Cum funcționează... "Trupul" nostru (20)

Am ajuns, într-un târziu, la partea cea mai interesantă, din punctul meu de vedere, a acestei părţi de "noţiuni generale", cea despre materie şi gândire...

Dintre toate fenomenele existente în Univers, cel mai ciudat, cel mai greu de înţeles, încă şi în zilele noastre, rămâne capacitatea materiei de a gândi pe sine. Rămâne încă greu de spus cum o lume aparent fragmentată este integrată ca o lume continuă, cum particulele aflate într-o permanentă mişcare şi schimbare generează gânduri, sentimente, amintiri, impresia unei lumi statice.

În actul gândirii nu culegem decât idei şi sentimente, fără a sesiza atomii, reacţiile biochimice, impulsurile electrice aplicate în geneza lor. Nu se ştie unde şi cum are loc integrarea fenomenelor bioelectrice şi biochimice în procese psihice. S-a emis ipoteza generării de către creierul nostru a unui câmp mental. Ca fenomen continuu, câmpul mental al putea oferi acelaşi caracter de continuitate şi proceselor discontinue din creier, în alţi termeni, ar putea să determine unitatea conştienţei. După cum vedem, în cunoaşterea gândirii suntem încă pe terenul ipotezelor, iar ceea ce cunoaştem nu reprezintă decât fenomene.. Esenţa încă ne scapă...

Şi, astfel, creierul pară să continue să rămână "cea mai mare sfidare a biologiei şi a ştiinţei". Ne-am putea întreba şi noi, asemenea lui Schrodinger, dacă nu era posibil ca gândirea să nu apară în evoluţia materiei.

Fără îndoială că gândirea nu a apărut numai pentru a nu rămâne "spectacolul lumii fără spectatori", numai pentru a ne putea vedea pe noi înşine într-o oglindă. Dacă numai omului i se atribuie capacitatea de a gândi, se înţelege că lumea ar fi putut să existe şi fără noi, aşa cum a făcut-o până la noi. Ar fi existat oricum, cu sau fără noi, dar am putea spune că, omul a animat Universul (cel puţin, al nostru) prin gândirea sa, trimiţând întrebări până în depărtările astrale, nesatisfăcut de singularitatea sa cosmică. "Prin sine însuşi fiecare om este o întrebare pusă lumii", ne spune Jung.

Pentru înţelegerea unor laturi mai puţin explorate ale gândirii, vom face o succintă prezentare a elementelor sale fiziologice.

Deţinem astăzi o serie de date ştiinţifice privind substratul biochimic al gândirii. Memoria, sentimentele, ideile, dorinţele, într-un cuvânt întreaga activitate psihică, are şi un substrat biochimic. Se cunosc în prezent o multitudine de substanţe (peptide formate din lanţuri de aminoacizi, sintetizate în neuroni în funcţie de activitatea psihică, dar şi de "disponibilităţi") cu rol în transmiterea influxului nervos, substanţe considerate ca fiind "suporţi ai gândirii".

Prin intermediul lor sunt executate toate comenzile plecate din creier. Ideile noastre obţin, conform acestor date, un suport molecular, anticipat încă de Huxley prin ipoteza "moleculelor ideogene". Dar nu ştim şi cum sunt ordonate şi transformate în chei specifice ideilor învăţate, impuse prin cultură, etc. Fiecare informaţie nouă obţine o expresie biochimică proprie, în aşa fel încât să fie scoasă la nevoie din "cartoteca" creierului.

O idee ajunsă în câmpul atenţiei noastre este codificată mai întâi electric şi, dacă ne captează interesul, este stocată în memorie. Calea inversă ne va conduce din nou la idee, observând relaţia reciprocă de ce naşte: idee-creier-idee. Conform teoriilor actuale, putem spune că o idee emisă sau purtată de o sursă este percepută şi păstrată de creier numai prin "sculptarea" sa într-o formă materială concretă, gândirea nefiind altceva decât o convertire a acestor expresii concretizate în idei.

Aşadar, mai întâi, va trebui să abordăm bazele neurofiziologice ale conştienţei. Nu mai încape astăzi nici o îndoială că reflectarea lumii prin fenomenul de conştienţă este mediată de către creier. Ceea ce ne apare acum relativ, simplu de înţeles, nu a fost dintotdeauna aşa, în alte epoci alte organe fiind considerate a deţine nobila funcţie de a gândi. Dar, în "opoziţie", nici acum nu s-au stins complet disputele privind formaţiunile din creier implicate în actul conştienţei. Împotriva interpretărilor care considerau că, de vreme de conştienţa este o funcţie de achiziţie filogenetică recentă trebuie să fie dependentă numai de formaţiunile relativ de curând apărute în evoluţia creierului, pledează numeroase observaţii obţinute în timpul intervenţiilor neurochirurgicale.

Prima formaţiune asupra cărora şi-au îndreptat atenţia cercetătorii a fost reprezentată de formaţiunea reticulată (prezentă la nivelul trunchiului cerebral şi care se întinde în partea superioară până la diencefal - talamus, hipotalamus şi cortex - şi în partea inferioară până la nivelul măduvei spinării). Aceste studii au deschis o nouă cale spre înţelegerea fenomenului de conştienţă. Creierul percepe evenimentele lumii exterioare şi interioare pe un anumit fond, numit tonus de vigilitate. Întreţinerea acestui tonus este realizată de formaţiunea reticulată care, după cum şi numele o desemnează, constă într-o reţea de fibre nervoase infiltrate printre structurile cerebrale de la talamus şi hipotalamus până la nivelul bulbului, iar prin fibre trimise mai departe, până la măduva spinală.

Centrul de comandă şi de conducere a funcţionalităţii noastre, creierul, trebuie să primească în permanenţă informaţii referitoare la evenimentele ce se petrec în interiorul şi în afara organismului. În drumul lor spre creier, informaţiile împrumută o cale specifică şi una nespecifică. Formată din neuronii cu fibre lungi şi, ca urmare, puţini la număr, calea specifică trimite informaţii de la toate organele de simţ la cortex cerebral. Calea nespecifică se desprinde de cea specifică şi trimite, prin numeroşi neuroni cu fibre scurte, aceleaşi informaţii la nivelul formaţiunii reticulate. Se disting anatomic şi funcţional două compartimente ale formaţiei reticulate, unul care exercită o acţiune activatoare asupra cortexului, iar alta cu acţiune de defacilitare sau de inhibiţie asupra tonusului muscular.

Căile nespecifice aduc impulsuri senzitiv-senzoriale în formaţiunea reticulată graţie cărora aceasta va întreţine tonusul de vigilitate al scoarţei cerebrale necesar percepţiei, stare denumită ca fiind conştienţă. Ea se menţine într-o permanentă relaţie cu dublu sens, de la formaţiunea reticulată la cortex şi invers. este, dacă vrem, zgomotul pe fondul căruia decodificăm informaţiile specifice venite de la organele noastre de simţ. Starea conştienţei noastre este dependentă aşadar de tonusul formaţiunii reticulate, acesta întreţinut la rându-i de stimuli veniţi din lumea externă şi internă.

Somnul nu este în acest sens decât o dezaferentare a cortexului de stimuli. De aceea avem nevoie de linişte şi închidem ochii când dormim, auzul şi vederea constituind principalele canale de culegere a informaţiilor de către creier. Prin numeroasele aferenţe senzitive, senzoriale şi vegetative ale formaţiunii reticulate se poate spune că, "nimic din ceea ce ia contact cu organismul nu-i rămâne străin". aceste date de neurofiziologie au deosebite implicaţii pentru fenomenele ce vor fi discutate mai departe.

Interferenţa dintre stimulii ce vin din exteriorul şi din interiorul organismului spre zonele de integrare şi decizie ale sistemului nervos central şi dintre stimulii plecaţi de la aceste zone conferă formaţiei reticulate un rol de grilă selectoare, de filtru, pentru informaţiile de care luăm act conştient, el fiind cel care decide care sunt stimulii "de importanţă". Capacitatea noastră de a sesiza lumea ce ne înconjoară este dependentă nu numai de pragul de percepţie al organelor noastre de simţ, ci şi de selectivitatea filtrului exercitat de formaţia reticulată. Cu alte cuvinte percepem atât cât propriul nostru filtru ne permite.

Formaţiunea reticulată este cea care "împarte ştirile" în "interesante" şi "neinteresante", decizând ce trebuie şi ce nu trebuie "să ştim. Orice perturbare la acest nivel va avea ca urmare o alterare a conştienţei. Diverse substanţe chimice ca psihotropele, o serie de suferinţe repercutate asupra formaţiei reticulate pot antrena o gamă largă de modificări ale conştienţei, de la halucinaţii pasagere până la hipersomnie, comă, absenţe şi echivalenţe epileptice, psihoze, etc. Rolul jucat de formaţiunea reticulată în menţinerea tonusului vigil i-a determinat pe mulţi neurochirurgi s-o considere ca fiind "cel mai înalt nivel de integrare a conştienţei".

Zona în care s-ar face integrarea superioară a conştienţei ar fi regiunea superioară a formaţiei reticulate, denumită de Penfield ca fiind "centrencefal". În acest sens nu există încă un punct de vedere unanim dar cert rămâne rolul esenţial al formaţiunii reticulate în determinarea nivelului de conştienţă.

O dovadă a influenţei pe care o au stimulii externi în menţinerea normală a stării de conştienţă s-au obţinut prin experimente de privare de stimuli sau de dezafectare senzorială. Menţinerea unui subiect în imersiune completă timp de 6-10 ore a evidenţiat apariţia de halucinaţii, tulburări fiziologice şi de personalitate. Experimente pe voluntari menţinuţi în camere de insonorizare ("camere ale tăcerii") timp de mai multe zile au avut acelaşi efect. Datorită lipsei de stimuli externi în condiţiile zborului cosmic, s-a procedat la antrenarea la sol a cosmonauţilor în acest gen de camere (similar şi izolărilor voluntare sau forţate, în naufragii, rătăciri, etc).

Este curios că aceste observaţii, cu o fundamentare neurofiziologică, au fost folosite în aşa-zisa acţiune de "spălare a creierului". Izolarea individului de orice influenţă exterioară duce la pierderea cu timpul a programelor de referinţă formate prin educaţie şi cultură. Izolat, înspăimântat, cu o securitate personală ameninţată, el se trezeşte deodată cu o conştienţă golită, sărăcită, dezorientată, gata să accepte  de acum alte criterii de referinţă, alte idei, alte norme de conduită, străine de tot ceea ce raţionase până atunci. Ne-ar putea reţine de asemenea atenţia, trăirile de tip halucinator, la indivizi care nu sunt bolnavi psihic, dar trăiesc în izolare, de exemplu în colibe îndepărtate de aşezări populate, în păduri, etc.

Pentru a explica "sensibilitatea" la plante, cercetătorii "vorbesc" despre "percepţie primară", care ar fi prezentă la toate celulele vii. Alţi autori au mers şi mai departe atribuind celulelor vii o conştienţă sau psihism. Mai exact, s-a pus întrebarea dacă viaţa psihică, conştienţa nu reprezintă suma conştienţei tuturor celulelor corpului nostru. Am discutat deja că o celulă vie reproduce în mic funcţiile unui organism pluricelular, fiind capabilă de comunicare, de prelucrare de informaţii, de memorare şi de învăţare. Prin faptul că trăieşte percepând mediul intern şi cel extern şi reacţionează adecvat, celulei i se poate atribui un fel de "micropsihism".

Toate celulele unui ţesut concură la îndeplinirea aceleaşi funcţii, aşa încât se poate vorbi despre o integralitate funcţională a organului, sistemului şi, în final, a organismului prin niveluri succesive de integrare. Se poate admite existenţa unui "psihism de organ", care comandă celulele din structura sa pentru o funcţionare "coordonată şi coerentă". Mai sus se situează "psihismul de sistem", cu acelaşi rol şi, în final, cel al creierului, psihicul uman, integrator al unităţii organismului. Moartea distruge legăturile dintre aceste niveluri, începând dezintegrarea şi fiecare celulă se va stinge pe cont propriu. Aşa ne-am putea explica durata lor diferită de viaţă după moartea organismului în totalitate.

Alţi cercetători interpretează intoleranţa organismului faţă de ţesuturile străine ca o incompatibilitate la nivel de psihism celular. Suntem desigur pe un teren al interpretărilor mai mult metaforice şi în acest sens se poate spune că fiecare celulă se bucură şi suferă odată cu fiinţa noastră. O durere influenţează negativ toate celulele noastre, după cum o trăire pozitivă "exaltă întreaga noastră fiinţă". Mizând la modul real şi nu doar simbolic pe capacitatea de "înţelegere" a tuturor celulelor din corp, yoghinii au utilizat tehnici care le-au permis să le supună controlului voluntar în scopul armonizării funcţionalităţii lor. Le-au clasificat chiar pe grade de "nobleţe".

În funcţie de "rangul" lor se vor adresa diferenţiat în dialogul ce-l poartă cu ele, întocmai cum s-ar adresa unor persoane. Este desigur ridicol, după concepţiile noastre biologice, să "conversezi" cu ficatul când se îmbolnăveşte, încurajându-l să se însănătoşească. S-a văzut însă că, uneori, organele îi şi "ascultă", supunere despre care aflăm prin intermediul examenelor clinice şi de laborator. Mai mult, începând cu anii 70 de când a luat amploare curentul noii medicine, indiferent de "ramura" acesteia (NMG, alfa terapie, tethahealing, etc) aceste dovezi incontestabile depăşesc numărul milioanelor...

Am putea considera ipotetic că fiecare celulă vie din organism dispune de posibilităţi de reacţie adecvată de memorare şi învăţare, adică de ceea ce am numi "micropsihism" latent, dar singurele celule capabile să-i ofere o expresie conştientizată n-ar fi decât celulele nervoase din creier. S-ar putea, de asemenea, raţiona că, de vreme ce conştienţa este dependentă de senzorii aflaţi la periferie iar fiecare celulă dispune de capacitatea de a se informa în mod direct, celulele apar implicate în fenomen, creierului revenindu-i sarcina integrării şi decodificării informaţiei. Mergând pe linia acestor consideraţii ipotetice, se poate spune că şi conştienţa apare odată cu prima celulă vie. Ar fi o conştienţă latentă bazală, închisă în sine, evoluţia găsind prin creierul uman posibilitatea de a face saltul la deschiderea sa, la conştientizare. A se gândi pe sine însuşi, devine astfel cel mai mare miracol din câte pot exista.

Ajunge şi pentru azi... Sărbători de Florii cu bine, spor şi numai cele bune... Şiii, la mulţi ani tuturor celor cu nume de flori!

Dragoste Recunoştinţă şi Înţelegere!!!

Dorin, Merticaru