenament, o listă în care erau dictate la întâmplare obiective pe care subiectul şi le imagina ca existând în teren. La sfârşit confrunta lista cu realitatea, pentru controlul subiectului.

Cercetătorii sunt de părere că aceasta ar reprezenta cea mai bună cale de antrenament. Evident că acest subiect a realizat o descriere care a corespuns întocmai realităţii. Să trecem acum la "persoanele obişnuite"! Subiectul S4, de exemplu, era o femeie, de profesie fotograf. Nu îşi cunoştea nici o însuşire psihologică deosebită, fiind de aceea inclusă în experiment ca subiect fără experienţă. Din experimentul efectuat a rezultat că şi acest subiect a fost capabil de o descriere verbală şi prin desen apropiată de realitate. Aceasta i-a determinat pe cercetători să aprecieze că, într-o anumită măsură, toţi oamenii dispun de calităţi latente telepatice care se pot manifesta în unele împrejurări. Pentru a scurta descrierea, rezultatele au fost apropiate de ceea ce s-ar fi putut "potrivi" prin simpla întâmplare, deci rezultatele au fost nesemnificative.

Dar, să nu concluzionaţi ceva anume! Utilizarea repetată a unor subiecţi neexperimentaţi, uneori simpli vizitatori ai laboratoarelor sau oameni de ştiinţă în delegaţii oficiale, a relevat adesea rezultate surprinzătoare. După mai multe încercări, unii subiecţi reuşeau să descrie foarte exact obiectivul fixat. Fără să-şi poată explica fenomenul, cercetătorii menţionează că unii subiecţi au făcut descrieri de elemente ale obiectivului care nu intrau în câmpul de observaţie al echipei din teren, spre exemplu, fiind descrise obiecte ce se aflau ascunse înapoia unor boscheţi, care nu puteau fi văzute de experimentatori.

Ca urmare a rezultatelor experimentelor, oamenii de ştiinţă apreciază că, aceste cercetări "arată cu claritate prezenţa unui canal de informaţii". Între subiecţii iniţiaţi (cu experienţă) şi cei neiniţiaţi există o simplă diferenţă: ultimii obţin rezultate mai "sporadice şi mai vagi". De aici şi concluzia ipotetică a cercetătorilor că, "vizionarea la distanţă ar putea fi o facultate de percepţie latentă cu largă distribuţie". Şi, totul nu este decât o problemă de antrenament, de "solicitare" în timp a uzului de astfel de calităţi. Dar, studiul efectuat, nu le-a permis cercetătorilor să înţeleagă "natura semnalului purtător de informaţie pe care-l percepe un subiect în timpul vizionării la distanţă".

Subiecţii au afirmat că "văd" obiectivul ca şi cum s-ar fi aflat în faţa lor, dar într-o perspectivă care permite o descriere inaccesibilă celui de priveşte de la sol. Statistic, subiecţii s-au arătat mai capabili să descrie un obiectiv aflat la mare distanţă, decât să "nimerească" un număr ales dintr-un şir fixat la întâmplare.

Observaţia ar putea explica, după aprecierea cercetătorilor, de ce se înregistrează reuşite mai mari în experimente care implică trăiri afective decât în cele cu cifre, cărţi de joc sau figuri de tip Zener. Un mic detaliu, cercetătorii incriminează rolul memoriei şi al imaginaţiei ca "surse de zgomot" (bruiajul informaţiei). Iată unele "picanterii" interpretative înregistrate în timpul experimentelor: noroiul lăsat de maree în port a fost descris ca "o arie de lavă condensată", ca "o piele de elefant încreţită" acoperind terenul, sau un balansoar pentru copii a fost "văzut" ca un "triunghi de fier".

Şi, în urma studiilor, cercetătorii au emis ipoteza că aptitudinile testate ar putea avea sediul "de percepţie" în emisfera cerebrală stângă (se observă o creştere de activitate EEG în special de tip alfa în momentele "de percepţie") şi cel de interpretare şi redare "creativă"/ "interpretativă fără concret" în emisfera dreaptă (pentru dreptaci - pentru stângaci se inversează), această emisferă dreaptă fiind "specializată" în elaborări spaţiale. Această ipoteză, în totalitatea ei, este din ce în ce mai confirmată de studii, existând chiar afirmaţii de genul "ştiinţa la stânga şi arta la dreapta".

Mai mult, studiile efectuate au relevat şi un fenomen deosebit de surprinzător asupra capacităţii de anticipare a unora dintre subiecţi. În acest sens, au fost făcute de către subiecţi multiple descrieri corecte înainte ca obiectivul să fie ales. În protocolul experimentului s-a prevăzut ca subiectul să înceapă descrierea obiectivului cu 20 de minute înainte de a fi ales şi cu 35 de minute înainte ca echipa de experimentare să ajungă în teren. Descrierea trebuia să fie încheiată cu 5 minute înainte de momentul alegerii obiectivului. Toţi arbitrii au constat o concordanţă nesperată între descrierile făcute anticipat şi obiectivele vizitate ulterior de echipele de experimentatori.

Aşadar, cercetătorii au denumit fenomenul ca fiind "vizionare la distanţă şi temporală". În explicarea sa, cercetătorii pornesc de la ideea că, conceptul de cauzalitate nu poate fi o lege absolută, de vreme de pot exista "procese de deviere", adică abateri de la lege. Cauzalitatea fiind un "adevăr statistic" satisface situaţiile "medii" (în sensul de medie) şi permite excepţii. Fenomenul de predicţie ar fi astfel o excepţie care "relativizează spaţiul şi timpul". Succesiunea evenimentelor în timp este inversată, ca şi cum "evenimente care încă nu s-au petrecut ar putea provoca o percepţie în prezent". Mai mult, se vorbeşte despre prezenţa unor "unde avansate" care "ar putea constitui, în anumite cazuri, un purtător de informaţie precognitivă a unui eveniment".

Această "observaţie" este confirmată de studiile recente în ceea ce priveşte procesele cuantice ce au loc la nivelul microtubulilor neuronali. "Supralicitând" metodele de protecţie şi de eliminare de "interferenţe", cercetătorii au ajuns la concluzia că fenomenul de vizionare la distanţă nu este funcţie de distanţă şi nici influenţat de ecranare prin cuşca Faraday (care constituie un ecran pentru orice fel de radiaţie electromagnetică). Informaţia dată de subiecţi este îndeosebi de ordin neanalitic, subiecţii redând mai degrabă forma, volumul, culoarea, decât denumirea sau funcţionalitatea obiectivului.

De aici sugestia că, acest gen de percepţie ar ţine de emisfera stângă, analitică, dominantă ce "livrează" spre interpretare informaţia către emisfera dreaptă, conştientului, nedominant. Apoi, din constatarea că s-au obţinut rezultate, deşi nu de aceeaşi calitate, şi la subiecţii aleşi la întâmplare, cercetătorii emit ipoteza că, "vizionarea la distanţă poate fi o capacitate perceptivă latentă şi larg distribuită, dar reprimată" (mă repet cu scopul de a se reţine acest "detaliu").

În concluzie, fenomenul studiat este compatibil cu gândirea ştiinţifică modernă, rezultatele fiind, incontestabil, atestate ştiinţific, putând fi reproduse la dorinţă şi probate statistic (dacă se doreşte), condiţii impuse de ştiinţa modernă pentru autentificarea acestui fenomen.

Dar, cu toate acestea, voi continua prezentările "intrând" puţin şi pe "teritoriul" şcolii ruse (şi nu numai).

Dar, asta, în postarea viitoare (ajunge pentru acum)!

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere!!!

Dorin, Merticaru