Cum funcționează... "Trupul" nostru (19)

Mai am câteva lucruri de prezentat legat de postarea de ieri...

Voi începe cu un fel de "memento mori" (nu uita că vei muri), ciudată "strivire" după tema de ieri. Acceptăm ca pe o axiomă ideea că Naşterea şi Moartea (fie Eros şi Thanatos, cei aleşi în postarea anterioară) se înscriu în ordinea naturală a lucrurilor. Şi, totuşi, de ce moartea? De ce într-o lume care este infinită ca întindere, tot ceea ce există are o durată finită?

Dacă a fost posibil să apară stelele cu materie, imensele galaxii şi minunea de a gândi la toate acestea, de ce n-ar fi fost în puterea Creatorului şi o existenţă infinită a lucrurilor în timp? Se poate spune că, ar fi însemnat să existe doar un univers îngheţat, fără evoluţie, fără mişcare. De acord, dar lumea nu este doar rezultatul mişcării, ci şi al unor legităţi care conduc la finalităţi precise. Să luăm exemplul lumii vii! Fiecare specie are o durată de viaţă, dar întotdeauna circumscrisă anumitor limite.

Dacă numai simpla mişcare a aranjamentelor atomice ar fi cauza lor, atunci ce i-ar determina pe aceşti atomi să se organizeze şi să se dezorganizeze în limite de timp aşa de diferite? Singur, programul genetic este cel care determină limitele vieţii unei specii (spun cercetătorii actuali) dar, cine-l impune? Atât timp cât un mecanism genetic, organism în totalitatea sa, câmp informaţional sau ce se mai poate invoca la baza acestei dezordini având ca finalitate moartea, creează viaţă, reînnoieşte permanent celule, ce poate sta la baza încetării acestui fenomen de perpetuare şi să îi aducă defectarea şi încetarea funcţionalităţii?

Pentru ca unui fenomen să i se fixeze un algoritm de viaţă, un început, o dezvoltare până îşi atinge optimul său funcţional, sau apogeul, urmat de involuţie şi sfârşit, este de presupus că "programatorul" ştia dinainte care este limita acestui apogeu, singurul ce pare să-l intereseze. Judecat după aparenţă, lumea există doar ca să se ajungă aici. este un sens în asta? Ceea ce persistă este doar ideea de lume, formele sale fiind cele care dispar pentru a fi înlocuite.

Cui serveşte această eternă reluare? Evident că, aici, ştiinţa tace... Dar, vin unele răspunsuri de pe undeva... "Pentru a îmbogăţi informaţia din plan spiritual sau câmpul universal de informaţie", sună ca un răspuns cu rezonanţe ezoterice, exprimat în limbaj modern... Sau, printr-o voce de acum sute de ani (Pascal): "Spiritul are nevoie de carne şi de timp pentru a se perfecta pe sine". Acumularea de energie pozitivă, care se poate obţine printr-o conduită de viaţă orientată spre acte pozitive înseamnă perfectare. Şi, orice este negativ ne opreşte dar nu ne dă înapoi, arătându-ne că a fost greşit, bătătorind drumul spre perfectare. Fără dubii şi particularităţi.

În concluzie, viaţa ar reprezenta singura stare de existenţă a materiei aptă să traverseze toate nivelurile de ordonare ale Universului. Reluarea sa ar fi dictată de timpul necesar acumulării energiei capabile de propulsarea în regiunile înalte ale universului spiritual reprezentat de lumină. Chiar dacă am admite acest punct de vedere venit din alte orizonturi spirituale, rămân încă întrebări fără răspuns. De vreme ce rezultatul experienţei este deja cunoscut într-un alt plan, ce rost are atunci experienţa? Să fie cumva întocmai ca atunci când elevii aplică cele învăţate într-un laborator, ca atunci când cele cunoscute deja, perfecte fiind, energie directă de la Creator ce ne-a făcut asemenea lui, Creatorii vieţii noastre şi a celor din jur, noi cei care au nevoie doar de experimentarea cunoaşterii?!? Ar putea fi un răspuns...

Aşadar, orice naştere cheamă o moarte şi orice moarte cheamă o naştere. Murim pentru a ne naşte în altă stare, ne spun religiile, murim pentru a lăsa loc urmaşilor noştri, ne spune ştiinţa... Dar, oricum ar fi, trăim în permanenţă cu sentimentul morţii în noi, ca o ameninţare fără termen, ca un propulsor inedit către o finalitate a acestei treceri. Este aici o prevedere inteligentă, o adâncă înţelepciune. Câţi dintre muritori ar avea puterea să suporte neperturbaţi cunoaşterea prealabilă a clipei când nu vor mai fi? Sunt sigur şi excepţii, dar "cu o floare nu se face primăvară". Există oameni care cunosc acest moment pe diverse căi şi rămân, totuşi, egali cu sine. Dar, la modul general, stăpâneşte angoasa minţii. de aceea nu este recomandată recurgerea la diverse mijloace oracolare. Dacă aceasta ar fi trebuit s-o ştim, cu siguranţă am fi ştiut-o (de fapt cei care trebuie să o ştie o anticipează fără eroare).

Angoasa de moarte, ne spune Mircea Eliade, este prezentă mai mult în cultura europeană, pentru că, prin desacralizarea adusă de ştiinţe s-a impus sentimentul de stingere a vieţii în neant. Este, deci, angoasa în faţa neantului. În culturile extraeuropene, începând cu cele arhaice şi ajungând până la cele asiatice actuale, unde sentimentele religioase sunt mult mai implicate în viaţa oamenilor, nu există această teamă, deoarece moartea constituie doar o trecere spre un alt mod de existenţă. De aici şi semnificaţia simbolică de iniţiere şi de renaştere ce se acordă morţii. De aici, impunerea de asemenea a ritualurilor de înmormântare, "moartea fiind marea iniţiere".

De altfel, este destul de des întâlnită ceremonia de naştere la care participanţii plâng, deoarece noul suflet ce se încarnează are în faţă viaţa în "opoziţie" cu ceremonia de înmormântare la care participanţii cântă şi dansează deoarece sufletul s-a eliberat de neliniştea cărnii, de hazardul interacţiunii cu semenii şi este acum, acolo unde îi este locul, energie divină, originară reîntoarsă acasă.

Dar, să revenim la iniţiere! Se disting, în acest sens, două tipuri de iniţiere, una a trecerii de la copii la adultul păstrător de tradiţii şi cult pentru strămoşi, specifică unor societăţi şi culturi arhaice, şi alta a morţii propriu-zise. Prima iniţiere în lumile arhaice este aceea a tinerilor care pentru a deveni adulţi sunt supuşi la foarte grele încercări. "Naşterea" lor în alt om presupune probe de rezistenţă psihică şi fizică specifice infernului, în care monştrii înspăimântători terifiază şi chinuie fiinţa  ce trebuie purificată şi renăscută. Este o moarte simbolică a celui ce a fost şi o renaştere simbolică a celui ce trebuie să fie.

În acest scop sunt utilizate, la unele culturi, ierburi halucinogene, unii adulţi imită monştri ce apar din întunericul junglei, unde adolescenţii sunt lăsaţi singuri în timpul ritualului de iniţiere, se utilizează tuneluri întunecoase în care apar măşti înspăimântătoare, iar mai târziu societăţile antice de mistere iniţiatice au folosit încăperi sub formă de labirint. Abia după ce au fost trecute aceste probe dure, tinerii devin adevăraţi membri ai tribului, capabili să împărtăşească în totalitate viaţa acestuia. Dar, să ne oprim puţin asupra semnificaţiei simbolice a acestui ritual! Pentru a fi alt om trebuie să îl faci să dispară din tine pe cel vechi.

Trecerea la o altă viaţă, la o stare nouă superioară, cere un preţ, un sacrificiu, o plată deoarece nimeni nu poate obţine ceva în plus fără să plătească. Şi acest adevăr credem că este valabil pentru întreaga noastră existenţă materială, dimensiunile sacrificiului fiind adesea nu doar simbolice. Morţii propriu-zise îi urmează acelaşi prag păzit de monştri, de teama noastră de necunoscut. este infernul în care fiinţa trebuie să se purifice de energiile negative  acumulate pe Pământ pentru a putea ajunge prin renaştere la existenţa sa autentică.

Ajungem astfel la "încurajantă" urare "carpe diem!" (trăieşte-ţi clipa!)?!? Poate fi oare sentimentul morţii doar generator de angoasă? Nu putem extrage nici un efect benefic? Credem că da... Fiecare dintre noi vine pe lume dotat cu o vocaţie, cu o disponibilitate pentru ceva. Părinţii şi educatorii sunt primii chemaţi să descopere aceste posibilităţi şi în consecinţă să ne orienteze drumul în viaţă. Numai alegându-ne un drum adecvat posibilităţilor noastre ne vom putea împlini sensul existenţei. Chemarea, voinţa, pasiunea, priceperea, sentimentul de utilitate, randamentul nu pot veni dacă rătăcim pe drumuri străine de noi.

Fiecare dintre noi este chemat să lase o urmă prin lumea în care trece. Şi aceasta nu este posibil dacă nu-şi găseşte "calea cu inimă". Nu există activităţi privilegiate în ceea ce priveşte împlinirea vieţii noastre. Să luăm exemplu meu, care prin truda, pasiunea şi mintea mea şi a celor care mi-au format şi alimentat cunoaşterea, voi transmite şi ceva din sufletul meu pe mai departe, împlinindu-mi, cu alte cuvinte, rostul meu, completând rostul celor de care am amintit anterior...

Murim prin fizic, trăim prin ceea ce rămâne şi vom fiinţa într-un nou fizic, vom trăi din ceea ce rămâne şi pe acolo, ş.a.m.d. De aceea ar trebui să condensăm în fiecare clipă întregul sens al vieţii noastre, ca şi cum aceasta ar fi ultima (cred că formularea completă, pentru noi toţi, ar fi "Trăieşte-ţi clipa ca şi cum ar fi ultima şi munceşte ca şi cum ai trăi o veşnicie!")... Să avem în permanenţă în minte şi în suflet, ca un reper al tuturor actelor şi dorinţelor, sentimentul efemerului şi al nemuririi, timpul şi eternitatea, istoria şi devenirea. Vom avea astfel în permanenţă în spirit acel "memento mori", care, departe de a ne impune sentimentul zădărniciei tuturor lucrurilor, ne va trezi conştiinţa "urmei" ce o lăsăm în toate actele ce ne implicăm.

Ajunge şi pentru azi... De mâine începem să facem legătura dintre materie şi gândire...

Dragoste, Recunoştinţă şi Înţelegere!!!

Dorin, Merticaru